Diplomatia bizantina in Sud-Estul Europei in secolele XII-XIII

DIPLOMAŢIA BIZANTINĂ ÎN SUD-ESTUL EUROPEI ÎN SECOLELE XII-XIII

Urcarea pe tronul Bizanţului a dinastiei Comnenilor deschidea o nouă etapă în istoria Bizanţului. Comnenii vor reuşi să refacă autoritatea monarhică puternic zdruncinată, să restaureze imperiul epuizat de 30 de ani de anarhie şi, în ciuda dificult ăţilor copleşitoare, să-i dăruiască încă un secol de splendoare şi glorie.

Pecenegii. Unul dintre popoarele care ameninţau autoritatea Imperiului în Peninsula Balcanică la sfârşitul secolului al XI-lea erau pecenegii, ce-şi fac apariţia pe scena politică a regiunilor dunărene încă din ultima decadă a veacului al IX-lea. Spre sfârşitul secolului, ei ocupă Atelkoz, devenind vecini nemijlociţi ai românilor, pătrunzând în jurul anului 1000 în masă şi în câmpia Dunării. În anul 971, după terminarea conflictului bizantinilor cu kievenii, şi în care pecenegii au fost aliaţii primilor, se încheie un tratat de alianţă pecenego-bizantin, care va fi respectat, de o parte şi de alta, până după moartea împăratului Vasile al Il-lea Bulgaroctonul (1025). La scurtă vreme după dispariţia acestuia, în anul 1027 (sau 1028), pecenegii din Câmpia Dunării vor dezlănţui o serie de atacuri asupra ţinuturilor de la sud de fluviu, administrate de bizantini năvălind în 1046 în Peninsula Balcanică „cu întreg neamul lor”, se vor angaja într-un îndelung conflict militar cu autorităţile constantinopolitane.^[1]

În 1084, ereticii din Tracia se revolt ă şi cer ajutorul acestora. În două rânduri (1086 şi 1087), hoardele barbare au zdrobit armatele greceşti şi doar înfrângerea pecenegilor în toamna anului 1087 de cumani, aliaţii pecenegilor în conflictele cu armatele imperiale alături de bogomilii bulgari şi unguri – în trupele acestora participând şi un contingent „dacic”) într-o luptă provocată de refuzul primilor de a da aliaţilor o parte din prada luată de la bizantini, vor determina încheierea unui tratat de pace între împărat şi pecenegi^[2] Însă pecenegii vor reveni, şi în anul 1091 încearcă încheierea unei înţelegeri cu emirul de Smyrna, Tzachas, în vederea unui asediu conjugat, pe mare şi pe uscat, al Constantinopolului. De data aceasta, Alexios Comnenul, sprijinit de un corp de 500 de călăreţi, trimişi de contele de Flandra, şi de o armată de 40.000 de cumani, le administrează o înfrângere sângeroasă la Lebunion, atât de deplină încât sunt eliminaţi ca forţă politică. Ei vor reapărea în 1121 într-o ultimă expediţie în Imperiul Bizantin, devastând Tracia şi Macedonia. Ioan al II-lea Comnenul le provoacă o grea înfrângere în 1122, dacă pecenegii dispar de pe scena istoriei, însă timp îndelungat bizantinii le-au păstrat amintirea şi au sărbătorit solemn ziua înfrângerii lor.

Prima mare invazie cumană la sud de Dunăre a avut loc în 1094 când, fo ştii aliaţi de la Lebunion, sprijinind un pretins fiu al împăratului Roman al IV-lea Diogene, pretendent la tronul Bizanţului, evadat din închisoarea de la Chersones, au trecut Dunărea, probabil prin vadul de la Isaccea, înaintând spre Constantinopol. Cu acest prilej, năvălitorii au distrus o o bună parte a cetăţii din insula Păcuiul lui Soare. După câteva lupte crâncene, desfăşurate la sud de Munţii Balcani, ei se retrag în regiunile nord-dunărene, falsul fiu al lui Roman Diogene fiind prins şi orbit.^[3]

Un alt atac al cumanilor a avut loc două decenii mai târziu, în anul 1114, mult mai departe spre vest, în zona Vidinului. Cu acest prilej, năvălitorii au distrus o bună parte a cetăţii din insula Păcuiul lui Soare. Sosind cu armata la faţa locului, Alexios I Comnenul a trimis pe urmele invadatorilor, care se grăbiseră să treacă fluviul înapoi, un corp de soldaţi care i-a urmărit timp de trei zile şi trei nopţi, până când i-a văzut trecând cu plutele un afluent al Dunării, probabil Oltul.^[4]

În anul 1018, după o rezistenţă înverşunată, întregul ţarat bulgar cădea sub stăpânirea bizantină, care va fi înlăturată abia în 1186, în urma răscoalei boierilor din Târnovo, Petru şi Asan.

Cucerirea teritoriilor bulgare de către Imperiul Bizantin duce la serioase schimbări administrative, economice şi etnice. Organizarea administrativă a vechiului stat bulgar imediat după victoria definitivă a lui Vasile al II-lea a dus la înfiinţarea a două teme bizantine, la paritate cu celelalte provincii ale Bizanţului: Paristrion (Paradunavon), situată la nord-estul Peninsulei, între Balcani, mare şi Dunăre, cu „capitala” la Dorostolon (Silistra) – devenită în curând, aşa cum am văzut, scena unor confruntări dure cu nomazii care năvălesc: pecenegi, uzi şi cumani – şi corespunzând vechii Bulgarii danubiene, anexată Imperiului de Tzimiskes (971); thema Bulgariei, cu centrul la Skopje, cea mai mare şi mai bogată provincie (dintre cele trei în care va fi împărţit ţaratul cucerit), la vest de Balcani, în regiunile care constituiseră centrul statului lui Samuel şi care gravita în jurul Vardar-ului. Ulterior, sub domnia lui Manuel Comnenul, va fi creată o nouă themă, în regiunea vestică, de graniţă, cu centrul la Sirmium, ca o barieră împotriva intenţiilor agresive ale Ungariei^[5].

În tot cursul secolului al XI-lea, guvernatorii (strategii) themei Paristrion-Paradunavon sunt atestaţi de izvoare, ca având reşedinţa la Dorostolon, cea mai puternică cetate pe Dunăre.^[6] Dacă ei nu apar şi în timpul secolului al XII-lea, faptul e numai întâmplător, şi nu se poate trage de aici concluzia că thema frontieră a dispărut.

Componenţa etnică a Peninsulei Balcanice suferise, într-adevăr, de la Iustinian încoace, o adâncă transformare. În afară de bulgari şi de triburile slavone pe care le-au absorbit după aşezarea lor în zonă, erau multe insule de slavi, risipite în diferite regiuni, ca urmare a penetraţiei lor continue în Peninsulă. Populaţia de baştină a Imperiului s-a păstrat şi ea, peste toate catastrofele, în regiunile peste care îşi întinse stăpânirea Samuel.

Greci se aflau în oraşele Thesaliei, peste care se întinse ţaratul nimicit, iar vlahii erau în număr mare în acea regiune şi în Munţii Pindului; ultimii erau foarte apreciaţi de împăraţii bizantini pentru însuşirile lor militare, fiind adesea menţionaţi de izvoare ca participând în rândul trupelor bizantine în campaniile purtate de acestea (spre exemplu, în ajunul marii bătălii cu pecenegii de la

Lebunion – 1091 -, Alexios I Comnenul trimise pe Melissenos să ridice noi soldaţi dintre bulgari şi vlahii păstori^[7]). Vlahii se aflau şi în Rhodope şi în părţile peste care se va întinde ulterior Serbia (numeroase aşezări pe Ibar şi Morava de vest). Acestui mozaic etnic i se adăugau turci vardarioţi, pecenegi, uzi, cumani, precum şi sârbi (odată cu supunerea definitivă a Bulgariei, Vasile al II-lea, aducea sub stăpânire bizantină şi zona Rascia) în regiunile de nord-vest ale Imperiului. Cu o populaţie atât de amestecată şi de nesigură, themei i se va da o temeinică organizare militară, în afară de guvernator, în toate marile centre aflându-se strategi cu mici garnizoane.

Din punct de vedere religios, bisericii bulgare îi era lăsată întreaga sa autonomie, dar patriarhul era coborât la rang de arhiepiscop (situaţie confirmată prin diploma din mai 1020, acordată de basileul Vasile al II-lea arhiepiscopului Ioan de Ohrida). În ţinuturile bulgare vor fi introduse forme mai dezvoltate ale sistemului economic şi financiar bizantin, care, de multe ori, duc la înrăutăţirea vizibilă a condiţiilor în care trăiesc bulgarii de rând. Introducerea sistemului bizantin de impozitare este însoţit de samavolnicii, corupţie şi tot felul de abuzuri, care, nu de puţine ori, provoacă răscoale şi rezistenţă ale populaţiei bulgare. Astfel, pe parcursul secolului al XI-lea se constată existenţa a două răscoale ce vizează restaurarea ţaratului bulgar: cea din anii 1040-1041, în regiunea Belgrad şi pe râul Morava, condusă de Petăr Delian şi cea din anii 1072-1073, iniţiată de urmaşul fo ştilor kavhani Gheorghi Voitech, din Skopje, şi în cursul căreia bulgarii îl aleg ca ţar pe strănepotul lui Samuil, Constantin Bodin, fiul cel mic al cneazului sârb din Diocleea (Muntenegru); în scurt timp, sunt eliberate Skopje, Niş, Sredeţ, Ohrida şi alte oraşe bulgare; supunându-şi Diocleea, Rascia şi Bosnia, crea un stat omogen şi doar neacceptarea de către întreaga aristocraţie bulgară a lui Bodin în calitatea de ţar, considerat o creaţie a sârbilor, duce la eşuarea mişcării.^[8]

Acestor două încercări serioase de restabilire a statalităţii pierdute li se alătură o serie de mişcări regionale cu un caracter antifeudal, precum şi participarea reprezentanţilor aristocraţiei la luptele dinastice pentru tronul bizantin, cel mai vizibil manifestându-se Presian al II-lea, care, în două rânduri (între 1026 şi 1029), aspiră la coroana bizantină sau bulgarul Boril care este acuzat în 1081 de pretenţii la coroana bizantină.^[9]

În timpul mişcărilor antibizantine ce au loc în Bulgaria apuseană (amintite mai sus) din anii 1072-1073, şi la Dunărea de Jos începea mişcarea şefilor „sciţi”, feudali locali dobrogeni, ale căror nume le cunoaştem graţie izvoarelor (Ana Comnena, Attaliates), aliaţi cu dregătorul bizantin, Nestor Vestarhul, trimis pentru a linişti căpeteniile răzvrătite.

Crearea unei confederaţii feudal-timpurii a unui stat „paristrian”, care, vreme de două decenii (1079-1091), a avut o incontestabilă independenţă, a demonstrat rolul pe care ţinuturile de la Dunărea de Jos răsăriteană îl puteau juca în viaţa Imperiului bizantin, ca şi importanţa unor conducători locali ca Tatos, Seslav şi Satza, menţionaţi de izvoarele timpului, a căror apartenenţă etnică este greu de stabilit^[10] (cu excepţia acelui Pudilă – Budilă, „fruntaş al vlahilor” amintit de Anna Comnena cu prilejul invaziei cumanilor din 1094^[11], probabil unul dintre comandanţii de la frontiera Dunării de Jos, aflat în bune relaţii cu Alexios I Comnenul pe care îl anunţa de înaintarea cumanilor, conduşi de românii din Balcani, buni cunoscători ai drumurilor din regiune prin defileele munţilor în înaintarea lor spre Adrianopol), într-o vreme în care elementul românesc, cel slav, cel grecesc şi cel turanic confereau Paristrionului oriental aspectul de mozaic etnic pe care cronicarii bizantinini omit a-l sublinia. După cum ne informează aceeaşi Anna Comnena, fiica adversarului celor trei şefi din Paristrion, aceştia aveau în stăpânire teritorii aflate atât în sudul, cât şi în nordul Dunării, la Dristra, unde acţiona Tatos, numit şi Chalis, şi Vicina şi în „celelalte părţi”, unde îşiexercitau autoritatea Seslav şi Satza^[12], cei trei găsindu-şi un sprijin în mediul paulicienilor maniheeni din Peninsula Balcanică, conduşi de un anume Traulos.^[13]

În cadrul campaniei iniţiate de Alexios I Comnenul pentru restabilirea stăpânirii bizantine la Dunărea de Jos, după înfrângerea cumanilor (1094), sârbii erau forţaţi să se supună autorităţii bizantine.^[14] Această întărire a influenţei bizantine în regiunea Dunării era cu atât mai surprinzătoare cu cât la sfârşitul secolului al XI-lea şi începutul secolului al XII-lea, sub domnia regilor Ladislau I (1077-1099) şi Coloman (1095-1116), Ungaria şi-a extins stăpânirea asupra Croaţiei, Dalmaţiei şi Transilvaniei, devenind, astfel, un puternic stat, exercitând şi o puternic ă influenţă asupra cnezatului de Halici, succesorul marelui cnezat de Kiev. Totuşi, prin împletirea unei politici de forţă cu o suplă şi înţeleaptă diplomaţie, Alexios I Comnenul s-a dovedit capabil să-şi întărească autoritatea asupra principatelor sârbe Zeta şi Rascia, menţinându-şi, în acelaşi timp, o reală influenţă în Ungaria prin căsătoria fiului său Ioan cu prinţesa arpadiană Piroska^[15] (fiica regelui Ladislau), căsătorie dorită de regele ungar Coloman, ce-şi consolida astfel noile cuceriri.

