Grecia antică
Evoluţia societăţii greceşti este considerată de unii autori ca având drept izvor dezvoltarea materială, alţii însă, consideră că evoluţia sa are drept cauză transformarea inteligenţei umane de la o epocă la alta, factorul religios având un rol important în producerea schimbărilor.
Studiul evoluţiei societăţii greceşti nu poate fi conceput fără studiul operelor marilor filosofi: Lycurg, Solon, Socrates, Physis, Nomos, Protagoras, Gorgias, Platon, Aristotel. Indiferent, însă, care a fost cauza schimbărilor în societatea antică, este cert că aceştia au urmat o cale cu un singur sens, aceea a trecerii de la atotputernicia statului (cetăţii) la libertatea individuală.
Adevăratele revoluţii care s-au produs pentru trecerea la o mai mare libertate individuală au subminat pas cu pas statul-cetate în numele libertăţii individuale. De la statul-cetate se ajunge la imperiul lui Alexandru Macedon, în care se face trecerea de la omul cetăţii la omul lumii, care nu mai este conceput ca fiind strâns legat de cetate. Se face astfel, trecerea de la modelul societăţii închise la cel al societăţii deschise care aducea cu sine o mai mare libertate de mişcare în spaţiu.
Lycurg a fost cel care a dat o lovitură decisivă regalităţii, prin reforma pe care a promovat-o în perioada lui Charilaos, „când monarhia a cedat locul aristocraţiei15„, după cum menţionează Aristotel. Lycurg însărcinat cu calitatea de legislator în timpul unei răscole, când Charilaos a trebuit să se refugieze într-un templu, a avut posibilitatea de a suprima regalitatea, dar nu a făcut-o, considerând că regalitatea este inviolabilă. Regalitatea nu putea fi suprimată dar în schimb, conform lui Lycurg, ea putea fi limitată prin subordonarea ei faţă de Senat în tot ceea ce priveşte guvernarea. Observăm astfel că prin înfiinţarea Senatului drept contrapondere a regalităţii şi a puterii poporului apare pentru prima dată conceptul de echilibru al puterilor. Ceea ce a realizat Lycurg are valoarea unei revoluţii ţinând cont de faptul că reforma sa cuprinde întreg secretul vieţii sociale şi nu numai pe cel al vieţii politice16.
Modalităţile concrete de limitare a puterilor regilor Spartei, de reducere a atribuţiilor acestora doar la cele de tip religios, au constat în acordarea dreptului lor de a împărţi dreptatea în materie civilă Eforii-lor şi în materie penală Senatului, de asemenea, în acordarea dreptului de a hotărâ relaţiile exterioare ale statului şi comanda operaţiunilor militare Eforii-lor care, însă, nu puteau exercita această competenţă fără avizul Senatului. Se poate afirma că regii Spartei aveau mai mult un rol decorativ, puterea fiind în mâna Eforii-lor în toate domeniile care nu ţineau de religie, realizându-se astfel schimbul raportului de autoritate între Eforii şi Rege.
Din această prezentare se poate deduce că reformele lui Lycurg au avut mai mult menirea de a întări cetatea şi nu libertatea individuală aşa cum este ea percepută în zilele noastre ca antiteză a statului.
Originile sistemului democratic grecesc trebuie căutate în formele de guvernare colectivă ale polis-ului, forme care s-au consolidat în decursul secolului al VI-lea î.e.n când a apărut prima „Constituţie adevărată a Atenei – cea dată de Solon în 594 î.e.n. – şi care a rămas în vigoare 86 de ani, deci aproape de-a lungul întregului secol, avea un caracter democratic cert17„.
