Revoluţia de la 1848 definitivează strategia dezvoltării în raport cu specificul naţional şi cu realitatea politică. În etapele de aplicare a Programului paşoptist cultura a servit procesului de constituire a statului naţional, de înzestrare a statului cu instituţii moderne, a realizat pregătirea teoretică şi practică a generaţiilor care au făurit România modernă şi independentă. În perioada de după revoluţie, bogată în realizări economice, sociale, politice şi naţionale, ideologia în diferitele sale forme a acţionat ca o forţă ce a dinamizat progresul, dezvoltarea societăţii româneşti pe calea capitalistă. Cultura, ideologia în general, e mult mai dinamică faţă de celelalte laturi ale vieţii economice şi sociale; prin dezvoltarea acesteia România se va situa în scurt timp la nivel european.
Învăţământul. Programul paşoptist înscrie principiile: instrucţia egală în limba naţională, un învăţământ modern pus în slujba intereselor societăţii. Învăţământul devine o preocupare de importanţă naţională a autorităţilor de stat; creşte numărul şcolilor şi elevilor, deci al ştiutorilor de carte (de la sub 10.000 elevi la 117.575 în 1875/76), se diversifică studiile, creşte ponderea învăţământului ştiinţific – se desăvârşeşte orientarea laică. S-a folosit şi experienţa Occidentului. Reforma învăţământului a fost un obiectiv important al domnilor Convenţiei de la Balta Liman. O reformă în Muntenia a iniţiat-o Barbu Ştirbei în 1849, iar Alex. Ghica dă „Aşezământul pentru reorganizarea învăţăturilor publice în principatul Moldovei” (1851): învăţământ în limba naţională, extinderea reţelei de şcoli elementare, predarea ştiinţelor, crearea învăţământului superior. Primele facultăţi, la Iaşi în 1856, de Drept şi Filosofie, prefaţează Universitatea din Iaşi (1860); în 1864 se înfiinţează Universitatea din Bucureşti, în prealabil înfiinţându-se Facultatea de Drept (1859).
Legea din 1864 (autori V. Boerescu, P. Poenaru, C. Bosianu, V. A. Urechia) a fost o realizare importantă a lui Cuza.
Învăţământul primar devine obligatoriu şi gratuit. S-au stabilit normele de funcţionare a celor trei trepte: primar, secundar şi universitar. A favorizat învăţământul practic: şcoli reale de „arte şi profesiuni”. A extins reţeaua şcolilor secundare; în 1877 erau în ţară 7 licee şi 19 gimnazii pentru băieţi, 9 şcoli secundare de fete şi 19 şcoli speciale, dublu faţă de anul şcolar 1864/65.
În Transilvania învăţământul în limba naţională a fost o cerinţă de bază a Revoluţiei de la 1848. Regimul absolutist a pus obstacole, dar românii şi-au dezvoltat reţeaua de şcoli, i-au adaptat structura. În 1851 erau 742 de şcoli. Şcoli secundare erau cele normale, de învăţători (preparandii). În 1869 şcoala din Arad se transformă în Institut pedagogic greco-oriental. Devin şcoli normale cursurile de învăţători din Năsăud (1858), Blaj (1865), Gherla (1868), sunt şcoli normale şi la Orlat, Sighet, Deva. Şcoli secundare cu tradiţii erau la Blaj, Beiuş, Braşov, Năsăud, Brad. Cerând Universitate, românii obţin doar catedre de limba şi literatura română la Universităţile din Budapesta, Viena, Cluj. În 1851 în total erau 2146: 949 maghiare, 747 româneşti, 455 săteşti. După 1867 prioritate are învăţământul maghiar. În Ţară, învăţământul e servit cu suflu naţional şi de profesori din Transilvania: A. Florian, Papiu Ilarian, I. Maiorescu, Simion Bărnuţiu, Şt. Micle.
Presa românească. Odată cu promovarea ştiinţei şi culturii devine un instrument al luptei naţionale, îşi diversifică profilul conform cerinţelor moderne, cu programul social şi naţional de organizare a societăţii româneşti.