În anul 1118 urca pe tronul Bizanţului Ioan al II-lea Comnenul (1118-1143). Om politic remarcabil, general de talent, considerat atât de contemporani cât şi de istoricii moderni drept „cel mai mare dintre Comneni”, a consolidat graniţa dunăreană a Imperiuui şi a extins stăpânirea bizantină în Orient.

În zona Dunării de Jos, Ioan al II-lea se va confrunta din nou cu pericolul cuman. În anul 1121 acest popor nomad reapărea într-o nouă expediţie în Imperiul Bizantin cumanii, devastând Tracia şi Macedonia. Trecând Dunărea prin nordul Dobrogei, distrug aşezarea de la Dinogetia-Garvăn. Ioan al II-lea Comnenul le provoacă o grea înfrângere în 1122. Se pare că, după înfrângere, unii dintre ei şi-au găsit scăparea în Transilvania sau Ungaria, ipoteză susţinută de o ştire dintr-o cronică maghiară, potrivit căreia regele Ungariei, Ştefan, al II-lea a primit la el cumanii conduşi de un oarecare „duce” cu numele de Tartar.^[16]

Tot în prima decadă a domniei sale, Ioan al II-lea Comnenul va interveni cu succes în afacerile interne ale Ungariei, sprijinindu-l în pretenţiile asupra tronului Ungariei pe pretendentul Almos (cu a cărui soră era căsătorit) şi pe fiul acestuia Bela. Nemulţumit de intrigile ţesute la curtea bizantină, regele maghiar Ştefan al II-lea invadează Imperiul, atacând Belgradul, care nu i-a putut rezista; din pietrele zidurilor, Ştefan al II-lea îşi va clădi de cealaltă parte a Dunării cetatea Zeugma (Zemunul de mai târziu).^[17] Ioan al II-lea Comnenul va reuşi să-i zdrobească pe invadatori; prin pacea încheiată i se recunoaşte basileului stăpânirea asupra cetăţii Branicevo, important cap de pod

pe Dunăre (1129).^[18]

Ultima acţiune a lui Ioan al II-lea Comnenul în Europa îi va viza pe sârbi, constând într-o nouă intervenţie bizantină în marele jupanat al Rasciei, nucleul viitorului stat sârb, prin care era consolidată autoritatea Imperiului în regiune.^[19] La scurt timp după cucerirea Bulgariei de către Vasile al II-lea, o serie de ţări şi principate slave din zona centrală şi de nord-vest a Balcanilor s-au declarat supuse Imperiului. Acestea erau Croaţia, Bosnia, Zahlumia, Diocleea şi Rascia, încadrate de themele bizantine Sirmium, Dalmaţia, Dyrrachium şi Bulgaria. Acestor principate li s-a permis să-şi păstreze conducătorii autohtoni care recunoşteau suveranitatea împăratului, suveranitate uneori formală şi fragilă. Croaţia, aşa cum am menţionat deja, se declara independentă în 1076, pentru ca, ulterior, tronul croat să fie obţinut de regii Ungariei (1102). În timp ce, în cea mai mare parte a seco­lului al XI-lea, bosniacii şi zahlumienii au fost clienţi mai fideli ai Imperiului, sârbii se vor dovedi cei mai răzvrătiţi supuşi ai Imperiului din vestul Balcanilor. În prima jumătate a sec. al XI-lea, celdintâi regat sârb care a obţinut un statut internaţional, şi anume regatul Diocleei (sau al Zetei), a apărut în zona de coastă din jurul lacului Skutari şi a golfului Kotor, întinzându-se de-a lungul ţărmului până la Peninsula Peljesac şi până la munţii din nordul Albaniei şi din interiorul Muntenegrului.^[20] La sfârşitul secolului al XII-lea, după înfrângerea lui Bodin de către Alexios I Comnenul, Zeta va intra într-o perioadă de anarhie politică şi conducerea poporului sârb va trece curând în mâinile conducătorilor principatului Rasciei. Acest principat îşi trăgea numele de la denumirea unui afluent al Ibarului, lângă actualul oraş Novi Pazar, pe care se situa şi capitala sa, Ras, reşedinţa principilor de Rascia şi sediul episcopiei sârbe întemeiate în secolul al X-lea, şi care, în 1018, depindea din punct de vedere canonic de arhiepiscopia din Ohrida.

Prima expediţie la Dunărea de Jos a lui Manuel Comnenul a fost îndreptată împotriva cumanilor, ce năvălesc din nou pe teritoriul Imperiului. De data aceasta, însuşi împăratul bizantin a trecut fluviul în urmărirea nomazilor prădalnici, în regiunea localităţii Demnitzikos, probabil Zimnicea de astăzi, unde s-a descoperit un tezaur de 2000 de monede din timpul Comnenilor. Cu prilejul acestei expediţii, cronicarul bizantin şi secretarul împăratului Manuel, Ioan Kinnamos, aminteşte „muntele Tenuormon” şi două râuri de la nord de Dunăre, identificate cu Vedea şi Teleormanul.^[21]

Dar pretenţiile de supremaţie ale bizantinilor nu se mărginesc numai la „Transdanuvia”, ci sunt îndreptate şi asupra Daciei Carpatine, unde interesele bizantine se vor ciocni cu cele ungare. Primul raport stabilit în secolul al XII-lea între cele două state a fost un raport de forţă; aşa cum am văzut, Ioan al II-lea Comnenul întreprinse o campanie împotriva regatului ungar în 1129, încheiată favorabil pentru bizantini, în ciuda victoriei obţinute de regele Ştefan al II-lea în bătălia de la Lederata.^[22] Politica lui Manuel în regiunea Dunării mijlocii se va dovedi şi mai plină de succes. Strângând suficiente forţe armate de-a lungul Dunării, ce includeau puternice contingente navale, a reuşit să le impună sârbilor şi croaţilor autoritatea sa. Manuel Comnenul s-a gândit la restaurarea vechiului imperiu roman prin cucerirea şi absorbţia Ungariei.

Toate acestea îl vor determina pe Manuel Comnenul în încercarea sa de a cuceri regatul Ungariei, folosindu-se şi de descendenţa semiungară, şi în decurs de 22 de ani va invada ţara nu mai puţin de zece ori. Sprijinul acordat în 1151-1152 de regele ungar Geza al II-lea (1141-1162) răscoalei antibizantine din Serbia, alianţa încheiată cu duşmanul Imperiului, regele Roger al II-lea al Siciliei, precum şi amestecul său în conflictul pentru stăpânirea Kievului izbucnit între cneazul rus Iuri Dolgoruki şi pe nepotul acestuia, Iaroslav, va declanşa campania de pedepsire a regelui maghiar pe valea Dunării, în cursul căreia împăratul Manuel ocupă oraşul Semlin şi sunt luaţi un număr mare de prizonieri (în toamna anului 1151). Pacea se va încheia între cele două părţi în primăvara anului 1152, însă se va dovedi de scurtă durată.^[23] În timpul acestei primii campanii contra statului ungar, spre a garanta mai bine apărarea împotriva adversarului său, Geza al II-lea, Manuel organiză în aceste locuri (1152-1153) un ducat, care unea oraşele Branicevo, Belgrad şi Nis. El puse în fruntea acestui ducat pe vestitul Andronic^[24], dar acesta, complotând cu Geza al II-lea împotriva suveranului său, fu destituit din comandă, apoi ridicat şi închis la Constantinopole.

Intrarea Ungariei, alături de sârbi (sprijiniţi şi incitaţi de Roger al II-lea în răscoala antibizantină declanşată începând din 1149), Franţa şi Guelfii din Italia, în coaliţia iniţiată de Roger al II-lea împotriva Bizanţului, sprijinit, la rândul său, de împăratul german Conrad al III-lea şi Veneţia, determină o nouă campanie împotriva Ungariei în anul 1156 (deşi Roger al II-lea murise în 1154; era vorba de aceeaşi dorinţă de asigurare a unei preponderenţe bizantine în Ungaria); înfrântşi silit să ceară pace, Geza II este obligat să înapoieze prizonierii şi să promită ajutor militar basileului la cererea acestuia.^[25]

Ostilităţile dintre Bizanţ şi Ungaria se vor repercuta până în îndepărtata Rusie, cele două state amestecându-se în conflictul izbucnit între principii ruşi ai Haliciului şi Suzdalului, pe de-o parte, şi cei ai Kievului, pe de alt ă parte. Cu acest prilej, principii ruşi ai Haliciului vor încheia o alianţă cu împăratul Manuel, căruia îi vor rămâne credincio şi. De asemenea, arhiepiscopii ruşi se pare că erau, de cele mai multe ori, numiţi direct de către patriarhul de la Constantinopol, împăratul însuşi deţinând o putere considerabilă în cadrul acestor numiri. Uneori însă, din considerente diplomatice, patriarhul era mulţumit a ratifica alegerea unui candidat făcută chiar de ruşi.

Izvoarele ruseşti ale timpului, referindu-se la politica dusă la Dunărea de Jos de către marele cnezat al Kievului, atestă instalarea pe la 1116 în cetăţile bizantine dunărene (între care şi Dristra-Dîrstor) de posadnici ruşi, ca urmare a intrării acestora sub control kievian, în urma căsătoriei lui Leon Diogene, fiul de basileu, cu fiica lui Vladimir Monomahul (1113-1125). După anul 1140 ruşii au început să joace din nou un rol important în diplomaţia bizantină în teritoriile din nordul Imperiului, rol determinat în mare parte de evoluţia politic ă a ţării lor.

Pe la jumătatea secolului al XII-lea, puterea politică şi prosperitatea economică a principatului Kievului se diminuaseră simţitor; deşi deţinea încă o poziţie proeminentă, bazată pe tradiţia istorică şi pe prezenţa în capitala sa a episcopului Bisericii Ruse, era nevoit să-şi dispute hegemonia în Rusia cu puternicele principate de Suzdal (întemeiată de o ramură descendentă din familia princiară a lui Vladimir Monomahul, situat în nord-estul Rusiei şi având ca şi centre în mod succesiv cetăţile Rostov, Suzdal şi Vladimir, devenind mai târziu nucleul Moscovei medievale) şi al Haliciului (Galiţiei, situat în valea Nistrului şi a Prutului şi pe pantele de est ale Carpaţilor, până la gurile Dunării, condus de o ramură mai veche coborâtoare din Iaroslav; situat lângă thema imperială Paristrion, acesta avea, dintre toate principatele ruse, cele mai strânse legături cu Bizanţul).