|
15 Aristotel, Politica, V. 10.3, Editura Didot, 1996, p. 589. 16 Nicolae Popa, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Dan Claudiu Dănişor, Filosofia dreptului. Marile curente, Editura AllBeck, 17 O. Drîmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 568. |
Solon „este un mare legiuitor în ochii unora, care îi atribuie distrugerea atotputerniciei oligarhiei, spunând că a pus capăt sclaviei poporului şi a constituit democraţia naţională, creând o serie de instituţii just echilibrate: oligarhice prin Senatul Areopagului, aristocratice prin alegerea magistraţilor şi democratice ca organizare a tribunalelor18„. Reforma realizată de Solon a fost dintre cele mai profunde datorită măsurilor care au consolidat puterea poporului şi odată cu aceasta democraţia, măsuri concretizate în instituirea dreptului de vot pentru toţi cetăţenii în Adunarea poporului şi în participarea activă a cetăţenilor în Tribunalul heliaştilor. Solon a promovat reforme politice moderate care au susţinut şi consolidat democraţia, astfel legile pe care le-a scris, aşa după cum a şi afirmat, au fost „ … cele mai bune pe care le-ar fi putut primi19” poporul atenian.
În secolul V î.e.n. Grecia după cum s-a afirmat „a cunoscut emergenţa a două fenomene noi: democraţia şi sofistica20” care se presupun reciproc pentru că „regimul de orientare democratică presupune recunoaşterea puterii cuvântului în dezbaterea politică, şi arta retoricii care vizează câştigarea convingerii21„. De aceea se consideră că sofiştii au fost iniţiatorii iluminismului grec, fiind de o importanţă covârşitoare pentru evoluţia filosofiei greceşti.
Relativitatea perceptelor stabileşte parametrii libertăţii individuale, ghidată până la urmă de avantaje şi de interese. Aceasta este o perioadă în care îşi fac loc ideile hedoniste sau utilitariste. Legea este o creaţie umană şi se poate schimba. O astfel de afirmaţie vine să clatine credinţa în provenienţa divină a autorităţii statului, ceea ce înseamnă că forma de guvernământ este la rândul său trecătoare.22 În acest sens, „a câstigat teren concepţia potrivit căreia legea nu este decât o instituţie omenească destinată să întâmpine necesităţile specifice şi nu are nimic permanent sau sacru. Pentru a provoca această opoziţie, se spune de obicei că actul de legiferare este rezultatul unei înţelegeri sau a unui pact între membrii unei comunităţi care au pus cap la cap, au compus ori au căzut de acord asupra unor anumite articole23„.
Aşa cum fusese şi filosofia lui Socrate, mare parte din filosofia lui Platon este o reacţie la afirmaţiile sofiştilor24. Contribuţiile extrem de moderne ale lui Platon, în realizarea clasificării regimurilor politice, au fost posibile datorită atenţiei deosebite acordată educării celor care vor conduce destinele cetăţii şi orientării lor spre cunoaşterea adevărului ca premisă a realizării Binelui. Astfel, formele de guvernământ au fost caracterizate de acesta în funcţie de disponibilitatea lor în raport cu Binele.
În dialogul său Republica, Platon va trece la formele de guvernământ abia după ce va lămuri bine locul individului în raportul său cu ceea ce este real şi îl va îndepărta de ceea ce este doar aparent. În acest sens, renumitul mit al peşterii25 are menirea de a arăta că omul trebuie învăţat să privească adevărul care este tot una cu binele, concepte pe care Platon le vede la baza organizării statului.
Adept al unei perspective organiciste, el face analiza puterii considerând funcţiile statului doar prin comparaţie cu cele care se regăsesc în funcţionarea omului (ca organism). În viziunea sa, statul este ca o fiinţă omenească ale cărei facultăţi trebuie armonizate şi ierarhizate. Aşadar, în centrul acţiunii umane ca şi în cel al acţiunii statului stă „raţiunea”; omul echilibrat este acela care subordonează raţiunii sale „inima” şi „poftele” sale26.
Guvernarea raţiunii rezultă în mod natural, din contribuţia tuturor facultăţilor umane. La fel şi în societatea politică, fiecare element trebuie să conducă la armonia întregului. Funcţiunea de gândire şi direcţionare revine filosofilor care sunt consideraţi, în gândirea sa, „capul” statului, războinicii constituie „inima”, iar agricultorii şi comercianţii constituie „pântecele”. Platon nu a depăşit acest organicism şi a acordat şi miturilor un loc preponderent.27
Schimbarea unui regim politic cu altul se datorează exceselor manifestate de către cei care preiau puterea, caracterul acestora din urmă fiind factorul determinant al stabilirii formei de guvernământ, care în concepţia lui Platon sunt: timocraţia sau timarhia – constituţia amatoare de onoruri, oligarhia sau omul oligarhic, democraţia sau omul democratic şi tirania sau sufletul tiranic.