Presa revoluţionară de la 1848: Pruncul român, Popolul suveran, învăţătorul satelor enunţă aspectele teoretice şi practice ale programului revoluţionar. Gazeta de Transilvania (Bariţiu), reprezintă interesele generale, naţionale. Organul naţional (fost Organul luminării, Blaj – Cipariu, A. Pumnul), învăţătorul poporului (Blaj – T. Cipariu), Espatriatul (Braşov, 1849 – C. Bolliac). În timpul luptei pentru unirea Principatelor, a avut un rol mare presa în răspândirea şi lămurirea programului unionist. Periodice în ţară şi în străinătate: România viitoare (Paris, 1850 – Bălcescu), Junimea română (Paris, 1851), Republica română (Paris-Bruxelles – C. A. Rosetti, I. şi D. Brătianu). În ţară: România literară (Iaşi, 1855, V. Alecsandri), Zimbrul (modificat semnificativ), din 1853 Zimbrul şi Vulturul, Steaua Dunării (Kogălniceanu, 1855); cele muntene: Patria (1855), Concordia
- , Românul (1857), Naţionalul (1857 ), Buciumul (1857). În jurul lor s-au grupat fruntaşii partidei naţionale, care au mobilizat poporul la lupta pentru unire. Unele apar şi sub Cuza, ilustrând programul înnoitor al domnului.
Pentru perioada ulterioară: Revista Carpaţilor (revistă cu strădanii de dezvoltare a literaturii, 1860-67), Ţăranul român (I. Ionescu de la Brad), Revista română (1851-67), apoi Convorbiri literare, al Junimei, începând cu 1/13 mart. 1867, organul politic conservator Timpul din 1876.
Ca urmare a apariţiei proletariatului şi ideilor socialiste, apare presa muncitorească, reflectând problemele-i specifice: Analele tipografice (1869-72), Lucrătorul român (1872-74), Tipograful român (1865-66, 1870-71), Socialistul (1877, prima publicaţie a cercurilor socialiste din România).
În Transilvania presa românească a întâmpinat grave obstacole: suspendări, amenzi, procese de presă, dar ea susţine masiv interesele politice-naţionale. Telegraful Român (Sibiu, 1853, primul redactor A. Florian), Concordia (1861-70, Pesta, Sig. Pop, apoi Al. Roman), Albina (Viena, Pesta, 1866-76, Al. Roman). Din ian. 1868 la Braşov (redactor G. Bariţiu), revista ASTREI, Transilvania (apoi la Sibiu), revista Familia (Oradea, Iosif Vulcan). Sunt foarte receptive la ideile înnoitoare ale vremii.
Cu toate lipsurile economice şi politice ce nu îngăduiau o dezvoltare egală şi armonioasă a tuturor laturilor, ştiinţa şi literatura fac progrese mari. Apar discipline ştiinţifice în domenii de vârf, servite de autorităţi în domeniu. Avem şi exemplul
dezvoltării societăţii europene, stadiul atins de cercetarea ştiinţifică. Plecând de la această bază, ştiinţa românească urmează o cale proprie. Forul ştiinţific suprem, Academia Română s-a înfiinţat „pentru a servi ca scut întregului popor român prin cultura minţii” (Xenopol). T. Cipariu a definit misiunea acestui for de când se înfiinţase Societatea Academică Română (1 aug. 1867): „Am început a ne elibera patria, am început a ne elibera limba, am început dar nu am terminat; rămâne să continuăm şi să o terminăm”.
Ştiinţa (i s-a creat din 1872 o secţie în cadrul Societăţii Academice Române) se pune în slujba obiectivelor naţionale. Acelaşi scop au societăţile ştiinţifice: Societatea de ştiinţe naturale (Bucureşti, 1865), Societatea română de geografie (1871), Societatea de ştiinţe fizico-naturale (1868); îşi dezvoltă activitatea Asociaţia medicală a Transilvaniei (înfiinţată în 1848), Societatea literară Junimea – cu mare rol în promovarea limbii şi literaturii române. ASTRA (1861) are din 1877 o secţie ştiinţifică. Sunt asociaţiile naturaliştilor maghiari şi saşi.
În matematică, fizică, chimie: Şt. Micle (Universitatea Iaşi), Emanoil Bacaloglu (Universitatea Bucureşti). Geografie, geologie, paleontologie, mineralogie: Gr. Cobălcescu (Iaşi), Gr. Ştefănescu (Bucureşti), Eduard Bielz (în Transilvania). Ştiinţe agricole: Ion Ionescu de la Brad, P. S. Aurelian; ştiinţele naturii: dr. C. Caracaş, D. Brândză, Pavel Vasici, D. P. Barcianu (Sibiu, primul doctor român în botanică). Ştiinţe medicale: se dezvoltă după înfiinţarea Facultăţii de medicină în Bucureşti (1869) şi a cursului de medicină din Iaşi. Reviste corespunzătoare: Revista ştiinţifică (red. de Gr. Ştefănescu şi P. S. Aurelian), Natura, Memoriile ştiinţifice ale Academiei, Revista contemporană, Transilvania (a ASTREI), Monitorul medical, Medicul român
(1859).
În economie, pe linia deschisă de Bălcescu, se afirmă în ţară ardelenii Petre Sebeşanu Aurelian şi D. Pop Marţian, ca şi Ion
Ghica. Se înfruntă două curente ce exprimă două linii politice privind dezvoltarea modernă a ţării – liberschimbism şi protecţionism. Reviste: Analele economice, Analele statistice (1860-1869).
