Uniunea Sovietică. Primii ani. După ce s-au confruntat cu criza din 1920-1922, conducătorii comunişti au avut posibilitatea să acorde mai multă atenţie edificării noii ordini. Către sfârşitul deceniului, în linii mari se încheiase formarea noului stat: Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice (URSS). În continuare, autorităţile comuniste au dispus o vreme îndelungată de un stat extrem de puternic, ca instrument de aplicare a propriei politici.
În 1921, Lenin a propus adoptarea unor măsuri drastice pentru a pune capăt suferinţelor şi tulburărilor create de războiul civil şi de comunismul de război. El şi-a denumit planul “Noua Politică Economică”( NEP) , proiect care i-a înspăimântat pe numeroşi lideri comunişti. NEP displăcea multor funcţionari ai partidului fiindcă implica o îndepărtare de extremismul comunismului de război şi orientarea către un sistem care combina socialismul dictatorial cu iniţiativa privată capitalistă. În cele din urmă, adversarii lui Lenin au cedat în faţa argumentului zdrobitor potrivit căruia numai prin adoptarea acestor practici burgheze limitate se va putea reface economia îndeajuns de rapid ca statul sovietic să fie salvat de la pieire.
Din punct de vedere politic, constituţia URSS din 1924 nu făcea nici o referire la Partidul Comunist. În pofida acestei omisiuni, în 1924, cele 472 000 de comunişti conduceau o populaţie de 150.000.000 de locuitori. Mai mult decât atât, partidul era cel care decidea în privinţa admiterii noilor membri. Deşi deţineau supremaţia asupra restului populaţiei, cei aproape 500.000 de comunişti auto-aleşi nu aveau puteri egale în cadrul partidului. În conformitate cu principiile stipulate, autoritatea supremă revenea Congresului naţional al partidului, dar, în realitate, câţiva lideri (mai puţin de 100) din patru mici organisme executive exercitau un control dictatorial asupra partidului şi al statului. Cei mai importanţi dintre aceşti aceşti şefi comunişti erau secretarul general şi membrii Politbiuro-ului (în 1924 , numărul lor era de şapte).
După moartea lui Lenin însă (21 ianuarie 1924), dezbaterile politice s-au bucurat de o atenţie deosebită în cadrul luptei pentru putere. Fiecare candidat susţinea că el cunoaşte linia corectă care trebuia adoptată de partid. Troţki şi Stalin s-au înfruntat cel mai violent în problema şanselor de reuşită a comunismului în Rusia Sovietică, în absenţa unei revoluţii marxiste internaţionale în viitorul apropiat. Troţki era adeptul concepţiei tradiţionale a partidului potrivit căreia succesul din URSS necesita o victorie a proletariatului mondial, opinie pe care o susţinea cu îndârjire.
În replică, Stalin susţinea că, fără îndoială, comunismul putea învinge în URSS, chiar în condiţiile triumfului comunismului mondial în viitorul îndepărtat. Partidul Comunist Sovietic, devenit tot mai naţionalist, se simţea extrem de atras de ideea lansată de Stalin, aceea a “comunismului într-o singură ţară”. Evidentul eşec al mişcărilor comuniste din alte ţări pleda în favoarea doctrinei lui Stalin.
Troţki şi Stalin aveau păreri divergente şi într-o altă problemă: continuarea NEP sau impunerea unei schimbări rapide, pentru desăvîrşirea socialismului în URSS. Totuşi, faptul că Stalin era adeptul NEP era în avantajul lui, situîndu-l în aceeaşi tabără cu Buharin şi alţi câţiva veterani de partid.
Victoria lui Stalin a fost obţinută la Congresul partidului din decembrie 1927. Deputaţii participanţi la această sesiune au decis că nimeni nu se putea abate de la politica de partid stabilită de el. Rivalii săi fie i-au adoptat punctul de vedere, fie au fost demişi sau chiar excluşi din partid. După excluderea sa din partid, Troţki a părăsit, în 1929, Uniunea Sovietică. În 1940 a fost asasinat din ordinul lui Stalin.
La începutul anului 1928, curând după alegerea lui Stalin în fruntea partidului, măsurile luate de el demonstrau hotărârea de a impune o dezvoltare rapidă a statului, cu o economie industrială total socialistă. Metodele lui Stalin i-au dezvăluit în scurt timp intenţia de a exercita controlul absolut asupra statului, economiei şi a oricărui alt aspect al existenţei.
