Franța a traversat o perioadă de transformare profundă, atât la nivel intern, cât și în relațiile sale internaționale. După sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, țara s-a confruntat cu provocări imense legate de reconstrucția socială, economică și politică. Această perioadă a fost marcată de schimbări semnificative în societatea franceză, în artă, cultură și relațiile externe. Acest articol explorează evoluția Franței în perioada postbelică, evidențiind transformările majore și impactul acestora asupra țării.
După război, a început pentru Franța o perioadă de reînnoire. Dacă generalul de Gaulle, liderul Franței libere, nu a putut să împiedice adoptarea unei constituții apropiate de spiritul celei de a Treia Republici, perioada postbelică s-a remarcat prin înființarea unui sistem de asigurări sociale și de acordarea dreptului de vot pentru femei. A Patra Republică a ales tabăra occidentală în Războiul Rece care a început atunci, a inițiat decolonizarea Asiei și Africii și a participat la începuturile construcției europene. În același timp, Franța a început o perioadă de puternică creștere economică, pe care economistul Jean Fourastié avea s-o denumească „Trente Glorieuses”».
La 1 iunie 1958, după o gravă criză politică legată de Războiul din Algeria, generalul de Gaulle a fost învestit de către Adunarea Națională în funcția de „Președinte al Consiliului”, cu misiunea de a da republicii o nouă constituție: a Cincea Republică conferea președintelui puteri mai largi în raport cu Parlamentul. Charles de Gaulle a urmărit și a realizat decolonizarea Africii, și a afirmat independența Franței față de Statele Unite. Dar criza socială din mai 1968 a scos în față arhaismul unui regim care părea deconectat de la aspirațiile tinerilor vremurilor sale; în ciuda demisiei, în 1969, generalului de Gaulle, gaullismul s-a menținut la putere încă cinci ani, prin figura președintelui Georges Pompidou.
În 1974 a început epoca post-gaullistă, după venirea în funcția de președinte a unei personalități de centru, Valéry Giscard d’Estaing. În timp ce Franța a intrat, puțin câte puțin, în criza anilor 1970, primii ani ai mandatului său au fost marcați de mai multe legi care au generat schimbări în societatea franceză. Dar adevăratul punct de cotitură a avut loc în 1981, când a fost ales primul președinte socialist, François Mitterrand. În fața unei situații economice în curs de agravare, acesta din urmă a încercat, la început, o politică de relansare, adoptând măsuri cu puternic accent simbolic – spre exemplu, abolirea pedepsei cu moartea. Deși François Mitterrand a fost reales în 1988, Franța a cunoscut între 1986 și 1988 și, apoi, între 1993 și 1995 două perioade de „coabitare”, situație până atunci inedită în care președintele nu aparține aceluiași partid ca guvernul și care a pus țara în situația unei noi interpretări a rolului instituțiilor. Această situație s-a mai reprodus și între 1997 și 2002, dar invers, după ce un președinte de dreapta, Jacques Chirac, a fost ales în 1995, și apoi alegerile legislative l-au adus pe socialistul Lionel Jospin în fruntea guvernului. Franța a adoptat în aceeași perioadă și moneda unică europeană.
Alegerile prezidențiale din 2002 au fost marcate de o surpriză electorală, marcată de eliminarea lui Lionel Jospin, încă din primul tur, în favoarea candidatului extremei drepte Jean-Marie Le Pen. Jacques Chirac a fost reales în al doilea tur, iar guvernele lui Raffarin și apoi Villepin au fost marcate prin opoziția Franței la Războiul din Irak, respingerea, prin referendum, a ratificării tratatului pentru o Constituție Europeană și de agitațiile urbane din 2005. Deși Nicolas Sarkozy, președinte al țării începând cu 2007, conducea partidul predecesorului său în momentul în care a fost ales și era membru al guvernului, politica pe care a dus-o s-a vrut una de „ruptură”. Guvernul „de deschidere” pe care l-a format François Fillon cu personalități care nu proveneau doar din zona de dreapta, ci și din centru și chiar din stânga eșicherului politic, a fost obligat, totuși, să facă față crizei economice mondiale începută în 2008-2009 în Statele Unite.
În 2012, socialistul François Hollande a fost ales președinte, fiind nominalizat de partidul sau după primele alegeri primare deschise din istoria Republicii. Cu o majoritate socialistă în cele două camere ale Parlamentului pentru prima oară în a V-a Republică, el a dus o politică marcată prin creșterea fiscalității urmată de un viraj social-liberal și de deschiderea căsătoriei civile pentru cuplurile de același sex. Alegerile prezidențiale din 2017 s-au ținut după alegeri primare deschise în ambele tabere politice care dăduseră până atunci președinți ai celei de a Cincea Republici, dar s-au soldat cu eliminarea candidaților lor din primul tur. Demisionat din Partidul Socialist pentru a-și înființa propria mișcare, Emmanuel Macron, fost secretar general adjunct al cabinetului președintelui Hollande și apoi ministru al economiei, a câștigat cele două tururi de scrutin, în al doilea având ca adversar reprezentanta extremei drepte. Ales președinte la 39 de ani, el este cel mai tânăr președinte din istorie și al doilea cel mai tânăr șef de stat francez după desemnarea în 1799 a lui Napoleon Bonaparte ca prim consul (la 30 de ani).
