Pentru rezolvarea problemelor care să pună capăt perioadei de conflicte militare, s-a decis convocarea unui congres al aliaţilor. Congresul s-a ţinut la Viena, din toamna anului 1814 şi pînă în vara anului 1815. Au participat, în primul rînd, diplomaţi ai statelor ultimei coaliţii antinapoleoniene. Franţa a fost şi ea reprezentată de fostul ministru de externe al lui Napoleon, marele diplomat Talleyrand. Aşa cum era de prevăzut aliaţii nu se înţelegeau datorită pretenţiilor de a obţine cît mai multe avantaje. Au fost evidente disensiunile dintre Austria şi Prusia, dintre Rusia şi Prusia, dintre Anglia şi Rusia. Problemele cele mai spinoase au fost determinate de rezolvarea situaţiei Saxoniei şi a Poloniei. Au fost antrenate în discuţii Prusia, Austria şi Rusia. Profitînd de disputele dintre aliaţi, Talleyrand a reuşit să pună în discuţie două importante principii, al legitimităţii şi al echilibrului. Conform primului principiu orice schimbare a hotarelor urma să se facă fără a atinge ceea ce a existat înainte de începutul războaielor, ceea ce însemna anul 1792. Al doilea principiu avea în vedere realizarea unui echilibru între marile puteri. După dezbateri îndelungate Congresul s-a încheiat la 9 iunie 1815 cu adoptarea Tratatului. În esenţă, acesta prevedea: Franţa era redusă la graniţele din 1792; Prusia primea Pomerania, Poznan, Danzig, parte din Saxonia, parte din Westfalia şi regiunea renană; Austria relua teritoriile pierdute, era formată Confederaţia germană; Belgia era dată Olandei; Norvegia era dată Suediei; Rusia primea o parte din Polonia şi îi erau recunoscute cuceririle Finlandei şi a sudului Basarabiei; Anglia primea toate coloniile olandeze şi spaniole cucerite în timpul războaielor şi protectoratul
asupra insulelor Ionice. Se poate spune că aliaţii au avut două obiective: 1) să
realizeze un nou echilibru de forţe prin trasarea noilor frontiere şi 2) să anuleze influenţa Revoluţiei franceze prin restauraţie, apărată de Sfînta Alianţă, din care au făcut parte, la început, Rusia, Austria şi Prusia. Au rămas nerezolvate o serie de alte probleme cum ar fi: soluţionarea crizei interne a Imperiului otoman, soluţionarea crizei Imperiului colonial spaniol, evoluţia sentimentului naţional, relaţiile dintre continentul european şi celelalte continente. Anul 1815 a fost deci un sfîrşit, dar în acelaşi timp şi un început, al unei perioade în istoria Europei şi a celorlalte continente. Complexitatea etapei care începea era dată de problemele care au apărut imediat după Congres, de profunzimea
transformărilor care au dat naştere unui liberalism politic, opus
conservatorismului monarho-feudal apărat de Sf. Alianţa. Între restauraţie, ca formă de organizare impusă de Congresul de la Viena, şi tendinţa de a avea libertăţi individuale sau naţionale nu se poate găsi numitor comun. Termenul de naţiune îşi face loc în istoria imperiilor care asupreau alte popoare şi în relaţiile internaţionale. Grupurile care au aceleaşi sentimente formează naţiuni care îşi cer drepturile. Manifestarea conştiinţei naţionale este o reacţie de opoziţie faţă de străini. Pe aceste baze se formează o doctrină care este contrară hărţii politice a Europei. Pe de altă parte, încă din perioada confruntărilor cu Revoluţia franceză şi apoi cu Napoleon, este evident faptul că în relaţiile internaţionale determinante au fost transformările care au loc în cadrul structurilor marilor puteri, în economia acestora.
În concluzie, se poate spune că Revoluţia franceză a bulversat întreaga Europă. Prin războaiele lui Napoleon această bulversare a continuat. Raportul de forţe pe plan european şi universal s-a schimbat în favoarea Angliei şi a altor state dezvoltate. Deschiderea care a fost dată, liberalismul care a apărut şi a evoluat, nu pot fi oprite prin decizii ale marilor puteri. Că este aşa o dovedesc toate mişcările sociale şi naţionale care au avut loc după 1815.