În disputa cu Troţki, Stalin susţinuse perpetuarea NEP-ului. În 1929 el şi-a schimbat opinia, cerând o extindere rapidă a industriei, schimbare care presupunea aplicarea consecventă a principiilor socialismului. Totodată, Stalin a decretat instituirea colectivizării în agricultură. Primul plan cincinal a fost elaborat de Stalin în 1929. Pentru perioada 1929-1933 el conţinea următoarele prevederi: colectivizarea a 20% din gospodăriile tărăneşti, o creştere de circa 250% a industriei oţelului, o creştere a numărului de tractoare de la 1300 la 170 000 pe an. Planul prevedea creşteri la fel de spectaculoase şi pentru producţia de fier, ciment, textile, curent electric şi alte bunuri. Al doilea plan cincinal ( 1933-1937) aproape că desăvârşea transformarea economică a marii puteri răsăritene. În 1941, când al treilea plan a fost întrerupt de izbucnirea celui de-al doilea război mondial, Uniunea Sovietică devenise una dintre primele ţări industriale. URSS ocupa atunci locul al treilea la producţia industrială, în urma Statelor Unite şi a Germaniei, dar înaintea Marii Britanii. Această remarcabilă realizare a necesitat adoptarea unor măsuri drastice. Munca silnică prestată de milioane de deţinuţi arestaţi pentru delicte economice şi politice a devenit o componentă esenţială a sistemului industrial stalinist. Astfel, deşi ţăranii au dus greul în acest deceniu de revoluţie industrială, muncitorimea a avut şi ea de suferit. Între 1928-1941, nivelul de trai al tuturor familiilor muncitoreşti a înregistrat o scădere accentuată.
Stalin a renunţat la practicile NEP, revenind la politica sa de industrializare şi dezvoltare militară forţată, pentru a oferi Rusiei garanţia securităţii într-o lume dominată de capitalişti. În încercarea sa de garanta securitatea pe cale diplomatică, Stalin a continuat linia epocii NEP. Miniştrii de externe din anii 1920-1930 au folosit îndeosebi metode tradiţionale de a trata cu alte state. De exemplu ei au solicitat – şi în cele din urmă au obţinut – recunoaşterea diplomatică oficială din partea aceloraşi naţiuni capitaliste pe care doctrina comunistă le declarase adversare. Diplomaţii tînărului stat comunist au înregistrat şi alte succese, în afara recunoaşterii oficiale internaţionale. Ei au stabilit relaţii speciale cu Germania ( Tratatul de la Rapallo), în 1922, încheind un pact de neagresiune cu Estonia, Letonia, Polonia şi România în 1929. În 1935, Ministerul de Externe a făcut un important pas înainte prin semnarea unui acord de securitate mutuală cu Franţa. Oficialităţile sovietice au combinat aceste măsuri diplomatice cu o intensă campanie propagandistică de dezarmare şi cooperare internaţională pusă în slujba păcii. Această ultimă iniţiativă a dus pînă la urmă la acceptarea URSS în Liga Naţiunilor în 1934. Nu cu mult înainte de sfîrşitul deceniului al doilea, sovieticii respinseseră Liga, declarînd-o un club burghez, iar statele capitaliste, la rândul lor, refuzaseră să admită Rusia Sovietică în cadrul organizaţiei. La mijlocul anilor 30, URSS pierduse sub multe aspecte imaginea de stat proscris.
Cu toate acestea, deşi securitatea URSS se baza în principal pe dezvoltarea economică, pe Armata Roşie şi pe diplomaţie, conducerea sovietică a adoptat o altă măsură, mult mai puţin obişnuită, pentru a-şi promova interesele peste hotare. În 1919 a fost înfiinţat Kominternul, o nouă organizaţie comunistă internaţională, care încerca să infiltreze comunişti pretutindeni, cu scopul de a slăbi statele capitaliste şi a face propagandă sovietică.
Acest scop subversiv asumat contrazicea diplomaţia tradiţională a Ministerului de Externe, împiedicând uneori statornicirea unor bune relaţii cu naţiunile capitaliste.