Încercările împăratului Manuel dar şi ale Ungariei de a le atrage în conflictul izbucnit între cele două state, vor determina alinierea principatelor ruse în conflict, de partea unuia sau altuia dintre cele două state. Astfel, prinţul Iziaslav al Kievului, rudă cu Geza al II-lea, va acţiona împotriva Imperiului, inclusiv pe plan religios. În 1147, fără să ceară acordul Constantinopolului, a determinat o adunare de arhiepiscopi ruşi să aleagă ca mitropolit pe învăţatul călugăr Clement, originar din Smolensk; acţiunea arbitrară a prinţului provoacă o furtună în Biserica Rusă, o minoritate influentă de episcopi, unii, cetăţeni bizantini, considerând alegerea lui Clement ca necanonică şi nelegală. De altfel, între mitropolia din Kiev şi patriarhie se va ajunge la schismă, ce va dura, cu întreruperi, nu mai puţin de nouă ani. Schisma va fi folosită drept pretext de nesupunere şi de acei principi ruşi care fie erau aliaţi ai Imperiului, fie se opuneau lui Iziaslav din alte motive.^[26] Acestuia i se mai opuneau, în lupta pentru obţinerea hegemoniei în Rusia, unchiul acestuia, prinţul de Suzdal, Iuri Dolgoruki, şi vărul său, Vladimirko, prinţ de Galiţia, ambii susţinuţi de Bizanţ. Sursele bizantine din acea perioadă ne informează asupra faptului că, în timp ce prinţul de Suzdal era „aliat” al basileului (symmachos), prinţul de Galiţia era în raporturi de vasalitate (hypospondos) faţă de imperiu, situaţie extrem de avantajoasă pentru Imperiu, de a avea la frontiera de est a Ungariei un principat vasal, în contextul conflictului cu aceasta. Dupa 1152, însă, lucrurile vor lua o întorsătură nefavorabilă pentru Imperiu, urmaşul lui Vladimirko, Iaroslav, orientându-se treptat spre o alianţă cu Ungaria. În acelaşi timp, însă, relaţiile cu Kiev se îmbunătăţesc: după moartea lui Iziaslav, în 1154, Iuri din Suzdal, aliatul lui Manuel, a preluat controlul asupra cetăţii, iar schisma ecleziastică ce urmase după numirea lui Clement ca mitropolit s-a încheiat.^[27]

Cu prilejul acestor evenimente, ne sunt oferite o serie de date despre Moldova sudică a secolului al XII-lea, începând cu mult discutatul pasaj din Cântecul despre oastea lui Igor unde se vorbeşte de închiderea intrării în Galiţia, de către Iaroslav Osmomîsl (1152-1187) pentru cei ce veneau dinspre Dunăre^[28], pentru a culmina cu faimoasa prezenţă, în aceste părţi, a lui Ivan

Rostislavici zis Berladnik. Acesta, după o şedere la Zvenigorod, unde se afla ca urmare a deposedării sale de scaunul cnezatului Galiţiei, se va refugia în anii 1145-1146 în zona Dunării, căutând sprijin pentru redobândirea drepturilor sale. Astfel, aflăm că teritoriul în care a ajuns era sub dominaţia politică a cumanilor. Prezenţa sa este, apoi, menţionată din nou în anii 1158-1159, când, împreună cu drujina sa şi cu 6.000 de „berladnici” va ataca două corăbii haliciene, iar în 1160, alături de cumani, va lupta împotriva kievienilor, în 1162 dispărând definitiv în Imperiu, la Salonic, după o scurtă revenire la Dunăre în anul 1161.^[29]

Moartea regelui Geza al II-lea în 1161 îi furnizează un pretext lui Manuel pentru un nou amestec în luptele interne izbucnite pentru succesiunea la tronul Ungariei. Astfel, Manuel va impune pe tronul ungar, cu sprijinul grupării aristocratice probizantine, pe Ladislau I, fratele defunctului, refugiat de mai mult timp în Imperiu, în detrimentul fiului lui Geza al II-lea, Ştefan al III-lea. La numai un an, însă, Ladislau I moare (1162), coroana Ungariei fiind obţinută de fratele acestuia, Ştefan al IV-lea, refugiat şi el la curtea bizantină şi căsătorit cu o nepoată a împăratului, însă, în acelaşi an (1162), gruparea antibizantină a lui Ştefan al III-lea, bine văzută şi de Frederic I Barbarossa, îi provoacă lui Ştefan al IV-lea o grea înfrângere la Belgrad şi-l alungă de la tron.^[30]

Gruparea antibizantină obţinuse şi concursul regelui Boemiei, Vladislav; cu toate acestea, regele Boemiei se declarase, după cea de-a doua cruciadă, la care luase parte alături de Conrad, vasal al Imperiului bizantin.^[31] Era, însă, un caz singular, legăturile Bizanţului cu cehii deveniseră fragile; în ciuda tradiţiei chirilo-metodiene, viaţa religioasă şi politică a cehilor se îndreptase spre Roma şi Germania. Vladislav se va lăsa convins să suspende ostilităţile şi chiar să medieze între Ştefan al III-lea şi Manuel. Renunţând să-l mai sprijine pe pretendentul Ştefan al IV-lea la tronul Ungariei, în 1164 Manuel semnează un tratat de pace cu Ştefan al III-lea, ce asigura mari avantaje împăratului bizantin: regele maghiar accepta propunerea de a-l căsători pe fratele său, Bela, cu Maria, fiica basileului, în care caz prinţul primea ca dotă provinciile Sirmium şi Dalmaţia ca moştenitor al tronului Ungariei.^[32] Refuzul regelui maghiar de a transpune în faptă prevederile tratatului vor determina noi lupte (1164-1166) precedate de o intensă campanie diplomatică: împăratul va căuta să obţină concursul principilor de Kiev şi Halici.

Anii 1164-1165 au reprezentat, însă, ani de mare primejdie pentru politica din Rusia a lui Manuel. Relaţiile dintre Constantinopol şi Kiev s-au deteriorat din nou după moartea lui Iuri în 1157. În 1164, succesorul lui Iuri, prinţul Rostislav, nemulţumit de numirea de către patriarh, fără ca el să fi fost consultat, a unui nou episcop, a refuzat să-l recunoască şi, în prezenţa ambasadorului bizantin, a ameninţat că va da o lege prin care mitropolitul să fie ales şi confirmat de episcopii regatului din porunca conducătorului statului; cu greu au reuşit numeroasele solii bizantine să-l determine pe conducătorul rus să accepte numirea făcută de patriarh. Mai mult, basileul a obţinut semnarea unui tratat prin care prinţul rus se obliga să furnizeze trupe militare în schimbul unor daruri, care nu erau specificate, şi probabil promisiunea de a fi consultat, el sau urmaşul lui, înainte de a fi numit următorul episcop. La îmbunătăţirea relaţiilor va fi contribuit şi refuzul împăratului bizantin de a sprijini crearea unei mitropolii independente de Kiev, supusă doar Constantinopolului, cerută de puternicul prinţ al Vladimirului, Andrei Bogoliubski (1157-1174). Şi raporturile cu Galiţia devin tensionate, ca urmare a adăpostirii la curte de către prinţul Iaroslav a vărului lui Manuel, Andronic, care reuşise să evadeze din Constantinopol. Confruntat cu perspectiva ameninţătoare a unei alianţe între Ungaria şi Galiţia care l-ar fi impus pe Andronic pe tron, Manuel a fost nevoit să facă concesii: l-a iertat pe turbulentul său văr şi l-a determinat să se întoarcă la Constantinopol (1165), iar Iaroslav a fost convins să renunţe la alianţa cu Ungaria şi să nu acţioneze în contra intereselor Imperiului.^[33]

Expansiunea ameninţatoare a lui Frederic Barbarossa, pentru care ideea imperială avea aceeaşi semnificaţie ca şi pentru Manuel, şi împotriva căruia basileul va căuta inclusiv sprijinulregatului Siciliei – principalul inamic al Imperiului, începând cu domnia lui Robert Guiscard (cca.1015-1085), fondatorul statului normand – , îl obligau pe basileu să ridice o barieră, prin asigurarea preponderenţei în Ungaria, în Europa centrală.

Conflictul va atinge punctul culminant în anul 1166 când o nouă expediţie bizantină va avea loc la Dunărea de Jos, îndreptată împotriva ungurilor. Amploarea forţelor desfăşurate are ca rezultat o înfrângere decisivă a forţelor maghiare sub zidurile cetăţii Semlin; în urma păcii încheiate, Dalmaţia, Croaţia şi Bosnia, ca şi regiunea Sirmium treceau sub sceptrul împăratului bizantin (1167).^[34]

Cronicarul Ioan Kinnamos ne spune că trei armate au pornit împotriva Daciei pentru a o ataca din trei părţi deodată. Astfel, pretendentul Bela, devenit protostrategul Alexie, primi ordinul să atace Dacia Malvensă pe calea obişnuită de la Lederata (Palanca Nouă, Horom) pentru a-i convinge pe unguri că atacul se va da ca şi în 1129 din acea parte. Strategului „Leon numit şi Vatatzes, care aducea altă oaste numeroasă din altă parte, ba chiar şi o mare mulţime de vlahi, despre care se spune că sunt colonii de demult ai celor din Italia”, Manuel Comnenul „îi poruncea să năvălească în ţara hunilor [Ungaria-n.n.], dinspre ţinuturile de lângă Pontul zis Euxin, de unde nimeni niciodată nu a năvălit asupra lor”.^[35]

Cert e că, în urma campaniilor din anii 1163-1166 s-a reuşit afirmarea supremaţiei politice şi economice bizantine, probabil doar pe durata domniei lui Manuel Comnenul, asupra Transdanuviei, numită în acea perioadă şi Cumania, şi revendicarea faţă de regii Ungariei dominaţia asupra celor trei Dacii, elogiul adresat în 1173 de Constantin Manasses lui Manuel Comnenul, în care, pomenind neamurile pe care acesta le-a învins, apar şi „dacii”,^[36] venind să confirme această afirmaţie.

Pe lângă operaţiunile militare, un puternic avânt luaseră şi raporturile comerciale, fapt atestat de numeroasele descoperiri de monede realizate pe teritoriul ţării noastre, datând din perioada Comnenilor. La Isaccea s-a descoperit o oală de lut cu 450 de monete bizantine de la împăraţii Alexios I, Ioan al II-lea şi Manuel Comnenul. La Zimnicea s-au descoperit chiar 2.000 de piese din timpul Comnenilor. Monede bizantine concave de bronz de la Ioan al II-lea şi Manuel Comnenul au fost descoperite şi la Tirimia Mare şi la Cerna Nemţească (ambele în judeţul Timiş). Un bogat tezaur de monede din timpul Comnenilor, descoperit în judeţul Vlaşca, se păstrează la Academia Română.^[37]

Desemnarea principelui ungur Bela, care a primit la Constantinopol numele de Alexis, în calitatea de succesor al Imperiului, denotă importanţa acordată de Manuel problemei ungare, basileul urmărind, astfel, realizare uniunii dintre Imperiu şi Ungaria. În calitate de moştenitor prezumtiv, Bela a primit titlul de despot care fusese rezervat până atunci doar împăratului însuşi şi care a primit de acum caracterul de titlu particular, fiind situat în ierarhia titlurilor imediat după cel de basileu şi înainte de titlurile de sebastocrator şi cezar.^[38] Doar naşterea unui fiu îl va determina pe Manuel să renunţe la planul său, care iscase mari nemulţumiri la Constantinopol, însă la moartea lui Ş tefan al III-lea (1172), îl va susţine pe Bela al III-lea în ocuparea tronului, nu înainte de a obţine semnarea unui tratat bilateral prin care regele ungar renunţa la Sirmium şi Dalmaţia în favoarea Imperiului.^[39] Mai mult, Manuel îi va pretinde regelui ungar un jurământ solemn „de a nu aduce atingeri niciodată drepturilor Romanilor şi de a nu pierde niciodată din vedere interesele lor”.^[40] Astfel, basileul va reuşi să-şi menţină influenţa asupra acestui regat. Mai mult, până la sfârşitul domniei lui Manuel, Ungaria nu-i va contesta nici dominaţia, nici influenţa dobândită în sud-estul european; nu se va realiza nici cea mai mică tentativă de recuperare a teritoriului dalmato-croat.

Condescendenţa lui Bela va merge până la limitele extreme ale asistenţei militare; astfel, în 1176, un corp militar ungar va lupta în rândurile armatei bizantine în bătălia de la Myriokephalon.

