Pacea de la Westfalia i-a dezamăgit pe francezi. Hegemonia Habsburgilor luase sfârşit; dar pe de altă parte războiul cu Spania continua, iar excesele fiscalităţii produseseră o mizerie îngrozitoare în rândul păturilor sărace. Un grav conflict a opus în materie financiară Coroana şi Parlamentele, curţi locale de justiţie cu rol de înregistrare a edictelor, care-şi atribuiseră practic rolul de succesor al Stărilor Generale. În august 1648, la vestea victoriei de la Lens, Mazarin ordonă arestarea capilor opoziţiei; o violentă mişcare populară îl obligă să-i elibereze şi să accepte revendicările Parlamentului. Era clar însă că în ciuda pretenţiilor sale această instituţie nu putea ţine în Franţa locul pe care camerele îl ocupau în Anglia. Când Fronda parlamentară părea a fi luat sfârşit Conde şi Turenne, proaspăt întorşi din război, încercară să canalizeze nemulţumirile în favoarea lor. Curtea a fost obligată să se refugieze în provincie; Mazarin a părăsit ţara, iar rebelii, parlamentari şi mari seniori, au pus mâna timp de doi ani pe capitală. Disensiunile dintre ei erau însă mult prea mari; când armata regală a blocat Parisul în 1653, Fronda a fost obligată să se predea. Însăşi posibilitatea unei asemenea mişcări demonstra că în Franţa construcţia unui stat modern era departe de a se fi încheiat; dar sterilitatea acestei agitaţii a îngenuncheat ambiţiile politice ale nobilimii şi parlamentului, deschizând calea absolutismului. Problemele majore nu au fost rezolvate; în fruntea finanţelor a venit delapidatorul Fouquet, în timp ce pe plan religios a izbucnit criza jansenismului, pe care cardinalul a încercat să o înăbuşe cu forţa. Jansenismul a fost un curent teologic contra-reformator, inspirat de cartea Augustinus a episcopului olandez Jansenius. El a cuprins până la sfârşitul secolului XVIII Franţa, Italia şi Ţările de Jos. Într-un spirit rigid, apropiat de cel protestant, centrul jansenist de la mănăstirea Port-Royal (din care făcea parte filosoful Pascal) a criticat laxitatea moralei iezuite, ceea ce a atras condamnarea din partea papalităţii prin bula Unigenitus (1713).
Tulburările interne l-au împiedicat pe Mazarin să profite de lichidarea puterii casei de Austria. Cei 5 ani de Frondă au permis Spaniei să recupereze teritoriile pierdute în Italia, deşi situaţia ei nu era cu mult mai bună (Portugalia îşi recâştigase independenţa în 1640, iar revolta Cataloniei nu a fost înăbuşită decât în 1652). Mazarin a declanşat ofensiva împotriva puterii de la Madrid prin intermediul alianţelor cu Anglia lui Cromwell şi cu principii renani; el a îndrăznit chiar să propună candidatura lui Ludovic la tronul imperial. Rupţi de orice ajutor din partea Vienei, spaniolii au fost înfrânţi de Turenne la Arras şi la Dunes; deplina lor izolare i-a obligat în cele din urmă să semneze pacea. Prin Tratatul Pirineilor (1659) Franţa a obţinut importante concesii teritoriale, dar şi mâna unei infante spaniole, care-i permitea să ridice pretenţii la coroană în cazul stingerii dinastiei iberice. Având acum mâinile libere, cardinalul a putut interveni în soluţionarea conflictului care opunea din 1655 Suedia tuturor vecinilor ei baltici; prin tratatele de la Copenhaga şi Oliva (1660), mediate de Franţa, suedezii rămâneau puterea hegemonică a Europei de Nord, dar în acelaşi timp Brandenburgul devenea un actor important al scenei politice. Când Mazarin a murit în 1661, lăsându-l pe Ludovic să guverneze singur, hegemonia franceză era o realitate în Europa. Sfârşitul revoluţiei engleze
Execuţia monarhului a consfinţit eşecul guvernării parlamentare moderate. Prezbiterienii de la putere nu erau dispuşi să tolereze protestantismul non-conformist al militarilor; la rândul lor, aceştia îi priveau ca pe nişte episcopalieni deghizaţi. Cromwell se debarasă de aceste elemente parlamentare ostile; la 19 mai 1649 el a proclamat republica, Commonwalth, sub conducerea unui guvern militar. Autoritatea acestuia era însă contestată atât de cavaliers şi prezbiterieni, cât şi de cei mai radicali protestanţi; iar scoţienii şi irlandezii îl sprijineau pe pretendentul Carol II Stuart. Imediat Cromwell invadă Irlanda; insula a fost readusă sub control englez iar veteranii războiului civil împroprietăriţi cu pământurile irlandeze. Scoţia, dezbinată de certurile între partizanii calvini şi cei anglicani ai lui Carol, a fost cucerită în bătăliile de la Dunbar şi Worcester; dar Cromwell a menţinut libertatea religioasă. Având liniştea asigurată, acesta a iniţiat o politică comercială protecţionistă prin Actul de navigaţie din 1651, care viza lichidarea concurenţei olandeze. Negustorii neerlandezi au înţeles că Actul instituia hegemonia navală a Angliei; ca urmare, în 1652 ei declarară război şi fură degrabă zdrobiţi de flota lui Cromwell, care la sfârşitul lui 1653 s-a declarat Lord Protector al Commonwealth. “Coada de Parlament” a fost dizolvată, dar nici noua adunare nu putea fi de acord cu politica autoritară a protectorului şi a militarilor care deţineau puterea executivă. Pe plan extern, Anglia a zdrobit în alianţă cu francezii resturile marii monarhii spaniole între 1655-1659; dar Cromwell nu a reuşit să devină un arbitru al politicii continentale, cum ar fi dorit. Când muri în 1658, englezii îşi doreau un monarh care să pună capăt apăsătoarei conduceri a armatei.