La mijlocul deceniului al patrulea, când guvernările de extremă dreaptă din Germania şi Italia au început să constituie o ameninţare pentru Uniunea Sovietică, ostilitatea Kominternului faţă de capitalism a devenit mai puţin făţişă. Atunci organizaţia a proclamat o politică a “Frontului comun”, îndemnînd toate forţele politice care se opuneau fascismului şi naţional-socialismului să se unească în lupta împotriva acestor noi pericole. În realitate, activitatea Kominternului, atât în faza subversivă, cât şi în cea a Frontului comun, nu avea prea mare importanţă pentru poziţia internaţională a URSS. În 1941, cînd a avut loc ciocnirea dintre comunişti şi fascişti, industria sovietică şi Armata Roşie modernă s-au interpus între statul sovietic şi dezastru.
Italia. Instaurarea regimului fascist. Cei doi ani de criză de după Marele Război i-au determinat pe mulţi naţionalişti îndârjiţi să emită pretenţia că ar putea salva Italia ducând-o pe culmile gloriei. Ei au organizat bande de bătuşi de stradă, pregătiţi ca, la nevoie, să-şi impună punctul de vedere prin forţă. Figura cea mai proeminentă din rândurile acestor naţionalişti a fost Benito Mussolini.
Mussolini (1883-1945) şi-a început cariera politică înainte de primul război mondial, ca socialist. Talentul său oratoric şi scriitoricesc i-a asigurat în scurt timp un loc de frunte în partid, Mussolini devenind editorul ziarului organizaţiei. În pofida succeselor sale politice, Mussolini s-a îndepărtat de socialişti. După izbucnirea Marelui Război în 1914, acestia s-au declarat împotriva oricărei opoziţii naţionaliste, însă Mussolini ar fi vrut ca Italia să lupte împotriva Puterilor Centrale. Cînd Italia a intrat în război, Mussolini a acţionat pe baza acestei convingeri şi s-a înrolat ca voluntar. La sfârşitul războiului, în 1918, Mussolini aderase la extrema dreaptă. Era deja pregătit să lupte pentru noile sale principii. În 1919, el a organizat Fasci di Combattimento (grupuri de luptă) în vederea luptelor de stradă cu stângiştii, forţă pe care acum o socotea cel mai mare duşman al Italiei.
După luni întregi de lupte în stradă, care l-au pregătit pentru a-şi putea asuma răspunderea guvernării, în noiembrie 1921, Mussolini şi-a organizat adepţii într-un partid politic. Noul Partid Fascist număra circa 300 000 de membri şi avea 35 de reprezentanţi în legislativ.
În calitate de apărători ai iniţiativei particulare, ordinii publice şi drapelului italian, fasciştii s-au bucurat de o adeziune şi mai largă în rândul maselor. Reacţiile faţă de lupta pentru putere a fasciştilor demonstrau că, la mijlocul anului 1922, printre adepţii partidului se numărau nu numai aristocraţi, elemente din păturile inferioare ale clasei mijlocii, dar şi câţiva industriaşi. Între timp, fasciştii deveniseră în egală măsură eroii conducătorilor militari, ai Bisericii catolice şi ai regelui Italiei, Victor Emmanuel al III- lea ( 1900-1946).
Mussolini a înţeles că sosise momentul potrivit. În septembrie 1922 el a început negocierile cu reprezentanţii autorităţii monarhice şi cu alte oficialităţi, pregătindu-şi accesul la conducerea statului. Cămăşile Negre au susţinut pretenţiile la putere ale şefului lor, organizând un marş de proporţii spre Roma, la 28 octombrie 1922. Conducerea statului a încercat să împiedice prin forţă această acţiune. Regele a refuzat să semneze un decret de instituire a legii marţiale şi i-a oferit lui Mussolini funcţia de prim- ministru al Italiei. În clipa în care i s-a deschis un drum liber şi sigur către Roma, Mussolini a urmat Cămăşile Negre în Capitală, unde s-a instalat la cârma ţării.
Germania. Republica de la Weimar. Instaurarea nazismului.
Până în ultimele zile ale primului război mondial, majoritatea germanilor sperau într-o victorie. În octombrie-noiembrie 1918, vestea că ţara lor suferise o înfrângere militară şi că în curând urma să se predea i-a aruncat pe germani într-o stare de neagră deznădejde şi de haos. Au izbucnit revolte, care s-au extins rapid. La 9 noiembrie 1918, împăratul Wilhelm al II-lea a abdicat iar socialiştii moderaţi din Berlin au proclamat Germania republică. În pofida acestei declaraţii, naţiunea abia îşi începuse dificila tranziţie către autodeterminare.