Punând capăt situaţiei conflictuale cu Ungaria, Manuel va putea restabili autoritatea în Serbia, unde luptele de eliberare contra dominaţiei bizantine au fost sprijinite de regatul ungar. Manuel va reuşi să înnăbuşe răscoalele succesive, va destitui jupanii deveniţi infideli, dar nu va reuşi să pună capăt definitiv revoltelor. Astfel, în 1163, nemulţumit de atitudinea independentă a lui Pervoslav Uroş faţă de Imperiu, basileul îl va schimba pe acesta cu fratele său Dessa, cunoscut şi sub numele de Ştefan Nemanja, fondatorul statului independent sârb. Şi acesta se va dovedi nesupus şi incursiunile sale în Imperiu determină intervenţia imperială în Serbia, din vara anului 1168, care-l aduce, temporar, la ascultare pe suveranul sârb. Succesul obţinut de împărat în Ungaria prin instalarea lui Bela al III-lea, având ca şi consecinţă privarea sârbilor de ajutorul ungar, îi va permite lui Manuel, în ciuda alianţei jupanului cu Veneţia, să pună capăt rebeliunii Serbiei (1173). Marele jupan este obligat să se predea şi să-şi manifeste public supunerea, luând parte, în poziţia de învins, la intrarea triumfală a basileului în Constantinopol. Ţinut în captivitate o perioadă la Constantinopol, i se va permite ulterior revenirea la putere; până la moartea împăratului sârbii menţin pacea în regiune şi se dovedesc loiali basileului.^[41]

Semnele evidente de slăbiciune internă nu vor rămâne fără repercursiuni pe plan extern, unde situaţia se va dovedi şi mai gravă, primii nori negrii venind din zona unde politica lui Manuel a avut rezultatele cele mai fericite: din partea ungurilor şi a sârbilor. Astfel, regele ungar Bela al III-lea, neuitând aventura bizantină, va fi tentat să intervină în luptele dinastice izbucnite pentru ocuparea tronului. Pentru a se face acceptat, însă, ca şi în zilele lui Manuel, trebuia să fie grec sau să acceadă la tron pe calea legalităţii; ori, prezenţa tânărului împărat Alexios al II-lea îi închidea această cale. În consecinţă, se va mulţumi, momentan, cu recuperarea Dalmaţiei şi ocuparea a importante părţi din Croaţia şi Sirmium, anulând astfel rezultatele fructoasei politici balcanice a lui Manuel.^[42]

Iniţiativa unui contact cu curtea bizantină a venit din partea acesteia; în momentul în care Andronic şi-a accentuat presiunea şi ameninţa însăşi capitala, regenta va intra în negocieri directe cu regele Ungariei pentru a obţine sprijin împotriva rebelului. Regele astfel mandatat, nu se va lăsa rugat, şi va porni în campanie spre Bosfor. După ce va obţine şi concursul lui Ştefan Nemanja, forţele aliate ale ungurilor şi sârbilor vor invada Imperiul, devastând oraşele Belgrad, Branicevo, Niş si Sofia (1183). Alianţa sârbilor cu ungurii îi va permite lui Ştefan Nemanja să asigure independenţa ţării sale şi să-şi extindă autoritatea asupra Zetei, care, împreună cu Rascia, va forma

₄₃

un singur stat sub autoritatea sa.

Punctul extrem atins de armata sa pare a fi fost Sofia; după care armata sa n-a mai înaintat. Motivul acestei misterioase suspendări a operaţiunilor militare nu a fost, însă, cum s-ar putea crede, executarea regentei (la sfârşitul anului 1182) şi nici asasinarea tânărului basileu (septembrie 1183); acest dublu eveniment nu putea decât alimenta ambiţiile lui Bela privind tronul bizantin. Putea să se prevaleze, în acest sens, de alegerea, încă vie în memoria contemporanilor, făcută de Manuel în persoana sa. A preferat, însă, acţiunilor în forţă, recurgerea la diplomaţie, declanşând negocieri, urmărind să dea un fundament dinastic pretenţiilor sale.^[43]

Supravieţuirea din numeroasa familie a lui Ioan al II-lea Comenul a unei fiice, Teodora, retrasă la o mănăstire – fapt ce i-a salvat viaţa, în condiţiile ultimelor asasinate produse la curtea bizantină – l-a determinat pe Bela al III-lea, căruia, printr-o conjunctură fericită, îi murise soţia în anul 1184, să ceară mâna acesteia, în vederea atingerii planurilor sale; refuzul bisericii de a o reda vieţii seculare va duce, însă, la eşuarea tentativei.^[44] În plus, o nouă revoluţie l-a adus în fruntea statului bizantin pe basileul Isaac al II-lea, aclamat de populaţia Constantinopolului; prin urmare, Bela al III-lea avea de ales între a se retrage sau a încerca o lovitură în forţă. A optat pentru un compromis ce-i acorda, practic, dreptul de tutelă asupra afacerilor bizantine. Astfel, noul basileu vaaccepta căsătoria cu fiica regelui ungar (1185), iar fiul ieşit din această căsătorie va primi, împreună cu numele simbolic de Manuel, garanţia unui viitor plin de glorie – acest copil urma să realizeze visul bunicului său.

În primăvara anului 1186, cu ocazia sfinţirii bisericii Sf. Dimitrie din Târnovo, construit ă de Asăneşti, fratele mai mare, Theodor, era proclamat ţar, sub numele de Petru.^[45] Cei doi fraţi proclamă drept ţel al răscoalei eliberarea tuturor teritoriilor bulgare şi legitimează noua conducere statală ca succesoare a ţaratului bulgar dispărut în 1018. În toamna anului 1185, deja, răsculaţii trecuseră la sud de Munţii Balcani, „lăţindu-se spre târgurile şi aşezările mai depărtate”; se vor îndrepta, apoi, spre răsărit, vizând eliberarea vechii capitale, Preslav. Împotriva răsculaţilor va fi trimisă o expediţie bizantină, condusă de sebastocratorul Ioan Ducas Anghelos, iar după destituirea lui, determinată de teama împăratului că acesta aspiră la tron, de cezarul Ioan Cantacuzino; aceasta va fi zdrobită, însă de vlaho-bulgari. Ca urmare, în fruntea trupelor bizantine va fi numit Alexios Branas, învingătorul normanzilor în 1185; acesta se va revolta, însă, împotriva împăratului, fiind el însuşi proclamat împărat de armată la Adrianopol. Revolta acestuia va fi înnăbuşit ă de basileu, după care va prelua chiar el comanda expediţiei împotriva vlaho-bulgarilor.^[46]

În vara anului 1186 împăratul pătrunde pe teritoriul Bulgariei, în timp ce Petru şi Asan au trecut la nord de Dunăre, unde vor încheia o alianţă strategică cu cumanii stabiliţi în Câmpia Română; astfel, armatele bizantine nu vor întâlni forţele militare ale răsculaţilor. Isaac al II-lea se va mulţumi cu declaraţiile de supunere ale localnicilor întâlniţi în cale, cu distrugerea recoltelor şi instalarea de garnizoane în cetăţile răsculaţilor; mai mult, întors în capitală, basileul va începe să se laude cu izbânda sa.

Însoţiţi de cumani, căpeteniile răscoalei se întorc şi în toamna anului 1186 eliberează nordul Bulgariei şi o parte din Tracia, declarând, în mod deschis, că năzuiesc să unească într-un singur stat, Moesia, Tracia şi „Bulgaria.. .aşa cum a fost cândva”.^[47]

Insurecţia vlaho-bulgară din 1186, având ca finalitate crearea statului vlaho-bulgar, îndepărta Bizanţul de la Dunăre pe cea mai mare parte a liniei acesteia. Prezenţa militară bizantină în spaţiul carpato-dunărean nu mai era probabil efectivă de la sfârşitul domniei lui Manuel Comnenul. Drept urmare, este explicabil faptul că, în noua situaţie apărută la nord şi sud de Dunăre în anii din preajma deceniului al optulea, cele două maluri să fie cuprinse de o efervescenţă comună. În ce priveşte teritoriul dintre Dunăre şi mare este clar că cel puţin până la 1201 a rămas bizantin.^[48] În orice caz, influenţa bizantină continua să persiste în spaţiul carpato-dunărean, mai ales din punct de vedere spiritual, de vreme ce papa Inocenţiu al III-lea atrăgea atenţia asupra episcopului Oradei asupra primejdiei unor atari focare.

Căderea Ierusalimului, în 1187, în mâna sultanului Egiptului, Saladin, determină organizarea în Occident a celei de a treia cruciade, în frunte cu Frederic I Barbarossa, împăratul romano-german, Philip al II-lea August, regele Franţei, şi Richard Inimă de Leu, regele Angliei. Spre sfârşitul anului 1188, se semna la Nurnberg tratatul dintre împăratul german şi solii lui Isaac al II-lea privind condiţiile trecerii armatelor germane pe teritoriul Bizanţului.^[49]

Înainte ca Barbarossa, ce alesese drumul terestru prin Ungaria, să se pună în mişcare, atât sârbii cât şi vlaho-bulgarii l-au sondat în vederea unei acţiuni comune. În momentul accederii pe tron a lui Isaac al II-lea, cea mai mare parte a Serbiei era în mâinile ungurilor de mai multă vreme. Ori, stăpânirea acestor teritorii n-a constituit un scop al războaielor declanşate cu bizantinii. Posesiunea asupra coastei dalmate şi a teritoriilor croate asigura Ungariei accesul, considerat ca vital, la Adriatică. Aşa cum s-a menţionat deja, regele ungar Bela, atât pentru a asigura fiicei sale o poziţie avantajoasă, cât şi pentru a îndeplini un apel la o prudentă justiţie, a restituit teritoriilesuzeranului legitim; mai mult, s-a angajat solemn să nu intervină în regiune decât cu autorizaţia formală a basileului.

Această neimplicare a regelui ungar a avut consecinţe negative pentru bizantini, care, ocupaţi cu revolta bulgară, au fost copleşiţ i de trupele lui Ş tefan Nemanja. Însă, a venit momentul în care, în cadrul acestui război de eliberare purtat cu sprijinul ungurilor, sârbii, stăpâni ai Nişului şi trecând Timocul, s-au îndreptat spre nord, spre frontierele ungare. Puseul slav era aproape stopat de ofensiva ungară declanşată, când Bizanţul, bănuitor, a intervenit pentru a-i reaminti lui Bela jurământul depus; docil, acesta se va replia. De această condescendenţă va profita marele jupan ce-şi va întinde cuceririle, cărora apariţia cruciaţilor germani le vor da un impuls viguros. Atât sârbii cât şi bulgarii, au înţeles că independenţa recent dobândită, cu mari eforturi, va fi întotdeauna la mila unui Bizanţ reconsolidat. Grecii au înţeles în final că e în interesul lor să permită trecerea trupelor germane. Se pare că la îndemnul lui Bela, la fel de neliniştit de prezenţa trupelor germane ca şi bizantinii, Isaac Anghelos a acceptat condiţiile de pace impuse de Barbarossa. Stârniţi de independenţa de fapt adusă de campania prelungită a cruciaţilor, de teama de a nu vedea niciodată prescrisă libertatea lor, sârbii se vor aventura în cucerirea oraşului Skoplje şi a regiunii Vardar-ului superior, pe care o vor ocupa la începutul anului 1190, înglobând astfel o parte din Bulgaria. Dar când plecarea germanilor au lăsat mâinile libere grecilor, reacţia lor, sub conducerea personală a basileului, a fost promptă şi insurgenţii au fost aduşi rapid la dezastrul de la Morava (vara anului 1190). Prin pacea încheiată, marele jupan era obligat să retrocedeze Imperiului regiunea dintre Prizren şi Skoplje până la Sofia, pe care acesta o cucerise în anii precedenţi.^[50] Cu toate acestea, termenii păcii erau destul de favorabili conducătorului sârb, căruia i se permitea să păstreze o parte considerabilă din teritoriile bizantine pe care le anexase, iar prin tratatul semnat, practic Serbiei i se recunoştea autonomia. Mai mult, pentru prima oară în istoria relaţiilor bizantino-sârbe, între cele două state se încheia o alianţă prin căsătorie între familiile conducătoare ale celor două state, Ştefan, fiul lui Nemanja, căsătorindu-se cu Eudoxia, nepoata împăratului Isaac. Câţiva ani mai târziu, Ş tefan va primi titlul de sebastocrator, unul din cele mai înalte titluri din ierarhia bizantină, rezervat până atunci membrilor familiei imperiale.^[51]

Interesat în mod deosebit de aceste evenimente care l-au adus pentru ultima oară pe împăratul bizantin în zona Dunării, Bela se pare că nu a avut, pe toată durata ostilităţilor, o atitudine absolut sinceră. Acesta e cel puţin sentimentul lui Nicetas Choniates care lasă să se înţeleagă că Isaac ar fi extins campania sa în Ungaria dacă ar fi avut spatele asigurat; ceea ce l-a adus pe regele ungar la întâlnirea cu basileul, a fost mai puţin legătura de rudenie cât teama de pedeapsa meritată. Această ultimă insinuare lasă să se înţeleagă că, în timpul conflictului sârbo-grec, Bela a manifestat intenţii sau a luat o atitudine contrară angajamentelor sale.^[52] Oricare ar fi adevărul, este clar că interesele monarhiei dunărene se loveau în mod deschis de cele ale Imperiului Bizantin în ce priveşte chestiunea sârbă.