Timocraţia are ca principiu ordonator înflăcărarea pusă de dominaţie, dorinţa de a învinge şi gloria, omul timocratic este lipsit de virtute, dar cel mai important pentru Platon, şi de raţiune. După timocraţie, urmează regimul politic al oligarhiei „unde magistraturile ţin de venit, în care cei bogaţi cârmuiesc iar cei săraci nu participă la putere28” şi unde liniştea cetăţii este menţinută prin forţă. Omul oligarhic este lipsit de educaţie şi este subjugat ideii de înavuţire, el socoteşte mărimea averii drept temei al existenţei societăţii.
Trecerea de la oligarhie la democraţie are drept cauză lăcomia magistraţilor, care îşi dezvoltă abilităţi de profitori fiind dornici de a ocupa funcţii politice. Democraţia lui Platon nu este altceva decât o orânduire plăcută fără stăpân în care egalitatea este distribuită tuturor cetăţenilor. Omul democratic îşi orânduieşte propriul fel de viaţă, el se crede liber dar libertatea sa oferă posibilitatea declanşării tiraniei. Orice exces determină o schimbare în direcţia unui exces contrar „Fugind poporul de fumul robiei oamenilor liberi, a căzut în focul despoţiei sclavilor, el a schimbat acea libertate prea mare şi rău venită, pe cea mai grea şi mai amară robie adusă de către robi29„. Democraţiile sunt conduse în marea lor majoritate de un conducător ales de un popor, care-l sprijină şi îi dă puterii din ce în ce mai mari; omul tiran apare întotdeauna dintr-un astfel de conducător.
Forma ideală de stat, descrisă de Platon în Republica, observăm că este bazată pe virtuţi al căror unic fundament este educaţia, stat care nu are nevoie de legi. Cu toate acestea în lucrarea sa Legile, Platon conchide „Dacă în statul ideal nu-i nevoie de lege, căci legea este înscrisă în sufletul fiecăruia, va fi, însă nevoie de o normă în cel de al doilea stat, unde nu mai sunt filosofi desăvârşiţi la cârmă, şi va fi nevoie de o frână impersonală, egală pentru toţi ca să stăvilească şi să împiedice abuzul, necumpătarea, violenţa şi nedreptatea la care, prin firea lor, cei chemaţi să conducă un întreg social sunt, din păcate, aşa de adesea înclinaţi.30” Această a doua formă a statului, identificată de Platon, în care supremă este legea, care se întemeiază şi întemeiază la rândul ei dreptate, poate duce la o concordie socială. Dreptatea socială, promovată de Platon, se baza pe faptul că statul este totul iar individul nu este nimic, concepţie rezultat al unor idei speculative conform cărora „partea există în vederea întregului, iar nu întregul în vederea părţii … tu eşti creat de dragul întregului şi nu întregul de dragul tău”.
Dacă pentru Platon omul politic este întruchipat de filosof, singurul capabil să conducă cetatea, la Aristotel filosoful este destinat contemplaţiei şi nu trebuie să se preocupe de grijile cetăţii. În studiile sale asupra diferitelor moduri de guvernare, Aristotel adesea s-a întrebat cine trebuie să deţină suveranitatea în stat. Concluzia la care ajunge acesta, remarcabilă prin actualitatea sa, este că „trebuie deci preferată suveranitatea legii31” într-un stat.