În afara cercului de socialişti susţinători ai noii republici, existau şi alţii, care voiau să urmeze exemplul ruşilor bolşevici. Una dintre aceste forţe marxiste revoluţionare, Uniunea Spartakus, condusă de Rosa Luxemburg şi Karl Liebknecht, s-a pregătit să răstoarne noua guvernare încă înainte ca aceasta să fi prins contur. La 5 ianuarie 1919, spartachiştii au întreprins o tentativă de revoluţie proletară care a fost însă imediat zdrobită. Trupele germane au reprimat mişcarea şi i-au arestat pe cei doi conducători, care au fost asasinaţi la 15 ianuarie.
Conducătorii militari germani au apelat la armată pentru a-i reprima pe spartachişti, fiindcă nu aveau nimic comun cu orientarea de stânga. Totodată, aceşti militarişti nu erau interesaţi de ideea de republică. Se impunea ca adepţii guvernării reprezentative să creeze instituţii politice eficiente, dacă voiau să aibă vreo şansă de succes în Germania. Ei s-au întrunit la Weimar într-o adunare constituantă, desfăşurată timp de câteva luni, din februarie până în iulie 1919, în cadrul căreia au fost elaborate legile fundamentale al Republicii Germania. Constituţia de la Weimar prevedea existenţa unui preşedinte ales şi împuternicit să numească un cancelar. Cabinetul de miniştri condus de cancelar alcătuia organul executiv de conducere. Constituţia de la Wiemar mai stipula înfiinţarea unei camere legislative (Reichsrat), compusă din reprezentanţi ai celor 18 state ale naţiunii. Un alt organ legislativ (Reichstag) includea membri aleşi să reprezinte întreaga naţiune, nu numai districtele. Prin constituirea “Republicii de la Weimar” în Germania a fost instituită prima guvernare cu adevărat democratică din istoria sa.
Deşi permitea participarea reală a cetăţenilor la conducerea ţării, totuşi noul sistem făcea dificilă guvernarea de către cancelar şi cabinet. Dacă executivul nu putea promulga legi, el trebuia să depăşească acest impas în două feluri. Astfel, el putea să demisioneze şi atunci preşedintele ar fi numit un nou cancelar, cu misiunea de a încerca să obţină voturile în Reichstag. În cel de-al doilea caz, cancelarul care nu reuşea să-şi treacă legile prin Reichstag îl dizolva, cu speranţa că viitoarele alegeri îi vor asigura o majoritate confortabilă. Multitudinea de diviziuni politice din Republica de la Weimar făcea ca un cancelar să poată obţine majoritatea necesară promulgării legilor numai dacă îşi asigura sprijinul unui grup de partide. În general, aceste coaliţii nu aveau o durată prea mare. În medie, cabinetele cădeau cam o dată la opt luni. În aceste condiţii era dificil de realizat o guvernare eficientă.
La întoarcerea din război, Hitler a intrat în rândurile militanţilor naţionalişti hotărâţi să distrugă Republica de la Weimar. El a aderat la Partidul Muncitoresc din Germania, un mic grup de dreapta afirmându-se curând în cadrul organizaţiei. Mesajul naţionalist rasist şi discursul său aproape hipnotic au contribuit la creşterea numerică a partidului. În iulie 1921 partidul l-a numit pe Hitler conducător suprem (Fuhrer). Între timp organizaţia îşi luase denumirea de Partidul Naţional-Socialist al Muncitorilor din Germania. Deşi Hitler respingea adevăratul socialism, spera ca denumirea acestui partid de dreapta să atragă muncitorii de stânga. În câţiva ani situaţia economică s-a agravat treptat, apoi în 1929 , Germania a fost afectată de marea depresiune economică mondială, ceea ce a dus la o creştere masivă a numărului de membri de partid. Curând naziştii au devenit cel mai puternic partid din Germania. Grupul de luptă în cămăşi cafenii al lui Hitler s-a mărit şi el. Şomeri disperaţi au dat năvală în SA, unde aveau de lucru şi primeau salarii. Criza economică a atras şi electoratul de partea lui Hitler. În alegerile pentru Reichstag din iulie 1932, naziştii au obţinut 230 de mandate, cu 100 mai multe decât socialiştii, ieşiţi pe locul doi.