Ambiţiile ungare n-au apărut ca certe decât în toamna anului 1190, când se constată mişcări al trupelor maghiare, însă campania fulgerătoare a trupelor bizantine încheiată cu victoria de la Morava a anulat planurile regelui ungar.

Întâlnindu-se pe malul Savei, spre sfârşitul aceluiaşi an, ambii monarhi aveau, în aceste condiţii, motive de a fi nemulţumiţi unul de altul. Şi acesta era motivul pentru care reconcilierea celor doi monarhi se va realiza în cadrul unei întâlniri ceremonioase şi fastuoase, ce avea un dublu scop: acela al unei demonstraţii militare de indimidare şi, marcând trecerea Dunării de basileu, constituia o intenţie de afirmare a unei suzeranităţi ce nu se baza decât pe o demonstraţie de forţă provizorie.

Satisfăcut de această dovadă de loialism, Isaac al II-lea a revenit în capitala sa. Nu este cunoscut în amănunt modul în care au evoluat în continuare raporturile între cei doi; cert e că, în iarna anului 1192-1193, profitând de faptul că Isaac al II-lea se afla în campanie împotriva Selgiucizilor în Asia, Bela va invada din nou Serbia. Însă afacerea turcă s-a rezolvat mai iute decâta crezut regele ungar. Basileul, informat de agresiunea ungară, va trimite o parte din trupe pentru a interveni în sprijinul lui Ştefan Nemanja. Bela va ezita un moment, însă refuză să renunţe la pradă. Probabil că între cei doi ar fi izbucnit un război, dacă basileul, nedorind să verse sânge creştin, şi ţinând cont de legătura de rudenie, încercând încă o dată rezolvarea pe cale paşnică a diferendelor dintre cei doi, nu i-ar fi scris regelui ungar să se retragă în graniţele teritoriului său sau va fi nevoit să-i demonstreze forţa armelor sale.^[53]

Pregătindu-se pentru eventuala confruntare, basileul va încerca întărirea raporturilor incerte cu Serbia: între cele două state se va încheia un tratat de pace care echivala, practic, cu o recunoaştere a independenţei Serbiei; actul a fost întărit prin căsătoria celui de-al doilea fiu al lui Nemanja, Ştefan, cu o nepoată a basileului. Raporturile stabilite au fost suficient de puternice pentru a preveni ocupaţia maghiară, iar imposibilitatea basileului de a înnăbuşi răscoala vlaho-bulgară, care în ultimul deceniu al seolului al XII-lea înregistrase noi succese, va determina reluarea relaţiilor de amiciţie cu Ungaria.

Campaniile duse în aceeaşi perioadă de bizantini împotriva rebelilor vlaho-bulgari s-au încheiat mai puţin fericit. În cursul negocierilor amintite cu Frederic Barbarossa, Petru îi va cere, în schimbul sprijinului militar, cucerirea Constantinopolului şi coroana Imperiului grecesc. După plecarea cruciaţilor, Isaac al II-lea Anghelos întreprinde o campanie de pedepsire, pe mare şi pe uscat, şi reuşeşte să asedieze Târnovo (1190). Rezistenţa înverşunată a bulgarilor, în frunte cu Asan, îl obligă să se retragă şi, într-o trecătoare în Balcani, romeii cad într-o capcană şi suferă o grea înfrângere. Treptat, energicul Asan apare în prim plan în detrimentul lui Petru, în special după diferendele de ordin tactic apărute între cei doi după anul 1193. In timp ce Petru insistă pentru o pace de compromis cu Imperiul bizantin, Asan este în fruntea celor mai radicale forţe din ţară. Nu se ajunge la ruptură, însă conducător devine cel de-al doilea frate, sprijinit de cel de-al treilea -Ioniţă, numit Caloian. Acţiunea răsculaţilor este uşurată de executarea strategului Philippopolis, Constantin Anghelos, unul dintre cei mai capabili generali bizantini, ce se răsculase împotriva împăratului.^[54] În consecinţă, prin acţiuni decisive, Asan elibera Serdica (1193), pătrunde până la Marea Egee şi distruge forţele bizantine în Tracia Răsăriteană (1194). La porunca lui Petru şi Asan, în Macedonia acţionează boierul Dobromir Chrysos, care reuşeşte să întemeieze „un regat” pe cursul Vardarului.^[55] Alte tentative de a lichida pericolul vlaho-bulgar nu vor reuşi: în 1194, bizantinii suferă o nouă înfrângere la Arcadiopolis.

În aceste condiţii, Isaac al II-lea va apela la sprijinul socrului său, Bela al III-lea. Primind promisiunea unei asistenţe militare ungare, în 1195 basileul va porni într-o nouă expediţie împotriva Asăneştilor. Expediţia s-a soldat cu un nou eşec pentru bizantini. La scurt timp, Isaac al II-lea avea să fie detronat, iar în locul lui avea să fie proclamat împărat Alexios al III-lea (1195-1203), fratele său mai mic.^[56]

Ofensiva şi succesele obţinute de bizantini determină reacţia lui Ioniţă; în urma atacului declanşat asupra Imperiului, acesta cucereşte Constanteia şi Varna, silindu-l pe basileu să încheie pace prin care Alexios al III-lea recunoaşte, foarte probabil, existenţa ţaratului vlaho-bulgar.^[57] Totodată, erau eliberate, de sub stăpânirea maghiară, Belgradul şi Branicevo. Sub guvernarea energică a lui Ioniţă (1197-1207), noul imperiu vlaho-bulgar va cunoaşte o expansiune fulgerătoare şi va deveni unul din factorii politici cei mai de seamă din Balcani. Mai mult, Caloian va obţine pentru Imperiul său chiar şi recunoaşterea juridică a Romei, încoronarea sa de către arhiepiscopul de Târnovo neacordând noii structuri statale fundamentul juridic necesar. Întrucât dreptul de încoronare era apanajul doar al celor două centre universale, Romei sau Bizanţului, Caloian se va orienta spre Roma, în condiţiile în care Imperiul era în descompunere şi reprezenta, de altfel, inamicul. Astfel, Roma îşi va întinde autoritatea sa spirituală nu numai asupra Serbiei, cum vom vedea mai jos, ci şi asupra Bulgariei, instaurându-şi influenţa asupra unei mari părţi din Peninsula

Balcanică. După îndelungate tratative, Caloian va recunoaşte supremaţia papală, în condiţiile păstrării dogmelor ortodoxe. Constantinopolul căzuse deja în mâinile cruciaţilor când, la 7 noiembrie 1204, un cardinal trimis la Târnovo de papa Inocenţiu al III-lea acorda arhiepiscopului bulgar Vasile titlul de primat iar Caloian primea titlul de „rex”.^[58]

În anul 1204, cavalerii cruciadei a IV-a puneau stăpânire pe impunătoarea capitală a lumii creştine de Răsărit şi, conform dreptului învingătorului, o treceau prin foc şi sabie mai multe zile, bucurându-se de prăzile făcute. Pe ruinele Bizanţului lua naştere „Imperiul latin de Răsărit”, având ca prim suveran pe Balduin de Flandra. S-au creat numeroase feude pentru a răsplăti pe marii seniori participanţi la cruciadă; patriarh al Constantinopolului era nobilul veneţian Tommaso Morosini, cu scopul de a lucra pentru unirea bisericii de apus cu cea de răsărit. O mare parte a fostului Imperiu bizantin intra, astfel, în sistemul politic şi religios al Europei Occidentale.

La 14 aprilie 1205, sub zidurile Adrianopolelui, oastea lui Ioniţă, compusă din români şi bulgari, sprijinită de 14.000 de cumani, zdrobea armata „latină”, iar împăratul Balduin de Flandra a fost făcut el însuşi prizonier şi a fost închis la Târnovo, unde a şi murit; mulţi alţi cavaleri de elită latini cad pe câmpul de luptă. La un an după cucerirea Constantinopolului, stăpânirea latină se afla la marginea prăpastiei.^[59] Ioniţă se va gândi la înlăturarea definitivă a Imperiului latin, dar faptul că populaţia din Tracia şi Macedonia a avut la fel de mult de suferit ca şi latinii de pe urma incursiunilor vlaho-bulgarilor şi, mai ales, succesele obţinute de Imperiul de la Niceea în Asia Mică, determină pe feudalii greci din Tracia să se întoarcă împotriva ţarului vlaho-bulgar, împiedicând trecerea Plovdivului în mâinile sale şi organizând, chiar, o răscoală la Târnovo.^[60] Ţarul răspunde la aceste trădări prin represiuni. El se autoproclamă „ucigător de romei” şi afirmă că se răzbună pentru crimele săvârşite de Vasile al II-lea Bulgaroctonul. Totuşi, acţiunile sale vor salva Imperiul de la Niceea de o posibilă ruinare. Astfel, în 1206 noul împărat latin, Henric I (1206-1215) – ce va restabili parţial dominaţia latină în Tracia – pătrunde în Asia Mică pentru a distruge definitiv centrul grec, a cărui formare nu o putuse împiedica, însă va fi nevoit să renunţe la acţiunea sa, datorită atacurilor declanşate de Ioniţă în Europa, în urma cărora Caloian eliberează teritoriile bulgare din Macedonia, pătrunde în actuala Albanie şi Kosovo, amestecându-se inclusiv în treburile interne ale

Serbiei.^[61]

În 1207, Bonifaciu de Montferrat, unul dintre conducătorii celei de-a IV-a cruciade, întemeietorul regatului latin de Thessalonic, era ucis într-o ambuscadă de vlahii balcanici; după moartea conducătorului său, regatul va intra în declin, pentru ca, în 1225, să dispară sub loviturile epiroţilor.

Succesele obţinute de Ioniţă în Tracia determină alianţa Imperiului latin cu Theodor I Lascaris, întemeietorul Imperiului de la Niceea, ceea ce permite împăratului Henric de Flandra să-şi concentreze eforturile în vederea împiedicării realizării planurilor lui Ioniţă de cucerire a Constantinopolului. Complotul boieresc ce duce la asasinarea lui Ioniţă, în toamna anului 1207, sub zidurile oraşului Thessalonic, va scăpa Imperiul latin de cel mai redutabil adversar al său.

După puternice frământări interne, tronul de la Târnovo este ocupat de nepotul lui Caloian, Borilă (1207-1218), în timp ce fiul minor al lui Asan I, Ioan Asan al II-lea, fuge în cnezatul kievean.^[62] Noua domnie este contestată, separatismul feudal şi măsurile de persecuţie întreprinse de Borilă faţă de bogomili au contribuit la slăbirea statului, deşi ţarul încearcă să continue politica expansionistă a predecesorului său. El îi învinge pe latini lângă Stara Zagora, în 1208, însă este învins de aceştia lângă Plovdiv.^[63] Din timpul domniei sale, se constată o scădere a rolului jucat de elementul românesc la organizarea şi conducerea statului, fenomen ce se va accentua în deceniile următoare. Pentru a pune capăt tendinţelor separatiste ale feudalilor, ce organizaseră un complot la Vidin în anul 1210 sau 1211, uzurpatorul cere sprijinul regelui ungar, care-l va trimite în ajutor pecomitele Ioachim de Sibiu, în fruntea unui corp militar format din saşi, români, secui şi pecenegi.^[64] În 1211, ţarul va apela la pătura radicală ortodoxă, convocând un mare sinod ortodox, însă nu se decide să denunţe unirea cu Roma. Căsătoria fiicei sale Maria cu împăratul Henric de Flandra în anul 1213, îi va asigura sprijinul ginerelui său imperial în a împiedica destrămarea statului. Moartea acestuia (1216) şi insuccesele militare ale ţarului îi permit lui Ioan Asan al II-lea şi fratelui său, Alexandru, să revină în ţară cu sprijin rusesc şi, după un scurt război civil, să reocupe tronul (1218).