Baza organizării statale este Constituţia care izvorăşte din natura socială a omului. Legile trebuie să fie elaborate în conformitate cu principiile constituţionale „Constituţia în stat este organizarea magistraturilor, îndepărtarea puterilor, atribuirea suveranităţii într-un cuvânt, hotărârea scopului special al fiecărei societăţi politice. Legile din contră sunt norma
magistratului în exerciţiul puterii şi în reprimarea delictelor care înfrâng aceste legi.32„
În concepţia sa atât din Etica Nicomahică cât şi din Politica legea nu poate fi dusă la îndeplinire decât dacă are la bază relaţii de prietenie între cetăţeni, pentru că prietenia este singura care poate asigura egalitatea, iar aceasta la rândul său este singura care consfinţeşte justiţia.
După Aristotel, atât legalitatea cât şi egalitatea trebuie să fie coloana vertebrală a cetăţii pentru că ele au ca scop realizarea de oameni virtuoşi şi astfel virtutea devine „prima grijă a unui stat care merită calitatea aceasta şi care nu este un stat numai cu numele33„.
Observăm că, în opera filosofului, accentul se pune pe om care este în mijlocul cetăţii şi care din cauza insuficienţei de sine a dus la apariţia statului. Însă, având în vedere concepţia lui conform căreia întregul este anterior părţii suntem nevoiţi să conchidem că statul a fost anterior individului şi nu invers. Chiar dacă statul vine în ordinea naturală a lucrurilor fiind doar un rezultat al unei evoluţii, la Aristotel nu se poate afirma acest lucru pentru că statul său este mai mult unul bazat pe relaţiile interumane, decât pe timp.
Trecând de la problematica originii statului, Aristotel în Politica identifică Constituţia ca fiind cea care determină organizarea sistemică a puterilor în stat şi care se confundă cu Guvernul. Plecând de la aceasta afirmaţie autorul împarte Constituţia în trei specii pure cărora le corespund tot atâtea forme de guvernământ: regalitatea, aristocraţia şi republica. De la acestea, însă, se pot remarca trei deviaţii: tirania pentru regalitate, oligarhia pentru aristocraţie şi demagogia pentru republică.
Regalitatea este forma de guvernământ ce se bazează pe superioritatea absolută a individului care domneşte, iar dacă acesta conduce despotic o transformă în tiranie.
Aristocraţia este forma de guvernământ în care aristocraţii sunt aleşi în aceeaşi măsură după merit şi după avuţie, iar dacă balanţa se înclină în favoarea aceasteia din urmă atunci se naşte oligarhia.
Republica are la bază democraţia care nu este acolo unde minoritatea comandă majorităţii sau unde suveranitatea aparţine bogaţilor, ea este acolo unde legea este suverană iar cei mai respectaţi şi liberi cetăţeni au conducerea afacerilor.
Întâlnim, astfel, la Aristotel concepţia modernă despre democraţie conform căreia „Ceea ce trebuie mai ales cetăţii sunt fiinţe egale şi asemănătoare, calităţi care se găsesc mai lesne ca oriunde în clasa mijlocie, iar statul este în mod necesar mai bine guvernat când se compune din aceste elemente care formează după noi, baza naturală a acestuia.34„
Tot în Politica, filosoful diferenţiază trei misiuni ale puterii, care trebuie să se regăsească
în orice constituire a unei cetăţi. „Toate constituţiile au trei părţi…….. una care hotărăşte în privinţa
treburilor comune, a doua care stabileşte magistraturile (câte trebuie să fie, asupra căror domenii se întinde suveranitatea lor şi în ce mod trebuie stabilit pentru a fi aleşi titularii), iar a treia parte este cea care împarte justiţia (dreptatea).35„
Aceste trei funcţiuni (hotărârea, comandamentul şi justiţia) ce se regăseau în structura instituţională a cetăţii Atena, trebuie conduse de trei organe distincte, şi anume: Hotărârea (deliberarea) aparţine Adunării cetăţenilor, compusă din reprezentanţi ai poporului, însărcinaţi să discute şi să voteze politica Cetăţii, adică să adopte legislaţia; Comandamentul este încredinţat magistraţilor civili ( a fi titularul unei magistraturi civile înseamnă a fi învestit cu autoritate politică sau administrativă care contribuie la conducerea Cetăţii); administrarea justiţiei se realizează prin corpul judiciar compus din magistraţi judiciari – judecătorii propriu-zişi.