Politicienii de profesie din cadrul dreptei moderate se gândeau că, la rândul lor, îl puteau ţine pe Hitler sub control. Facţiunea Schleicher a făcut presiuni asupra lui Hindenburg, care l-a numit pe Hitler cancelar la 30 ianuarie 1933.
De îndată ce a fost numit în funcţie, Hitler a instituit un regim dictatorial. Un incendiu care a devastat clădirea Reichstagului la sfârşitul lui februarie 1933 a oferit naziştilor pretextul de a trece la fapte. Ei i-au acuzat pe comunişti că sunt autorii incendiului şi au declanşat o campanie susţinută de suprimare a lor.
La 23 martie 1933, Hitler a promulgat o lege care îi conferea puteri dictatoriale până la 1 aprilie 1937. Singurii care au votat împotrivă au fost socialiştii, dar erau prea puţini pentru a fi luaţi în seamă. Opoziţia legală faţă de Hitler încetase să existe, dar nu dispăruseră toate facţiunile adverse. Reprezentanţi influenţi ai dreptei moderate ca Schleicher constituiau un motiv de îngrijorare pentru Fuhrer. Exista riscul ca aceştia să nu-l sprijine cu toată convingerea. Membrii dreptei radicale , care obişnuiau să facă uz de violenţă politică îl nelinişteau şi mai mult pe acesta. Printre militanţii turbulenţi ai extremei drepte se număra şi şeful trupelor SA, Ernst Roehm, precum şi alţi cunoscuţi lideri ai organizaţiei. Hitler era decis să elimine riscul unei acţiuni independente iniţiate de trupe. Lovitura a fost dată la 30 iunie 1934. În valul de asasinate din “Noaptea Cuţitelor Lungi” şi-au pierdut viaţa Roehm, Schleicher şi alţi potenţiali opozanţi. Această epurare a sporit autoritatea gărzilor personale ale lui Hitler, Schutzstaffel (SS). Unităţile SS fuseseră forţa ucigaşă care comisese asasinatele. În continuare, aceste trupe speciale au devenit unul dintre principalele instrumente de impunere a voinţei lui Hitler.
În paralel cu desfiinţarea instituţiilor Republicii de la Weimar şi a posibilelor nuclee de rezistenţă faţă de nazism, partidul a construit un nou stat. Acţiunile naziste din mai şi iunie 1933 au suprimat toate sindicatele independente, înlocuindu-le cu un singur front al clasei muncitoare aflat sub controlul partidului. În iulie, toate partidele de opoziţie au fost scoase în afara legii. Aceste măsuri luate împotriva partidelor şi sindicatelor au avut ca scop eliminarea a două puternice structuri neguvernamentale care ar fi putut elimina puterea nazistă.
Membrii SA măcelăriţi în “Noaptea Cuţitelor Lungi” şi-au pierdut viaţa în bună parte pentru păcatul de a fi crezut literalmente în denumirea de “Naţional-Socialism”. Ei respingeau idealurile internaţionaliste ale clasei muncitoare, în schimb erau dispuşi să confişte proprietăţile celor avuţi, folosindu-le în beneficiul altor categorii sociale din cadrul naţiunii. Hitler a vărsat valuri de sânge tocmai pentru a demonstra sugestiv că respingea socialismul sub toate aspectele. Deoarece Fuhrerul nu intenţiona să confişte banii, bunurile sau întreprinderile celor bogaţi, obsesia lui de natură economică era să înzestreze statul nazist cu o maşină de război perfectă. Finanţiştii, industriaşii, comercianţii şi agricultorii puteau realiza profituri din întreprinderile sau terenurile lor cu condiţia să slujească acest unic scop. Hitler era cel care guverna, nu capitaliştii. Dar oamenii de afaceri s-au îmbogăţit.
În efortul lor de a stăpâni sufletele tuturor germanilor, naziştii au creat Ministerul Propagandei. Joseph Goebbels (1897-1945) conducea această instituţie, care elimina spiritul iluminist din toate publicaţiile, emisiunile radiofonice, filmele şi piesele de teatru. Crezul nazist a pătruns în întreaga artă şi literatură. Operele de artă au ajuns să fie total lipsite de conţinut.