Theodor I Lascaris va profita de dificultăţile interne ale ţaratului pentru a-şi restabili şi consolida puterea. În acelaşi timp, sub conducerea lui Henric de Flandra, fără îndoială cel mai capabil împărat pe care l-a avut Imperiul latin, părea că statul născut din cruciadă şi-a asigurat existenţa. Astfel, Henric a încheiat, după moartea lui Ioniţă, pacea cu Imperiul bulgar debarasând Imperiul de o mare grijă; a reuşit, parţial, restabilirea unităţii între latini şi restaurarea autorităţii imperiale asupra marilor feudali; a ajuns, chiar, să obţină ascultarea şi simpatia supuşilor săi greci. În acelaşi timp, a reluat, sprijinindu-se şi pe Comnenii din Trapezunt, ofensiva în Asia. O primă expediţie în 1206 s-a soldat cu cucerirea unei părţi din Bithinia; în 1212, a acţionat mult mai energic, îl înfrânge din nou pe Lascaris, obligându-l să-i cedeze o parte din Misia şi Bithinia. Însă împăratul a murit înainte de a-şi consolida realizările.^[65] Pe viitor, grecii, ca şi bulgarii, vor avea mâinile libere; sub împăraţii slabi care l-au guvernat, statul fondat de cruciaţi nu putea evolua decât spre ruină.

Progresele imperiului grec din Europa vor fi brusc oprite. Din 1218, ţaratul bulgar avea în fruntea sa un principe activ şi inteligent, Ioan Asan al II-lea (1218-1241), a cărui domnie va marca apogeul celui de-al doilea Imperiu bulgar. Ca şi în vremea lui Ioniţă, acesta a încheiat o alianţă cu latinii şi, aspirând la nimic mai mult decât întemeierea unui Imperiu bizantino-bulgar având ca centru Constantinopolul, a acceptat când împăratul latin a murit în 1228, să fie regent al Imperiului latin cât timp Balduin al II-lea (1228-1261) era minor. Suveranului ortodox, intransigenţa clerului latin a făcut să fie preferat un cavaler latin, la fel de curajos pe cât era de incapabil, Jean de Brienne (1229-1237), fostul rege al Ierusalimului. Astfel, dispărea ultima şansă de salvare. Ioan Asan al II-lea, jignit, a devenit pentru latini cel mai mare duşman, singurul care a avut de profitat fiind Imperiul grec de la Niceea. Acestuia ţarul îi va face şi un alt serviciu şi, anume, înlăturarea concurentului lor din Europa, Imperiul grec din Thessalonic, ale cărui ambiţii deveniseră neliniştitoare pentru ţarat.^[66] În 1230, Theodor I Anghelos Duca suferă o înfrângere dezastruoasă la Clocotniţa, pe malurile Mariţei, din partea ţarului bulgar; în urma acestei înfrângeri, Theodor, prins şi orbit, a fost nevoit să renunţe la tron, iar conducerea statului pe care-l fondase, redus la proporţii modeste (nu mai cuprindea, după război, decât Thessalia şi Epirul; Tracia şi Macedonia erau cedate învingătorului) îi revenea fratelui său Manuel.^[67] În paralel cu debarasarea de rivalul său occidental, Asan consolida poziţia lui Vatatzes, oferindu-i alianţa sa în 1234, alianţă întărită de căsătoria fiului basileului, Theodor Lascaris, cu fiica ţarului bulgar, Elena. Sfârşitul Imperiului latin se apropia. O altă consecinţă a victoriei ţarului asupra Imperiului de Thessalonic, era scoaterea de sub influenţa acestuia a Serbiei: Radoslav, ginerele lui Theodor, a fost detronat, tronul fiindu-i acordat fratelui său, Vladislav, căsătorit cu o fiică a lui Ioan Asan al II-lea. Acesta, deplin îndreptăţit, se intitula într-o inscripţie ca şi cuceritor al tuturor teritoriilor de la Adrianopol la Dyrrachium. De asemenea, adăuga, pe bună dreptate, că doar Constantinopolul şi hinterlandul acestuia au rămas în puterea latinilor, dar şi acesta recunoştea autoritatea sa, „întrucât nu avea alt împărat în afară de mine şi cunoşteau doar voinţa mea, pentru că Dumnezeu a dispus astfel”.^[68]

Această reorientare politică a lui Ioan Asan al II-lea cerea şi o schimbare în orientarea ecleziastică. Fără îndoială, uniunea încheiată de Ioniţă Caloian cu Biserica Romană nu prinsese rădăcini profunde în Bulgaria, însă subordonarea, chiar şi nominală, faţă de Biserica Catolică era incompatibilă cu orientarea politică antilatină a lui Asan al II-lea; prin urmare, va întreprindedemersuri pentru întemeierea unui patriarhat orotodox la Târnovo şi pentru a obţine acordul Niceei şi al patriarhilor orientali. După îndelungate negocieri, bulgarii vor obţine consimţământul autorităţilor politice şi ecleziastice de la Niceea pentru înfiinţarea unui patriarhat bulgar; statul bulgar obţinea, astfel, autonomia ecleziastică, însă, ca şi în cazul arhiepiscopiei autocefale sârbe, patriarhatul bulgar recunoştea supremaţia patriarhului de la Niceea, care urma să fie menţionat în rugăciunile patriarhului bulgar şi căruia trebuia să-i achite taxele cuvenite.^[69]

Până la sfârşitul domniei sale (1254), Ioan al III-lea Vatatzes va reuşi să refacă unitatea lumii bizantine. Va smulge latinilor ultimele lor posesiuni din Anatolia, va încheia o alianţă cu puternicul împărat Frederic al II-lea de Hohenstaufen, căruia îi va oferi drept soţie pe fiica sa (1244) şi care, în ciuda dorinţelor papalităţii, protectoare a Imperiului latin, va abandona fără cel mai mic regret Constantinopolul grecilor. Mai ales, va profita de invazia mongolă în Asia Minoră şi Europa, pentru a-şi mări teritoriul în detrimentul vecinilor săi orientali şi a rivalilor din Balcani. Astfel, despotatul Epirului era în plină anarhie; Vatatzes va profita pentru a-l obliga pe Ioan Anghelos, fiul lui Theodor, să renunţe la titlul de împărat şi să se recunoască vasalul Niceei (1242). Patru ani mai târziu, basileul niceean cucerea ultimele teritorii ale lui Demetrios Anghelos Ducas, inclusiv Thessalonicul; ultimul despot de Thessalonic este făcut prizonier şi dus la curtea din Asia Mică.^[70].

În 1247, Vatatzes va smulge latinilor regiunile Bizye şi Tzurullon pentru ca, în 1254, să-i impună recunoaşterea suzeranităţii, prin forţa armelor, ultimului principe grec care mai avea încă o poziţie independentă, şi anume despotul Epirului Mihail al II-lea. La moartea lui Vatatzes (1254), Imperiul grec al Niceei, îmbelşugat, influent, prosper, înconjurase din toate părţile rămăşiţele Imperiului latin. Ultimul pas era cucerirea Constantinopolului.^[71]

Între 1253-1254, Mihail Asan poartă împotriva Serbiei un război scurt, fără succes însă, şi încheie un tratat militar şi comercial cu Dubrovnikul. Încheind o alianţă cu fostul cneaz rus, Rostislav, vasal al regatului ungar, ce stăpânea în Slavonia şi în teritoriile bulgare de la nord-vest, pierdute anterior – şi pe a cărei fiică ţarul o va lua de soţie -, Mihail va încerca să-şi ia revanşa în faţa Niceei, cu ajutorul cneazului şi a cumanilor. La moartea lui Vatatzes, Mihail Asan ocupă teritoriile deţinute de tatăl său la sud de Balcani; noul împărat al Niceei, Theodor al Il-lea Lascaris, va restabili situaţia. Negocierile de pace declanşate sunt încredinţate de ţar, în mod neinspirat, cneazului Rostislav; acesta va fi cumpărat de bizantini şi pacea încheiată este extrem de nefavorabilă pentru Bulgaria, fiind prevăzut redarea tuturor teritoriilor recucerite. Trădarea socrului îl va costa pe ţar tronul şi viaţa, acesta fiind ucis de Căliman al II-lea Asan (1256), care nu reuşeşte să-şi consolideze poziţiile la Târnovo, fiind şi el asasinat. Rostislav încearcă să ocupe tronul bulgar, însă întâmpină rezistenţa fermă a bulgarilor şi este nevoit să părăsească ţara.^[72]

Astfel, Bulgaria devine scena unor puternice frământări interne, a căror gravitate estee accentuată de brutalul amestec străin. Tronul e ocupat de nepopularul Mitzo Asan (1256-1257), ginerele lui Asan al II-lea, care este însă, în curând, izgonit din Târnovo. Situaţia catastrofală determină reunirea unei părţi considerabile a boierimii bulgare în jurul lui Constantin Tich, un vlăstar al Nemanizilor; acesta va lua în căsătorie pe una dintre fiicele lui Theodor al II-lea, Irina, ceea ce va duce la o destindere a relaţiilor bulgaro-bizantine. O alianţă matrimonială, proiectată deja sub Ioan al III-lea Vatatzes, va fi încheiată cu despotatul Epirului; fiul despotului Mihail al II-lea, Nikephor, s-a căsătorit cu fiica împăratului, Maria, prilej cu care Theodor îşi va întinde suveranitatea sa asupra Dyrrachium-ului şi părţii macedoniene a Serbiei. Acest fapt va duce însă, ulterior, la reluarea ostilităţilor dintre cele două state greceşti.^[73]

După Theodor al II-lea Lascaris, succesorul său Mihail al VIII-lea Paleologul va declanşa o intensă activitate diplomatică, încheind pace cu mongolii şi ţarul bulgar Constantin Tich, pentru a se asigura de neutralitatea lor.^[74] În 1261, basileul niceean va trece Hellespontul şi-i va deposeda pelatini de toate teritoriile deţinute în exteriorul capitalei. Abil, se va asigura şi contra veneţienilor, încheind o alianţă cu rivala lor, Genova, căruia, prin tratatul de la Nymphaeon (1261), îi promite acordarea tuturor privilegiilor deţinute de concurenţii lor în Orient.^[75] La 25 iulie 1261, profitând şi de faptul că flota veneţiană părăsise momentan Cornul de Aur, armata bizantină va pune stăpânire pe capitală. Balduin al II-lea va părăsi Constantinopolul în grabă, fiind urmat de patriarhul latin şi colonii veneţieni, şi la 15 august 1261, Mihail Paleologul şi-a făcut intrarea triumfală în Constantinopol şi va fi încoronat în biserica Sfânta Sofia.^[76] Imperiul bizantin părea să renască, sub dinastia naţională a Paleologilor, care, timp de două secole, va guverna monarhia. Pentru a restaura imperiul bizantin în integritatea şi splendoarea sa de altădată, era necesar un efort considerabil, şi Mihail al VIII-lea va încerca acest lucru. De la începutul domniei sale, Mihail al VIII-lea a fost marcat de dorinţa de a recuceri provinciile smulse Imperiului, atât sub împăraţii greci, cât şi sub cei latini. A repus piciorul în Moreea, aflată sub stăpânire latină (1261); a smuls despotatului Epirului Ianina (1265), iar veneţienilor, o serie de insule din Arhipelag; a reprimat insolenţa genovezilor.

