Lumea modernă se caracterizează, printre altele, prin laicizarea instituţiilor politice şi secularizarea culturii.
Omul modern rămâne însă, cu rare excepţii, un credincios. El are nevoie de un intermediar în raporturile sale cu divinitatea, care este în continuare biserica.
Pe de altă parte, statul modern este în esenţa sa o instituţie laică care îşi găseşte însă o consolidare în dreptul divin al monarhului.
Raportul dintre stat şi biserică, pe de o parte, dintre credincios şi biserică, pe de altă parte, nu este acelaşi în lumea creştină.
Până la începutul lumii moderne a continuat Marea Schismă din 1054 – ortodoxism şi catolicism. Din secolul al XVI-lea s-a adăugat o nouă schismă, datorată Reformei, la care se pot adăuga cele mai mici, datorate diferitelor secte.
Răsăritul creştin continuă să fie ortodox. Cucerirea otomană a modificat însă vechiul statut al bisericii. Ortodoxismul bazat pe învăţătura biblică are drept principiu de organizare autocefalia. Aceasta se manifestase prin existenţa a patru Patriarhii. Cum cea din Constantinopol a ajuns, după 1453, sub dominaţie otomană, ea a devenit o reprezentată a creştinilor într-un imperiu în care la etajul superior se aflau musulmanii. Celelalte trei Patriarhii i-au devenit ulterior subordonate (Antiohia, Ierusalim, Alexandria).
Cum lumea ortodoxă era o unitate, o Oikumena, Patriarhul din Constantinopol a fost şi este considerat ecumenic. O nouă Patriarhie a fost organizată la sfârşitul secolului al XVI-lea în Rusia, stat independent.
În regiunile supuse sau vasale ale Imperiului Otoman, Biserica Ortodoxă a constituit un reazem al culturii şi conştiinţei naţionale. A jucat acelaşi rol şi în regiunile intrate sub o dependenţă politică de altă confesiune cum a fost cazul în Transilvania.
Lumea catolică a pornit de la principiul autorităţii Papei de la Roma. Această autoritate a fost zdruncinată de Captivitatea Babilonică a papilor, de Marea Schismă Papală şi mai ales de Reformă.
Catolicismul a reacţionat prin Contra Reformă, iniţiată şi sancţionată prin Conciliul de la Trento (1545-1563).
Biserica catolică s-a bazat în primul rând pe autoritatea Papei. Aceasta este întărită de existenţa unor state papale conduse de suveranul pontif, ca un monarh laic, şi de existenţa unei capitale – Roma – important centru cultural, politic, economic.
Papa dispune de un instrument puternic de constrângere cum este Inchiziţia, foarte activă la începutul epocii moderne.
Importante instrumente sunt, de asemenea, ordinele călugăreşti. Celor mai vechi (benedictinii, Franciscanii) li se adaugă altele cu rol important în domeniile sănătăţii (lazariştii) învăţământului (piariştii).
Cel mai important instrument al contra-Reformei l-a constituit creaţia lui Ignaţiu de Loyola, compania lui Isus, ordinul iezuiţilor. Iniţial puţini la număr, ajungând apoi până la 22.000 de oameni, aceştia erau selectaţi cu atenţie, cu o instrucţie academică şi o disciplină militară, capabili să acţioneze în cele mai diverse condiţii. Puteau fi gentilomi în Franţa, negustori în Olanda, bancheri în Elveţia, brahmani în India, mandarini în China. Au avut un rol important în activitatea misionară din America latină până în Extremul Orient. Au constituit instrumentul esenţial în crearea bisericilor romano-catolice din Transilvania, Ucraina, Bielorusia. Calităţile lor au fost umbrite însă şi de o lipsă de scrupule, puse în evidenţă de arta, dramatică de la Moliere la Caragiale.
Bazată pe tradiţie Biserica Catolică a avut totuşi, după Contra Reformă, un important rol la modernizarea societăţii prin precepte morale, disciplină şi respectul muncii.
Epoca modernă în istoria bisericii şi-a găsit însă cea mai importantă reflectare prin Reformă. Protestantismul a avut la bază necesitatea înlăturării “păcatelor” Bisericii Catolice prin revenirea la valorile bisericii primitive. În concepţia protestantă raportul între credincios şi divinitate trebuie să fie direct, fără intermediari, prin textul biblic. Pentru iniţiatorii Reformei, ierarhia bisericii apărea inutilă. Era nevoie de o biserică simplă, la baza căreia să se afle morala creştină.
Principalii iniţiatori ai Reformei au fost Martin Luther şi Jean Calvin. Ambii pornesc de la necesitatea reformării credinţei ca element esenţial al creştinismului. În acelaşi timp, credinţa trebuie să fie pusă la baza organizării sociale.
Sub acest raport Calvin este mai categoric, el organizând chiar un fel de republică creştină la Geneva. Întreaga activitate socială este organizată aici după reguli foarte stricte, calviniştii acceptând însă împrumutul cu dobândă anatemizat de catolici, atât de necesar însă economiei capitaliste.
Luteranismul şi calvinismul s-au răspândit treptat în diferite regiuni ale confederaţiei helvete; Germaniei, Imperiului habsburgic, în Franţa (hughenoţii), Provinciile Unite, Anglia, Ţările Scandinave. Prin supleţea, simplitatea, cultul muncii, protestantismul a contribuit la modernizarea acestor regiuni.
Din Europa, protestantismul s-a extins îndeosebi prin intermediul britanic şi în alte regiuni ale lumii. Dezvoltarea modernă a acestora stă în bună măsură sub semnul protestantismului. Statele Unite, Australia, Noua Zeelandă, Africa de Sud.
Cea mai veche componentă a omenirii, religia, în diferitele ei forme creştine a avut, astfel, importante contribuţii în evoluţia modernă a societăţii.