Deşi unii cetăţeni au protestat sau au fugit din ţară, aproape întreaga elită culturală şi ştiinţifică s-a arătat dispusă să participe la campania lui Geobbels de prezentare a unei viziuni exclusiv rasist- naţionaliste asupra existenţei. La toate nivelurile de învăţămănt se denatura realitatea, astfel încăt să slujească scopurilor naziste. Ele propovăduiau supunerea absolută faţă de conducător, precum şi credinţa în mitul arian şi antisemit predicat de acesta. Îndoctrinarea continua şi în afara orelor de clasă, în cadrul organizaţiei Tineretul lui Hitler, singura autorizată să funcţioneze în întreaga ţară. Aici erau înregimentaţi toţi tinerii între zece şi optsprezece ani. Partidul convoca mitinguri de mare amploare, îndeosebi la Nurnberg, menite să accentueze starea de transă naţionalistă a tinerilor şi a vârstnicilor deopotrivă.
Imediat după preluarea puterii, naziştii au pornit, cum era de aşteptat, campania împotriva evreilor. Partidul a început să le confişte bunurile şi să-i excludă din afaceri şi alte domenii de activitate. O mare parte din legislaţia antisemită anterioară a fost încorporată sub forma unor clauze de “lege rasială” în coduri referitoare la presă şi alte aspecte ale existenţei. Legile de la Nurnberg din septembrie 1935 erau însă şi mai aspre. Ele ridicau evreilor cetăţenia germană, interziceau căsătoriile mixte dintre germani şi evrei şi considerau o infracţiune relaţiile sexuale între membrii acestor două “rase”.
Franţa. Ravagiile războiului nu au provocat prăbuşirea democraţiei, aşa cum se întâmplase în Italia. Dimpotrivă, Franţa şi- a revenit rapid, astfel încât în anii ‘20 devenise cea mai mare putere de pe continent.
În paralel cu enormele probleme economice create de război, conducătorii francezi s-au confruntat cu dificultatea conducerii unui aparat politic de o complexitate monstruoasă. Şeful executivului (primul ministru) trebuia să-şi asigure majoritatea în camera inferioară (Camera Deputaţilor) pentru a obţine promulgarea legilor. Totuşi, cei 600 de membri ai Camerei erau împărţiţi în atâtea facţiuni politice, încât premierii rareori puteau fi siguri că vor obţine un vot favorabil. Înfrângerea într-o problemă importantă nu-i lăsa primului ministru altă soluţie decât demisia – legea interzicea dizolvarea Camerei şi organizarea unor alegeri anticipate menite să asigure votul majoritar.
Un şef de guvern care voia să aplice politici constructive trebuia să găsească o cale de a-şi păstra postul o perioadă mai îndelungată, într-un sistem în care, de regulă, prim-miniştrii rămâneau în funcţie nouă luni. La rândul ei, longevitatea politică presupunea alcătuirea unor coaliţii extrem de delicate. În cursul deceniului al treilea, premierii au suferit adesea eşecuri lamentabile. De exemplu, într- un singur an, începând cu iunie 1925, în Franţa s-au succedat la guvernare şase cabinete.
Câteva personalităţi de excepţie au izbutit să contracareze tendinţa către instabilitate guvernamentală. Raymond Poincare a reuşit neobişnuita performanţă de a rămâne în funcţie din ianuarie 1922 până în iunie 1924 şi din iulie 1926 până în iulie 1929. El, împreună cu alţi doi prim-miniştri cu mandate relativ mai scurte, sau dovedit lideri capabili şi democratici. Realizările lor politice au contribuit în mare măsură la refacerea economică a naţiunii din anii ‘20.
Criza anilor treizeci a creat condiţii mizere pentru un mare număr de oameni din fiecare naţiune afectată. În Franţa, ca şi în alte ţări, afacerile şi băncile dădeau faliment, rata şomajului creştea vertiginos şi un mare număr de persoane nu-şi putea asigura nici măcar strictul necesar. Astfel, deşi francezii au avut de suferit mai puţin decât alte naţiuni afectate de criză, şi Franţa avea nevoie de o acţiune rapidă şi eficientă din partea guvernului.