Noul Protector, tânărul Richard Cromwell, era incapabil să exercite o asemenea putere; slăbiciunea sa a lăsat cale liberă arbitrarului militarilor ce conduceau administraţia Commonwealth-ului. În aceste
5
condiţii comandantul trupelor din Scoţia, generalul Monk, a ocupat capitala şi a convocat “Parlamentul Convenţiei”, compus din membrii în viaţă ai Parlamentului cel Lung. Dominaţi de elementele cavalier, aceştia l-au proclamat rege la 1 mai 1660 pe Carol II.
Politica internă a lui Ludovic XIV Odată ajuns pe tron, tânărul monarh francez a încercat să însănătoşească finanţele; ca urmare în 1661 Fouquet a fost arestat de d’Artagnan, în locul lui venind Colbert. Acesta era promotorul politicilor mercantiliste. Teoria economică mercantilistă, adesea numită şi colbertism, susţine că puterea unui stat depinde de cantitatea de aur şi de argint pe care acesta o deţine, şi care la scara Europei este constantă, ca şi volumul tranzacţiilor comerciale; deci pentru a spori puterea Franţei este nevoie să fie diminuat comerţul unei alte ţări europene, ceea ce duce la “războaie ale banilor”, şi să fie produse acasă cât mai multe din mărfurile de import. Încercările lui Colbert de a pune pe picioare economia prin reformarea fiscalităţii, îmbunătăţirea transporturilor de marfă, crearea de manufacturi regale şi de companii comerciale, instituirea de tarife protecţioniste, au eşuat lamentabil; în schimb, ele au furnizat monarhului pretextul pentru a ataca marile puteri comerciale europene, Olanda, Anglia.
În politica internă, sub faţada copleşitorului fast al Curţii, Ludovic XIV a dezvăluit rapid faţetele opresive ale absolutismului. Libertatea opiniilor a fost înăbuşită încă din 1662; Stările Provinciale, care apărau autonomia locală, au fost lipsite de mijloace de acţiune; ambiţiile nobilimii au fost liniştite prin concentrarea ei la Versailles, sub stricta supraveghere a autorităţii monarhice; pentru un timp, chiar şi venalitatea funcţiilor, sursă a incompetenţei aparatului administrativ, a fost desfiinţată. În chestiunile religioase, în schimb, regele nu a reuşit să apere libertăţile gallicane în faţa papei; chiar şi în ultimii ani de domnie, când janseniştii şi episcopii gallicani au făcut front comun în faţa iezuiţilor, instrument al politicii pontificale, Ludovic a ezitat să apere până la capăt autonomia Bisericii Franţei, adesea din considerente de politică externă. În schimb înalţii săi prelaţi, precum Bossuet sau Fenelon, au împins absolutismul până la o doctrină a regelui-preot, afirmând că
Dumnezeu i-a lăsat pe regi să domnească pe pământ pentru ca ei să instaureze împărăţia Domnului, iar când regii catolici fac să triumfe, prin lege şi prin forţă, adevărul asupra greşelii, este un timp de graţie pentru cei ce s-au rătăcit şi sunt readuşi în sânul Bisericii.
În acest spirit, problema protestantă a fost rezolvată tranşant. După căderea oraşului La Rochelle, hughenoţii au rămas fideli Coroanei, jucând un rol important în administraţie; chiar marele comandant Turenne era protestant. Convins de rolul său de suveran catolic, Ludovic XIV a declanşat mai întâi persecuţii împotriva lor, pentru ca în
- să revoce Edictul de la Nantes.
Am considerat că nu putem face nimic mai bun pentru a şterge complet memoria tulburărilor, confuziei şi relelor pe care progresele acestei false religii le-a cauzat în regatul nostru decât să revocăm în întregime sus-numitul edict…
Urmarea revocării a fost declanşarea unor persecuţii la scară naţională împotriva protestanţilor care refuzau să abjure; aproape un milion de hughenoţi au părăsit Franţa refugiindu-se în Olanda, Elveţia, Brandenburg, unde abilităţile şi cunoştinţele lor tehnice au servit dezvoltării economice. Dintre cei rămaşi în ţară, protestanţii din Sud au profitat de dificultăţile externe ale Franţei şi s-au ridicat la luptă sub numele de camisarzi, declanşând o adevărată insurecţie locală între 1702-1710. Reacţia lui Ludovic a fost fermă: graniţele au fost închise, pentru a nu mai permite exodul mâinii de lucru, iar revolta înăbuşită în sânge.
Armata a fost o altă mare problemă a domniei „Regelui-Soare” Deşi războaiele au fost aproape continui în lunga sa domnie, el nu dispunea de o armată organizată, majoritatea gradelor fiind cumpărate. Crearea excelentului instrument militar care a servit în toate războaiele lui Ludovic a fost atât opera ministrului Louvois, care a reglementat strict problema militară, cât şi a lui Vauban, creator al unităţilor de geniu, genial inventator în materie de asedii şi fortificaţii. El a introdus baioneta, folosită prima dată la asediul Budei în 1686, făcând inutilă vechea separare între muschetari şi lăncieri, şi a creat un sistem de fortificaţii aproape imposibil de trecut la graniţele Franţei; de el aveau să se lovească încercările de invazie de la începutul secolului XVIII.