Ştiinţele umaniste. În filosofie: V. Conta, gânditor cu opere originale. În pedagogie : G. Costaforu, S. Bărnuţiu, V. A. Urechia. În drept: Bărnuţiu şi V. Boerescu; publicaţii: Gazeta tribunalelor, Dreptul. Istoriografia continuă calea deschisă de Bălcescu şi Kogălniceanu; principalele lor lucrări apar acum: Question economique des Principaute Danubiennes şi Istoria românilor supt Mihai Vodă Viteazul. Letopiseţele-editate de Kogălniceanu. C. D. Aricescu consacră prima monografie ştiinţifică revoluţiei din 1821 (1874, Craiova). Apar: Tezaur de monumente istorice pentru România, Arhiva istorică a României, Arhivul pentru filologie şi istorie (Blaj, T. Cipariu). Istoricii maghiari publică lucrări în Tortenelmi Szemle. E o perioadă de acumulări, se pregăteşte terenul pentru realizările istoriografice mari din perioada următoare.
Limba şi literatura română – deşi sunt exagerări latiniste, mari realizări. Convorbiri literare îndrumată de T. Maiorescu, pe linia deschisă de Dacia literară şi România literară, are rol important în direcţionarea literaturii române pe o cale proprie. La fel Familia în Transilvania. Se întâlnesc în această perioadă: generaţia de la 1848, cea născută în deceniul cinci (din care şi Titu Maiorescu), cea tânără, mesageră a noii direcţii (Mihai Eminescu etc.). Scriitorii şi poeţii, deşi inegal, sunt animaţi de patriotism şi spirit civic.
Slujitorii artei au fost artişti cetăţeni: I. Negulici, D. Rosenthal, Barbu Iscovescu – pictori revoluţionari. Li se adaugă Th. Aman şi Gh. Tattarescu. Gr. Panaitescu-Bardasale iniţiază Şcoala de belle-arte şi Pinacoteca din Iaşi. Carol Pop de Szathmari, Sava Henţia şi N. Grigorescu exprimă în operele lor momente ale timpurilor eroice ai căror martori le-au fost: Revoluţia din 1848, Unirea din 1859, Independenţa.
Sculptori: Karl Storck, I. Georgescu s-au încadrat şi ei în curentul patriot. Ardelenii C. Lecca, Mişu Popp, C. Pop de Szathmari au un loc în mişcarea cultural-naţională.
Arhitectura În oraşele mari se ridică edificii conform cu gustul şi spiritul timpului, păstrând specificul autohton: Universitatea Bucureşti (arhitect Al. Orăscu – cel mai mare în epocă), Teatrul Naţional Bucureşti. Oraşele sunt înfrumuseţate cu grădini: Cişmigiu şi Copou.
Teatrul – capătă impuls, după 1848. Teatre în Bucureşti, Iaşi, Piteşti, Craiova, Braşov, Arad, Blaj. Repertoriu – creaţiile lui Alecsandri, Haşdeu. Mari animatori: C. Aristia, C. Caragiale, M. Mille, alături de care artişti-cetăţeni: M. Pascaly, C. Demetriade, Maria Flechtenmacher ce au creat şcoală. Schimb de trupe teatrale, turnee lungi în spaţiul românesc, formează gustul artistic, spiritul patriotic naţional. Iniţiativa lui I. Vulcan în Transilvania de a înfiinţa un teatru românesc, constituindu-se Societatea pentru fond de teatru român – ca să finalizeze acest obiectiv.
Muzica Era în plină luptă pentru afirmarea trăsăturilor definitorii, originale – e important rolul lui A. Pann. Alecsandri stimulează culegerea de melodii populare. Artişti români sau străini identificaţi cu interesul românesc colaborează în afirmarea valorilor autohtone. Culegeri de cântece populare (Wachmann, Ruşiţia, Miculi), sunt scrise şi jucate multe producţii lirice ale lui Alex. Flechtenmacher, Iohann Wachmann. În 1864 e înfiinţat Conservatorul de muzică şi declamaţie, în 1866 Filarmonica Română. În Transilvania corurile şi reuniunile de cântări popularizează muzica.
În această perioadă importantă: Revoluţia de la 1848, Unirea Principatelor, Independenţa, cultura a însoţit procesul de transformări, l-a justificat, l-a impulsionat, a creat sau a desăvârşit temeiurile ideologice şi orientarea teoretică necesare dezvoltării
României moderne, a reliefat mai pregnant individualitatea naţiunii române. O şi mai mare dezvoltare a culturii va fi după independenţă.