Deşi criza impunea o reacţie promptă, mecanismul democraţiei franceze a fost la un pas de a-şi înceta
funcţionarea. Alegerile parlamentare din mai 1932 au adus la putere două partide de stânga cu doctrine prea diferite să poată colabora. Unul dintre ele, Partidul Socialist Unit condus de Leon Blum, dorea să naţionalizeze marile întreprinderi şi instituţii financiare, aplicând programe menite să creeze locuri de muncă. Cealaltă tabără, reprezentată de Edouard Herriot şi socialiştii radicali, era adepta unei cu totul alte politici. În pofida denumirii, radicalii se opuneau naţionalizării întreprinderilor, insistând asupra unui control strict al cheltuielilor guvernamentale. Divergenţa de opinii adus la un impas clar şi la căderea unei serii întregi de cabinete executive ( cinci în treisprezece luni).
Nemulţumirea faţă de inactivitatea guvernului a creat, astfel, condiţii propice dezvoltării dreptei radicale. Vechile grupări extremiste au devenit tot mai militante, în paralel cu apariţia altora noi. Aceste organizaţii de tip fascist includeau: Action Francaise (“Acţiunea franceză”), Croix de feu (“Crucea de foc”) şi Jeunesses Patriotes (“Tinerii patrioţi”). Marii bancheri şi industriaşi au susţinut financiar atât grupările fascizante, cât şi ziarele care atacau vehement guvernul. Democraţia franceză se afla în stare de asediu. Oricum, printre cei care au atacat parlamentul în timpul scandalului Stavinski s-au numărat şi comuniştii, dar cea mai mare parte a opozanţilor era reprezentată de extrema dreaptă. Timp de doi ani după aceste tulburări, prim-miniştrii şi cabinetele lor au reflectat întrucâtva starea de spirit antidemocratică a dreptei şi mai puţin atitudinea electoratului de la ultimele alegeri parlamentare (1932). Doi prim-minştri din această perioadă au împărtăşit ostilitatea fascizanţilor faţă de o guvernare reprezentativă, deşi ei înşişi erau şefi ai executivului tocmai într-un astfel de sistem. Orientarea de dreapta a liderilor guvernamentali de la mijlocul deceniului al patrulea a determinat, fireşte, solidarizarea stângii franceze. La sfârşitul anului 1935, Partidul Radical Socialist, Partidul Socialist Unit şi Partidul Comunist s-au asociat oficial, formând Frontul Popular. În mai 1936, această coaliţie de stânga a câştigat alegerile parlamentare. Leon Blum a devenit prim-ministru din partea Frontului Popular, în timpul unei crize economice acute, agravată de izbucnirea unor greve la care participau 300 000 de muncitori.
Blum a început imediat să pună în practică reforme extensive. Frontul Popular a redus săptămâna de lucru a muncitorimii aflate într-o situaţie dificilă la patruzeci de ore, a acordat concedii plătite şi alte avantaje. Într-un efort de a controla mai eficient economia, guvernul a naţionalizat Banca Franţei şi industria de război.
În cadrul unei controverse asupra unor probleme de politică internă, Blum a pierdut însă sprijinul parlamentului, la un an de la numirea sa în funcţie. El a demisionat în iunie 1937. În 1938 a revenit la conducerea executivului, în încercarea de a unifica Franţa pentru soluţionarea problemelor de politică externă, dar în câteva luni a fost nevoit să-şi accepte înfrângerea şi să se retragă din nou. Către anul 1938, coeziunea Frontului Popular slăbise în mare măsură şi, înainte de sfârşitul anului, coaliţia de stânga a căzut de la putere. În locul ei a fost instaurat un guvern de dreapta, dar nici el nu s-a bucurat de un sprijin ferm din partea parlamentului şi a cetăţenilor. În preajma anului 1939, naţiunea era divizată de conflicte politice ireconciliabile. În acelaşi an, Germania nazistă, unită şi puternică, a început cucerirea Europei.
Marea Britanie. O coaliţie de partide formase un cabinet executiv care urma să guverneze în timp de război. Acest cabinet mixt, condus de primul-munistru liberal David Lloyd George a continuat să funcţioneze şi după război, pînă în anul 1922. În această perioadă economia avea nevoie de o atenţie deosebită. Lloyd George se pricepea prea puţin la astfel de chestiuni, aşa încât s-a preocupat în principal de afacerile externe.