După refacerea sa, Imperiul bizantin se va amesteca în războiul civil izbucnit în Bulgaria, sprijinind pe ambii pretendenţi, Constantin Tich şi Mitzo Asan, în funcţie de interesele sale concrete. Astfel, în urma intervenţiei sale din 1262-1263, Mihail al VIII-lea va pune stăpânire pe importantele porturi situate pe coasta occidentală a Mării Negre, Anchialos şi Mesembria, reuşind să smulgă o parte din Macedonia Bulgariei (1264).^[77] Însă un nou atac declanşat împotriva statului bulgar, în 1265, va duce la o înfrângere severă a lui Mihail al VIII-lea în Tracia, din partea unei hoarde tătare, conduse de hanul Nogai, venit ă în sprijinul ţarului bulgar.^[78]

Expediţia din anii 1262-1263, încheiată cu cucerirea celor două importante oraşe-porturi, avea drept rezultat reinstalarea stăpânirii bizantine la nord de Dunăre, e drept doar asupra nordului Dobrogei, respectiv asupra Deltei Dunării şi a unei fâşii înguste de teritoriu din vecinătate.^[79] Reapariţia Bizanţului în teritoriul din dreapta Dunării determină relaţii tensionate cu Ungaria. De altfel, anterior recuceririi Constantinopolului, monezi bizantine din perioada niceeană sunt găsite pe întreg teritoriul acelor „vlahii nord-dunărene” menţionate în Diploma Ioaniţilor din 1247, ceea ce atestă existenţa unor legături ce nu puteau fi doar economice şi pe care coroana maghiară dorea să le împiedice, acţionând pe un front larg. În cadrul condominiului stabilit cu tatăl său Bela al IV-lea tânărul Ştefan al V-lea, în calitate de „dux Transilvanus”, reuşeşte să respingă penetrările bizantine în partea de vest a Bulgariei, favorizate de victoria de la Pelagonia (1259) a basileului Mihail al VIII-lea. Victoriile maghiare din 1263 au determinat pe bizantini să se mulţumească cu poziţiile câştigate în Bulgaria de est.

Urmărind să-şi consolideze poziţiile şi influenţa în regiune, Mihail al VIII-lea Paleologul va coloniza aici, prin 1263-1264, un grup însemnat de turci seldjiucizi (cca. 10.000 de familii), refugiaţi din sultanatul de la Iconium, în urma înfrângerii sultanului Izz-ed-Din de către fratele său. Sultanul însuşi se va adăposti la curtea bizantină, însă după iniţierea unor acţiuni ostile basileului, ulterior stabilirii sale la Bizanţ, i s-a impus domiciliu sub supraveghere, la Aenos, în Tracia. Se pare că unul din motivele atacului bulgaro-mongol din 1265, pe lângă ciocnirea intereselor divergente ale celor trei puteri, în bazinul vest-pontic, îl constituia dorinţa de eliberare a fostului sultan din detenţia Bizanţului.^[80]

Dar, mai ales, Imperiul bizantin se va lovi de ostilitatea Occidentului. Papalitatea şi Veneţia, n-au renunţat, de fapt, la restaurarea Imperiului latin; noul suveran al Regatului celor Două Sicilii, Carol d’Anjou, mo ştenitor prin tratatul de la Viterbo (1267) a drepturilor ex-împăratului Balduin al II-lea, suzeran al principatului Achaia prin căsătoria fiului său cu moştenitoarea lui Villehardouin, avea, în ce priveşte Orientul, cele mai vaste ambiţii. Cucerind Corfu (1267), ocupând Durazzo şi coasta Epirului (1272), luând titlul de rege al Albaniei, se va alia cu toţi inamicii Imperiului

Bizantin, cu bulgarii, sârbii şi principele Thessaliei. Atât sârbii cât şi bulgarii, aveau, pe lângă raţiunile politice, şi motive dinastice pentru a intra în noua alianţă. Astfel, ţarul bulgarilor, Constantin Tich, era cumnatul lui Ioan Laskaris, detronat şi orbit de Mihail al VIII-lea, iar regele Serbiei, Ştefan Uroş I, era căsătorit cu o prinţesă franceză şi vedea într-o alianţă cu Carol d’Anjou cel mai bun mijloc de a-şi realiza planurile sale de expansiune în detrimentul Bizanţului.

A fost, în aceste condiţii, abilitatea deosebită a lui Mihail al VIII-lea cea care a reuşit înlăturarea ameninţării conturate împotriva Bizanţului. Basileul va căuta să destrame coaliţia realizată de Carol d’Anjou prin încheierea de alianţe dinastice cu statele greceşti şi slave din Balcani. La moartea despotului Mihail al II-lea Anghelos (1271), posesiunile despotatului Epirului sunt împărţite între cei doi fii ai săi: mo ştenitorul legitim, Nikephor, devine despot al Epirului şi se căsătoreşte cu o nepoată a împăratului, în vreme ce Thessalia îi revine lui Ioan Anghelos, fiul nelegitim. Acestuia, împăratul îi va acorda titlul de sebastocrator, iar fiica sa va fi căsătorită cu nepotul împăratului, Andronic Tarchaniotes.^[81] Măsurile luate s-au dovedit insuficiente: atât suveranul Thessaliei cât şi despotul Epirului vor deveni curând duşmani ai Imperiului, mai ales că anexarea celor două state constituia un obiectiv esenţial al împăratului. Dar nu doar micile state greceşti şi latine urmau să fie înglobate statului restaurat, ci şi statele slavilor de sud şi-n acest sens trebuie interpretată măsura ecleziastică din 1272, prin care era desfiinţată autocefalia bisericilor sârbă şi bulgară, acestea fiind subordonate pe viitor arhiepiscopiei de Ohrida.^[82] Anterior acestui moment, basileul încercase să atragă atât Serbia, cât şi Bulgaria de partea sa. În 1268, fusese încheiat un tratat între basileu şi regele Serbiei, Ştefan Uroş I, prin care fiul regelui urma să ia în căsătorie pe Anna, fiica împăratului, însă proiectul eşua.^[83] Mai mult, Mihail al VIII-lea Paleologul va reuşi încheierea unei alianţe bizantino-maghiare, îndreptate împotriva Serbiei, întărită de căsătoria moştenitorului tronului bizantin, Andronic, cu fiica regelui Ungariei, Ştefan al IV-lea (1272). La scurt timp, acesta era încoronat ca şi coîmpărat şi primea drepturi foarte întinse, cum nu posedaseră vreodată, în Bizanţ, împăraţii asociaţi.^[84]

Doi ani mai devreme, în 1270, împăratul bizantin încheia un tratat de pace cu Constantin Tich, prilejuit de căsătoria nepoatei împăratului, Maria, cu ţarul bulgar, rămas văduv. În ciuda promisiunii făcute, împăratul va refuza să-i cedeze ţarului, ca şi dotă, oraşele pontice Anchialos şi Mesembria, fapt ce-l determină pe ţar să treacă în tabăra adversarilor basileului şi-n 1272, bulgarii pătrundeau în teritoriul bizantin. Sub presiunea tătarilor, cu care Mihail al VIII-lea reuşise să încheie o alianţă, bulgarii vor fi nevoiţi să se retragă şi să renunţe la oraşele aflate în litigiu.^[85]

Un rol hotărâtor în afacerile politice din Orient îl aveau în această epocă tătarii Hoardei de Aur în sudul Rusiei aliaţi cu mamelucii (adică cumani şi alte populaţii provenind din stepele Rusiei meridionale), ce deveniseră stăpâni în Egipt (1250), ambele puteri aflându-se în conflict cu mongolii hanului Hulagu, ce-şi întinseseră dominaţia în întreaga Asie anterioară, de la Ind până la Marea Mediterană. Datorită faptului că singurul canal de legătură între tătari şi mameluci, marea, era dominată de bizantini, precum şi faptul că ultimii erau aliaţi cu mongolii din Asia anterioară, această amiciţie furnizându-le bizantinilor un mijloc eficace de presiune contra sultanatului vecin de la Iconium, relaţiile dintre Imperiul restaurat şi Hanatul Hoardei de Aur vor fi, la începutul domniei lui Mihail al VIII-lea, dintre cele mai tensionate. În 1264, aşa cum am menţionat deja, tătarii din Rusia meridională, aliaţi cu bulgarii, lansau o teribilă ofensivă în interiorul teritoriilor bizantine, devastând întreaga Tracie.^[86]

În 1271, tătarii, la apelul lui Ioan Anghelos, suveranul Thessaliei, lansau o nouă incursiune devastatoare în teritoriile bizantine. Aceste incursiuni şi dificultăţile pe care i le creau bulgarii îl determină pe Mihail al VIII-lea să-şi regleze relaţiile sale cu tătarii din sudul Rusiei şi, în 1272, încheia un tratat de alianţă cu hanul tătarilor, Nogai, care deţinea o influenţă dominantă în cadrul

Hoardei de Aur, acesta căsătorindu-se cu fiica basileului, Eufrosina.^[87] Nogai se obliga să acorde ajutor împotriva ţarului bulgar, care, aşa cum am văzut, atacase Imperiul pentru recuperarea oraşelor pontice. Drept urmare, deşi, în 1273, soseau din nou la curtea lui Carol d’Anjou trimişi ai ţarului bulgar şi ai regelui sârb, acţiunile ostile ale bulgarilor contra Bizanţului erau paralizate iar sârbii aveau în spatele lor Ungaria aliată cu Imperiul Bizantin.

Împotriva lui Carol d’Anjou, Mihail al VIII-lea va profita de neliniştile papalităţii, care nu dorea mărirea peste măsură a puterii acestuia. Flatând dorinţa avută dintotdeauna de suveranii pontifi de a restabili asupra bisericii greceşti autoritatea Romei, Mihail al VIII-lea încheia cu papa Grigore al X-lea, la conciliul de la Lyon (1274), acordul prin care biserica orientală era supusă din nou papalităţii. În schimb, basileul obţinea asigurarea că Constantinopolul nu-i va mai fi disputat, că va avea în Orient mâinile libere şi că-i va fi permis inclusiv a-i combate pe latini.^[88] Drept urmare, din 1274, reia ofensiva în Epir contra trupelor angevine şi intervine în Thessalia, unde, însă, întâmpinând rezistenţa înverşunată a vlahilor thessalioţi, armatele bizantine suferă două înfrângeri grele (1275). În 1276-1277 obţinea o strălucită victorie navală asupra veneţienilor, soldată cu ocuparea insulei Eubeea, încununându-se recucerirea de către bizantini a celor mai importante insule din Marea Egee şi realiza progrese în principatul Achaia, unde moartea lui Guillaume de Villehardouin (1278), slăbise puternic principatul latin.

Încununată de succes este şi intervenţia bizantină în Bulgaria, unde ţarul Constantin, discreditat definitiv în urma incapacităţii sale de a stopa atacurile înteţite ale tătarilor, fusese înlocuit în urma unei răscoale ţărăneşti fără precedent, prin proporţiile sale, de „ţarul ţăran” Ivailo (1277-1280). Împăratul bizantin Mihail al VIII-lea urmăreşte cu atenţie situaţia creată şi îi propune lui Ivailo mâna fiicei sale, încercând astfel să-l transforme în propria sa marionetă în Bulgaria. După refuzul categoric al fostului porcar, împăratul îl trimite în Bulgaria în fruntea oştilor sale, pe fiul lui Mitzo Asan, ce primeşte numele de Ioan Asan al III-lea. Agresiunea bizantină duce la înlăturarea de la putere a lui Ivailo, tronul fiind preluat de Ioan Asan al III-lea, căsătorit cu Irena, fiică a basileului.^[89]

Din nefericire, ostilitatea ireductibilă a grecilor contra Romei va anula aceste combinaţii abile. Mihail al VIII-lea impusese uniunea cu forţa clerului bizantin; basileul intenţionase, de comun acord cu patriarhul Ioan Bekkos (1275), să o realizeze cu forţa. Nu va reuşi, însă, decât să provoace o schismă în interiorul Bisericii ortodoxe, şi antagonismul între cele două lumi, pe care îşi făcuse iluzii că-l aplanase, va deveni mai acut şi mai redutabil.

