Dacă antichitatea greco-latină avea la bază noţiunea de Constituţie, a cărei analiză defineşte doctrina politică a regimului iudaic, principiile creştine pornesc de la ideea unei înţelegeri încheiate între Dumnezeu şi poporul ales. Cel care conduce, fie că este sau nu rege, nu este decât un locţiitor al lui Dumnezeu. Chiar dacă este ales din rândul oamenilor, el nu poate conduce decât prin voinţa superioară a lui Dumnezeu. Legea divină este superioară oricărei constituţii umane.
Cetatea lui Dumnezeu, în concepţia Sfântului Augustin, este în realitate o dublă cetate, eternă care coexistă cu cetatea terestră, limitată temporal. Acestea sunt definite detaliat în Cartea XIV, capitolul 23:
„Două feluri de iubiri au construit cele două cetăţi; dragostea de sine dusă până la dispreţul faţă de Dumnezeu: cetatea terestră; dragostea faţă de Dumnezeu dusă până la dispreţul de sine: cetatea lui Dumnezeu.”
Cetatea lui Dumnezeu poate fi înţeleasă ca o comunitate a celor aleşi, care există deja, dar nu e vizibilă pe pământ şi se suprapune până la coincidenţă cu cetatea terestră sau a satanei, un fel de comunitate a celor condamnaţi. Dumnezeu este cel care a creat lumea odată cu timpul; încă de la început lumea a avut nevoie de asistenţă divină, dar Dumnezeu nu a intervenit în alegerea reprezentantului său pe pământ – de aceea Sfântul Augustin nu legitimează prin voinţă divină pe orice deţinător al puterii.
Autoritatea, în concepţia acestuia, trebuie să îndeplinească trei funcţii: de comandă, de prevedere, de înţelepciune. Comanda, acordată unei persoane înzestrată cu virtuţi superioare care îl îndepărtează de vulg, dă posibilitatea expunerii şi luării de decizii. Prevederea înseamnă a afla ceea ce este bun pentru popor, şi a-l îndepărtă de ceea ce este rău, a-l îndepărta de viciu spre calea virtuţii. Înţelepciunea se alătură acestei previziuni a conducătorului în baza căreia, acesta, trebuie să ajute şi să sprijine poporul.
Noţiunea de creaţie divină dă posibilitate filosofului să evalueze toate regimurile politice – monarhia, aristocraţia, democraţia – cu condiţia ca deţinătorul puterii să fie drept. Dezechilibrele sunt rezultatul lipsei de hotărâre a celui sau celor care conduc, lipsei de virtute, de devotament faţă de interesul general sau faţă de natura regimului.
Toma d’Aquino a urmat în concepţiile sale despre stat ideile politice avansate de Aristotel statuând alături de acesta că „Omul este înclinat natural să trăiască în societate.
Societatea este o mulţime organizată sub o lege a justiţiei în consens cu un interes comun40” şi de aceea statul ocupă în cadrul societăţii un loc aparte pentru că el asigură la cel mai înalt grad desăvârşirea individului uman.
Statul asigură astfel ordinea în societate şi cu toate că omul trebuie să se supună acestei ordini, el beneficiază şi de o anumită libertate de acţiune la fel cum şi statul are o anumită autonomie faţă de cei care-l compun. Cu toate acestea, individul uman nu trebuie să se supună numai ordinii legale a statului ci şi ordinii divine „care limitează în mod obiectiv întreaga putere eventuală a statului41„.
Statul trebuie, aşadar, să se dezvolte într-o strânsă legătură cu desăvârşirea membrilor societăţii, nu contra lor, el fiind un dat al raţiuni impus drept cadru social de care suntem legaţi printr-o istorie. Ţinând cont de acest scop, formele de guvernământ sunt definite, în deplină concordanţă cu cele ale lui Aristotel, ca fiind: monarhia, aristocraţia, republica – forme pure care pot fi degenerate în tiranie, oligarhie şi democraţie. Urmându-l, însă, pe Sfântul Augustin afirmă că deţinătorul puterii trebuie să urmărească dreptatea, căutarea binelui.
Se poate observa că d’Aquino este unul din adepţii democraţiei, cu condiţia ca principele să deţină virtuţiile necesare pentru a ocupa această funcţie. Prin urmare, elitele şi poporul trebuie să participe în egală măsură la guvernarea binelui public. Se reia, în acest sens, cea mai bună formă de guvernare a lui Aristotel în care fiecare participă la exercitarea puterii, de la principe până la cetăţenii ce deţin dreptul de a alege şi de a fi aleşi.
În analiza asupra puterilor şi în propunerea sa de instituire a unui regim mixt, va face un compromis între raţiune şi credinţă, ceea ce îi va aduce reproşurile aristotelicienilor şi augustinienilor; primii reproşând trădarea raţiunii, ceilalţi sacrificarea credinţei în avantajul raţiuni. Doctrina tomistă conferă astfel o dublă origine puterii. Dumnezeu este unicul şi ultimul fundament al puterii, însă, prin formele sale, aceasta este organizată de către popor, deci aparţine domeniului umanului.
Dar cel care asigură cadrul de organizare al statului trebuie să rămână dreptul, care are la bază legea naturală, legea raţională. Această afirmaţie ne face să concluzionăm că fundamentul legalităţii este legitimitatea şi nu legalitatea constituie legitimitatea. De aceea, filosofia tomistă nu se limitează doar la menţinerea supunerii, necesară faţă de cei care deţin autoritatea, ci introduce elemente caracteristice modernismului: participarea cetăţenilor şi nu supunerea lor necondiţionată.
Considerată drept conservatoare, opera lui Toma d’Aquino are ca ţel mărturisit întărirea rolului bisericii în conducerea politică a societăţii, punând autoritatea mai presus decât voinţa indivizilor, omul devenind un mijloc şi nu un scop în sine.
