În mod convenţional, părintele sociologie este considerat a fi marele filosof pozitivist francez Auguste Comte (1798-1857) care a utilizat pentru prima dată termenul de sociologie în al său Curs de filosofie pozitivă (deşi el ar fi preferat să numească această ştiinţă fizică socială, a renunţat datorită faptului că termenul era utilizat şi de alţi autori ai epocii).
Sociologia, definită de Comte ca ştiinţa pozitivă despre societate (adică exactă, similară ca statut altor ştiinţe utilizând metode de investigaţie cu o validitate probată), ocupa în concepţia acestuia, un loc privilegiat în sistemul său de clasificare a ştiinţelor ea fiind nu doar cea
mai generală şi mai concretă dintre ştiinţe ci şi ultima sinteză a cunoştinţelor ştiinţifice. Fiind sinteză supremă a cunoaşterii umane pozitive, sociologia este „regina ştiinţelor” pentru că, pe de o parte, ea se bazează pe legile descoperite de toate celelalte ştiinţe, pe rezultatele acestora, iar, pe de altă parte, pentru că orientează definitiv întreaga cunoaştere ştiinţifică spre un sens uman. Fără sociologie, spunea Comte, matematica şi astronomia, fizica şi chimia şi chiar biologia nu au semnificaţie umană, şi nu pot deveni embleme culturale ale societăţii, iar forţa, utilitatea lor nu ar putea fi în nici un fel valorificate.
Sociologia, care corespunde stadiului pozitiv al dezvoltării ştiinţei, se divide, spunea Comte, în statica socială, consacrată analizei structurii instituţionale a societăţii, de la familie, la biserică şi stat şi dinamica socială care reprezintă studiul schimbării sociale şi instituţionale. Concepând societatea ca un organism bazat pe o ordine dependentă de interesele membrilor săi, Comte aprecia că sociologia este ştiinţa care urmăreşte studierea realităţii sociale distincte de biologic şi organic.
De la apariţia sa, sociologia a cunoscut o puternică dezvoltare, adeseori contradictorie, concretizată în eforturi de precizare mai clară a obiectului specific de studiu, a problematicii sale specifice, a modului de raportare la alte ştiinţe şi de racordare la realităţile sociale concrete, de elaborare şi perfecţionare a unui aparat conceptual şi metodologic propriu etc.
Dintr-o serie întreagă de mari sociologi care au avut contribuţii decisive la fundamentarea şi conturarea specificului acestei ştiinţe, mai frecvent menţionaţi sunt:
Herbert Spencer (1820-1903) care dezvoltă, continuându-l pe Comte, o teorie organicistă asupra societăţii conform căreia societatea este analogă organismului biologic şi, prin urmare, evoluează similar cu acesta, parcurgând toate etapele dezvoltării unui organism, de la naştere până la moarte, ca rezultat al acţiunii unor legităţi. Evoluţia societăţii, spunea Spencer, nu este lineară, ea putând înregistra, în anumite condiţii sociale şi culturale, procese de stagnare sau chiar regres. În esenţă, dezvoltarea societăţii constă în trecerea de la starea de dezagregare la o stare structurată, iar finalitatea ei o reprezintă crearea unei stări de echilibru.
Karl Marx (1818-1883) care considera că societatea evoluează nu numai în mod spontan, ci şi prin intervenţia directă a omului. Ea reprezintă un sistem alcătuit din forţe şi relaţii de producţie, fiind structurat în baza economică şi suprastructură. După opinia lui, schimbarea socială se produce atunci când relaţiile de producţie devin o frână în dezvoltarea forţelor de producţie, iar motorul dezvoltării sociale îl constituie lupta de clasă, existentă în orice societate bazată pe proprietate privată asupra mijloacelor de producţie care generează, în mod necesar, un conflict între deţinătorii mijloacelor de producţie şi cei care-şi vând forţa de muncă.
Marx îşi propune să dezvăluie mecanismele organizării şi funcţionării societăţii capitaliste şi să fundamenteze necesitatea revoluţiei comuniste şi a instaurării unei societăţi lipsite de clase sociale antagoniste şi de proprietate privată asupra mijloacelor de producţie.
Emile Durkheim (1858-1916) care a încercat, pentru prima dată, să contureze explicit obiectul sociologiei, ca ştiinţă a faptelor sociale, considerate ca lucruri şi definite ca moduri de a face sau a fi, fixate sau nu, capabile să exercite asupra individului o constrângere exterioară. După opinia lui Durkheim, societatea este o entitate de sine stătătoare, independentă de indivizii care o compun, faptele sociale, ca forme obiectivate ale conştiinţei colective, evoluând independent, fără a se conforma voinţelor individuale. Societatea însăşi acţionează ca un sistem de constrângeri, faptele sociale acţionând asupra indivizilor şi având drept rezultat socializarea acestora prin internalizarea de către ei a standardelor de comportament (a „modurilor de a face”) ale societăţii în care aceştia trăiesc.
Durkheim analizează dezvoltarea societăţii ca rezultat al trecerii de la solidaritatea mecanică (specifică societăţilor primitive, caracterizate printr-o diviziune a muncii foarte simplă şi printr-un set comun de credinţe, obiceiuri şi ritualuri cunoscute, acceptate şi practicate de către toţi) la solidaritatea organică (proprie societăţilor mai evoluate şi, îndeosebi, societăţii industriale moderne, caracterizată printr-o diviziune tot mai complexă a muncii, prin eterogeneitate socială, printr-o combinare a ordinii sociale cu libertatea individuală, a independenţei personale cu necesitatea interdependenţei cu ceilalţi). Durkheim consideră că varietăţile de solidaritate socială pot fi cel mai bine puse în evidenţă prin studiul dreptului, în calitatea lui de fapt social specific, de simbol vizibil.
Şcoala sociologică franceză, întemeiată şi condusă de Durkheim, a desfăşurat o vastă activitate de investigaţie care a dus la afirmarea şi consolidarea puternică a noii ştiinţe.
Max Weber (1864-1920) care consideră că faptele sociale sunt fapte comprehensibile pentru că sociologul, ca fiinţă socială, le studiază din interior, manifestându-se în interiorul obiectului studiat, spre deosebire de fenomenele naturale care sunt studiate din exterior. Sociologia, prin urmare, are ca premisă comprehensiunea (înţelegerea) fiinţelor umane, capacitatea acestora de a înţelege cum se produc acţiunile umane.
O contribuţie importantă a lui Weber o reprezintă teoria sa despre tipul ideal, ca reconstrucţie abstractă, esenţializată a realităţii empirice, cu virtuţi de instrument metodologic al cunoaşterii sociologice, insistând asupra birocraţiei ca tip ideal de organizare socială.
După opinia lui Weber sociologia este ştiinţa acţiunii umane (înţeleasă drept comportare umană orientată spre alţi oameni, produs al deciziilor indivizilor care dau sens acesteia), o ştiinţă comprehensivă şi explicativă.