Pe de altă parte, Carol d’Anjou, puternic nemulţumit, n-a renunţat la ambiţiile sale. El îşi va restabili dominaţia sa în Epir (1278) şi va recâştiga de partea sa papalitatea (1281), încheind împreună cu Roma şi Veneţia o alianţă având drept scop restabilirea Imperiului latin şi la care vor adera, din nou, şi sârbii, bulgarii şi grecii din Thessalia şi Epir. Drept urmare, în 1282, coaliţia balcanică, constituită din regele sârb Ştefan Milutin (1282-1321), din ţarul bulgar Gheorghe I Terter (1280-1292) şi sebastocratorul Ioan Anghelos, suveranul Thessaliei, atacau Imperiul, sârbii reuşind să ocupe, definitiv, Skoplje.^[90]

De altfel, sârbii deveniseră pentru Bizanţ un adversar teribil. Sub succesorii lui Ştefan Nemanja, Ştefan Uroş I (1243-1276), Dragutin (1276-1282) şi Milutin (1282-1321), Serbia se va mări în detrimentul bulgarilor şi grecilor, devenind cel mai important stat din Peninsula Balcanică. Uroş I cucerise înalta vale a Vardarului (1272); Milutin, după acţiunea din 1282, va cuceri regiunea Serrhes şi Christopolis, ceea ce-i deschidea accesul la Arhipelag (1283), va pune mâna pe Ohrida, Presba şi întreaga Macedonie occidentală, va invada Albania de Nord (1296) şi-l va obliga pe împăratul Andronic al II-lea (1282-1328) să-i recunoască toate cuceririle sale.^[91] Şi, deşi basileul Mihail al VIII-lea Paleologul, cu puţin timp înainte de a muri (1282), va înfrânge generalii lui Carol d’Anjou şi va provoca, în martie 1282, Vecerniile Siciliene (mare răscoală populară îndreptată împotriva dominaţiei lui Carol d’Anjou), în urma căreia primejdia angevină este definitiv înlăturată, a neglijat prea mult, în Orient, pericolul turc care creştea în Asia Minoră, şi pericolul sârb care se ridica în Europa. Agitaţia religioasă care se dezlănţuise, era o altă cauză a slăbiciunii Imperiului. Domnia lui Mihail al VIII-lea păruse să reprezinte pentru Imperiu un început al renaşterii, însă decadenţa va urma, rapid şi ineluctabil.

Pentru lumea slavă şi orientală, Bizanţul împăraţilor creştini a fost ceea ce Roma papilor a fost pentru lumea occidentală şi germanică: marele educator, marele iniţiator, cel care a dat popoarelor încă barbare ce gravitau în jurul Imperiului religia şi civilizaţia. Din Serbia, Croaţia, Bulgaria, Ungaria, Rusia, Imperiul basileilor a făcut state creştine, aducându-le tot ceea ce le-a permis să trăiască, toate elementele viitoarei lor dezvolt ări.

Cât priveşte interesul deosebit şi constant al Imperiului în zona Dunării şi a Balcanilor, recurgând – pentru a-şi revendica drepturile în zonă – la acţiuni armate şi deopotrivă la diplomaţie şi alianţe, el este lesne de înţeles: Dunărea reprezenta cea mai importantă rută ce făcea legătura între Bizanţ şi Occident; a avut, de asemenea, o importanţă vitală pentru Bizanţ, de vreme ce reprezenta o rută comercială de la care negustorii italieni din Veneţia, Pisa, Genova erau complet excluşi, Dunărea oferind diverşilor comercianţi din Imperiu şi ungurilor posibilitatea de a călători liber, fără a fi stânjeniţi de influenţa negustorilor italieni.

Acţionând pentru a-i menţine sub permanentă dominaţie pe sârbi, croaţi, bulgari, pe vlahii balcanici, intrând în conflict cu Ungaria ce manifesta şi ea tendinţe de expansiune în Balcani, împăraţii bizantini urmăreau avantaje certe. Principii acestor popoare, primind subsidii din partea basileilor, se angajau a pune în serviciul lor contingente determinate de trupe. Apoi, această clientelă de vasali constituia, la frontierele imperiului, o linie de acoperire, ca primă barieră în calea invaziilor. Şi, nu în ultimul rând, stăpânirea acestor teritorii era necesară, în condiţiile revendicării de către Bizanţ a titlului de imperiu universal. Prin tratate încheiate cu ei, împăraţii îşi asigurau alianţe preţioase. De altfel, diplomaţia imperială desfăşura pretutindeni supla sa abilitate şi intrigi savante, de la Iconium la Veneţia, în Ungaria, în Italia, Germania, Franţa sau în Siria. În lumea secolului al XII-lea, Constantinopolul era încă centrul cel mai activ, poate, al diplomaţiei europene.

Bizanţul exercita asupra statelor care erau legate de el o influenţă politică. Basileul îşi atribuia dreptul de a dispune de coroanele acelor state şi întreţinea la curtea lui pretendenţi la tronurile lor, asigurându-şi mijlocul de a-şi menţine loialitatea suveranilor diferitelor ţări.

Desigur, aceşti vasali n-au fost toţi de o fidelitate egală şi constantă. Deseori, şi mulţi dintre ei, s-au revoltat nu o dată împotriva Bizanţului, afirmându-şi independenţa. Însă din legăturile lor diplomatice cu Imperiul au decurs consecinţe importante: o mulţime de străini veneau în Imperiu, iar splendoarea, bogăţia şi civilizaţia Constantinopolului îi influenţau profund, ducându-I dorul după revenirea în patrie. Şi, apoi, prin diplomaţie, prin opera misiunilor, Bizanţul exercita asupra statelor „barbare” o influenţă civilizatoare.

Aceasta a fost atât de puternică încât, chiar după ce Bizanţul a încetat să existe ca Imperiu, toate popoarele Europei Orientale, turci şi greci, sârbi şi bulgari, români şi ruşi, au păstrat vie amintirea şi au strâns tradiţiile Bizanţului dispărut.

 

Istoria Românilor (coordonatori Ştefan Pascu, Răzvan Theodorescu), III, Bucureşti, 2001, p. 256-257. Studia Universitatis Cibiniensis. Series Historica, I, 2004, p. 79-98

^[2] Stelian Brezeanu, O istorie a Imperiului Bizantin, Bucureşti, 1981, p. 134.

^[3] Anna Comnena, Alexiada, X, 2, 3, în Fontes Historiae Daco-Romanae, III (ed. Al. Elian şi N. Ş. Tanoşca), Bucureşti, 1975, p.113.

^[4] Anna Comnena, XIV, 9, 1; Fontes, III, p. 119.

^[5] Nicolae Bănescu, Les duches Byzantins de Paristrion (Paradounavion) et de Bulgarie, Bucureşti, 1946, p. 42-43.

^[6] Lista acestora este redată de N. Bănescu în op. cit., p. 171.

^[7] Anna Comnena, VIII, 3, 4; Fontes, III, p. 109.

^[8] Pentru amănunte, vezi P. Pavlov, I. Ianev, D. Cain, Istoria Bulgariei, Bucureşti, 2002, p. 43-44.

^[9] Ibidem, p. 44.

^[10] Răzvan Theodorescu, Bizanţ, Balcani, Occident la începuturile culturii medievale româneşti (secolele X-XIV),

Bucureşti, 1974, p. 55.

^[11] Anna Comnena, X, 2, 6; Fontes, III, p. 115.

^[12] Anna Comnena, VI, 14, 1; Fontes, III, p. 89.

^[13] Răzvan Theodorescu, op. cit., p. 54.

^[14] A. R. Lewis, The Danube route and Byzantium 802-1195, în Actes du XIV-e Congres International des Etudes Byzantines, Bucarest, 6-12 septembre 1971, II, Edit. Academiei R.S.R., p. 365.

^[15] Rebotezată sub numele ortodox de Irina, aceasta, datorită altruismului şi facerilor de bine, a ajuns să fie cinstită după moartea sa ca o sfântă în biserica bizantină.

^[16] Scriptores rerum Hungaricum (ed. E. Szentpetery), I, Budapesta, 1937, p. 444-445.

^[17] Nicolae Iorga, Istoria vieţii bizantine, Bucureşti, p. 408.

^[18] Stelian Brezeanu, op. cit., p. 141.

^[19] A. R. Lewis, op. cit. în loc. cit., p. 365.

Dimitri Obolensky, Un commonwealth medieval: Bizanţul, Bucureşti, 2002, p. 244.

^[21] Ion I. Nistor, Bizantinii în luptă pentru recucerirea Daciei şi Transdanuviei, în Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii istorice, seria III, Tomul XXV, Mem. 15, Bucureşti, 1943, p. 28.

^[22] Ion I. Nistor, op. cit. în loc. cit., p. 28.

^[23] Stelian Brezeanu, op. cit., p. 145.

^[24] Choniates, 133, 9, cf. N. Bănescu, Precizări istorice cu privire la ducatele bizantine Paristrion (Paradunavon) şi Bulgaria, extras din Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice, Seria III, Tomul XXVI, Mem.3, p.8.

Stelian Brezeanu, op. cit., p. 148.

Dimitri Obolensky, op.cit, p. 252.

Ibidem, p. 254.

Răzvan Theodorescu, op. cit., p. 56.

Ibidem, p. 57.

Stelian Brezeanu, op. cit., p. 150.

411. Ostrogorski, Geschichte des byzantinischen Staates, Munchen, 1940, p. 411.

Ibidem.

255. Obolensky, op. cit., p. 252-255.
256. Ostrogorski, op. cit., p. 411.

₃³⁵₆ Fontes, III, p. 238-239.

^[36] Constantin Manasses, p. 92; Fontes, III, p. 537.

^[37] Ion I. Nistor, op. cit. în loc. cit., p. 29.

^[38] G. Ostrogorski, op. cit., p. 411.

^[39] Stelian Brezeanu, op. cit., p. 153.

^[40] V. Laurent, La Serbie entre Byzance et la Hongrie, ă la veille de la quatrieme croisade, în Revue Historique du Sud-Est Europeen, XVIII, Bucarest, 1941, p.114.

412. Brezeanu, op. cit., p. 149-153; G. Ostrogorski, op. cit., p. 411-412.
413. Laurent, op. cit. în loc. cit., p. 117.
414. Laurent, op. cit., p. 118.

Ibidem.

^[45] P. Pavlov, I. Ianev, D. Cain, op. cit., p. 45.

^[46] Istoria Românilor, vol. III, p. 431.

₄₉ Choniates, p. 489; Fontes, III, p. 259-261.

^[48] Eugen Stănescu, 500 de ani de relaţii româno-bizantine, în Lumea Bizanţului, coordonator Cristian Popişteanu, Bucureşti, 1972.

^[49] St. Brezeanu, op. cit., p. 157.

Ibidem.

246. Obolensky, op.cit., p. 246.

Nicetas Choniates, p. 569; Fontes, III, p. 273.

Ibidem, p. 125.

Ibidem.

47. Pavlov, I. Ianev, D. Cain, op. cit., p. 47.
48. Ostrogorski, op. cit., p. 431.

Ibidem.

49. Ostrogorski, op. cit., p. 434 şi P. Pavlov, op. cit., p. 48-49.
50. Ostrogorski, op. cit., p. 449.

Istoria Românilor, p. 436.

48. Pavlov, op. cit., p. 48.

St. Brezeanu, op. cit., p. 167.

Ibidem.

Documente privind istoria României, C. Transilvania, I, p. 338.

Charles Diehl, Histoire de l’empire byzantin, Paris, 1920, p. 178.

460. Ostrogorski, op.cit., p. 458-460.

St. Brezeanu, op.cit., p. 169.

460. Ostrogorski, op. cit., p. 460.

Ibidem, p. 461.

361. B. Daşkov, Împăraţi bizantini, Bucureşti, 1999, p. 361.

Ch. Diehl, op.cit., p. 183.

53. Pavlov, op.cit., p. 53.
54. Ostrogorski, op. cit., p. 470.

Ibidem.

Ch. Diehl, op.cit., p. 185.

473. Ostrogorski, op.cit., p. 473.
474. Pavlov, op.cit., p. 54.

St. Brezeanu, op.cit., p. 175.

Manuel Holobolos, p. 36/37; Fontes, III, p. 455.

Nikephoros Gregoras, Istoria romeilor, I, p. 101; Fontes, III, p. 503-504.

481. Ostrogorski, op.cit., p. 481.

Ch. Diehl, op.cit, p. 191.

Ibidem.

482. Ostrogorski, op.cit., p. 481-482.

Ibidem, p. 482.

Nikephoros Gregoras, Istoria romeilor, I, 101; Fontes, III, p. 503-505.

Ibidem, p. 507.

Ch. Diehl, op.cit., p. 192.

Vera Mutafcieva, Nikolai Todorov, Le passe de la Bulgarie, Sofia-Presse, 1969, p. 44-46.

Ch. Diehl, op.cit., p. 201.

Ibidem, p. 201-202.