În 1922, guvernul de coaliţie a fost înlocuit de un cabinet exclusiv conservator, Stanley Baldwin, noul prim-ministru avea însă marele talent de a prezenta idei mediocre sub forma unor discursuri impresionante. Planul său neinspirat de dezvoltare economică – bazat pe achitarea rapidă a datoriilor de război faţă de SUA – a înrăutăţit şi mai mult situaţia. Economia britanică trebuia stimulată, dar programul lui împovăra şi mai mult un sistem deja greoi.
La începutul secolului XX, programul socialist moderat al Partidului Laburist britanic a căpătat tot mai mulţi susţinători. Către 1920, politica britanică era dominată de laburişti şi conservatori. Liberalii se găseau pe locul trei, continuând să piardă din popularitate. În 1923, când alegerile au conferit pentru prima dată laburiştilor poziţia dominantă în guvern, primul ministru Ramsay MacDonald nu s-a arătat deloc interesat de programul economic socialist. El a preferat să continue planul financiar conservator al lui Baldwin. Cu toate acestea, laburiştii au optat pentru o linie politică externă care i-a adus în conflict cu conservatorii.
Totuşi, în cadrul celui de-al doilea mandat, Baldwin a încercat să consolideze economia ridicând valoarea monedei naţionale (lira). O dată cu consolidarea lirei, a crescut şi preţul produselor englezeşti. Ca urmare, patronii au redus salariile muncitorilor, în efortul de a scădea preţurile, pentru a putea rămâne competitivi pe pieţele mondiale. Incompetenţa conducătorilor britanici nu le lăsa muncitorilor nici o speranţă de ameliorare a condiţiei lor. Criza a continuat să se agraveze.
În iunie 1929, Partidul Laburist şi primul ministru MacDonald au revenit la putere. Aceşti lideri socialişti au decis să stopeze agravarea crizei prin reducerea cheltuielilor de stat, inclusiv a ajutoarelor de şomaj. Majoritatea membrilor Partidului Laburist au respins categoric acest proiect conservator, elaborat de propriii lor lideri. Întrucât nu a reuşit să obţină voturile socialiştilor din Parlament, MacDonald a fost nevoit să demisioneze din funcţia de prim-ministru (august 1931).
La o zi după demisie, MacDonald a revenit în funcţie, formând un cabinet împreună cu membrii partidelor Conservator, Laburist şi Liberal. Acest “guvern de coaliţie naţională” a rămas la putere până la sfârşitul deceniului al patrulea. Deşi MacDonald şi-a păstrat funcţia de prim-ministru pâna în 1935, conservatori ca Baldwin şi Neville Chamberlain căpătau o influenţă tot mai mare în politica de stat. În cele din urmă ei au preluat oficial puterea, Baldwin devenind prim-ministru în 1935, iar Chamberlain în 1937. Sub influenţa acestor conservatori, guvernul a încercat să aplice unele măsuri mai energice de redresare a economiei. Liderii coaliţiei au început prin a schimba cursul politicii monetare urmate de Baldwin la mijlocul anilor ‘20. Această intervenţie a dus la creşterea fluxului monetar, deprecierea monedei naţionale contribuind la sprijinirea populaţiei în a-şi achita datoriile. Cabinetul a operat ulterior o schimbare şi mai spectaculoasă în practicile economice. În încercarea de a proteja agricultorii şi industriaşii britanici, guvernul a renunţat la doctrina veche de nouăzeci de ani a comerţului liber, instituind o taxă pe grâul adus de peste hotare şi pe anumite produse de import.
Printr-un nou pachet de legi anti-criză, guvernul a sprijinit industria navală, aflată într-un grav declin şi a ajutat muncitorii şomeri să se mute în zone cu oferte de lucru mai avantajoase. În cele din urmă, economia a început să înregistreze o uşoară creştere, dar aceste programe timide au avut un efect mult prea nesemnificativ pentru a scoate Anglia din criza profundă în care se afla.
Tulburările economice persistente din anii ‘20 şi condiţiile de criză create de marea depresiune economică nu au împiedicat dezvoltarea instituţiilor britanice democratice. Totuşi, începând din anul 1918, naţiunea suferise un grav declin al puterii economice şi militare. În septembrie 1939, Marea Britanie a intrat în război cu statele fasciste. Câteva luni mai târziu, rămânea singura democraţie europeană angajată în luptă.