Această distincţie a funcţiilor, exercitate de organele Cetăţii greceşti, constituie primul efort pentru a descifra elementele puterii. Se remarcă, de asemenea, că Aristotel stabileşte o ierarhie a componentelor puterii atunci când apreciază că deliberarea constituie funcţia esenţială, deoarece ea depăşeşte cu mult simpla „fabricare a legilor”.
Astfel, Adunarea deliberează şi hotărăşte pacea şi războiul, pronunţă pedeapsa capitală, pedeapsa cu exilul sau confiscarea averii, putând, de asemenea, să ceară socoteală magistraţilor. Observăm că „deliberarea” amestecă atribuţiile legislative cu cele de poliţie, de finanţe, de justiţie penală şi de administraţie.
Credem că aceasta este sorgintea funcţiunii de comandă (a executivului) care a permis (şi permite) magistraţilor civili să conducă cetatea, funcţiune ce nu poate fi strict separată de prerogativele Adunării. Mai mult, Aristotel acceptă ca, în acelaşi timp, aceeaşi persoană să poată aparţine Adunării deliberante şi să exercite şi o magistratură civilă, şi chiar să aibă „un scaun la tribunal”. În ceea ce priveşte operaţiunile militare, acestea sunt încredinţate Comandamentului, decizia privind războiul sau pacea aparţinând însă Adunării.
Pentru Aristotel, cel mai important lucru era să descrie diferitele modalităţi de acţiune ale organelor statului şi nu să apere o anumită separaţiune a puterilor. După cum vom vedea, în perioada Imperiului Roman, o parte din concepţiile sale au fost reluate.36
- Roma antică
Gândirea social-politică şi juridică a lui Marcus Tullius Cicero, se întemeiază pe conceptul de bine suprem fără de care un stat nu poate dura. De aceea, subordonarea individului faţă de stat este o lege naturală, iar cetatea trebuie să fie organizată având ca fundament dreptul public şi principiile morale. Pornind de la morală, asemeni lui Platon dar contrar lui Aristotel, Cicero susţine că filosoful, ca înţelept al cetăţii trebuie să se implice în politică şi chiar să conducă pentru că el este liantul între clasele superiore, inferioare şi medii.
Statul văzut ca res publica „este lucrul poporului, dar poporul nu este orice ceată de oameni adunaţi la întâmplare, ci o mulţime unită într-un sistem juridic întemeiat printr-un acord comun în vederea utilităţii comune37„. Distingem din cele de mai sus că justiţia este temeiul statului şi nu se confundă cu utilul la care se ajunge prin dragostea nemăsurată a omului faţă de ceilalţi, prin subordonarea propriului folos celui general.
Statul trebuie guvernat, iar „puterea trebuie să fie încredinţată fie unei singure persoane, fie unei elite, fie tututor cetăţenilor38„; deci, se pot identifica trei forme de guvernământ: monarhia, statul condus de un grup restrâns de oameni, numiţi optimaţi şi statul în care totul depinde de popor. Dar, pentru a rezista statul, ceea de a patra formă rezultată din combinarea optimă a celor trei originare ar fi cea mai bună. Cu toate acestea Cicero se pronunţă că şi monarhia este bună cu condiţia ca regele să fie virtuos, concluzie la care ajunge pornind de la ideea că aşa cum universul este condus de o divinitate aşa şi statul trebuie să respecte şi să se bazeze pe principiul conducerii unice întrunit cel mai bine de rege.
Indiferent de forma de guvernământ, legea este văzută ca elementul de coeziune al comunităţii, iar legalitatea se asigură printr-o juridicioasă distribuire a funcţiilor în stat. Astfel, pretorul trebuie să fie în frunte, judecătorul să judece, iar consulul să dea sfaturi bazate pe perceptul „Bunăstarea poporului să fie legea supremă pentru toţi”. 39
Implicat direct în activitatea politică a Romei antice Seneca a promovat întocmai perceptele şcolii stoice conform cărora oamenii înţelepţi trebuie să conducă de la vârf treburile publice, ori să fie sfătuitori ai celor ce le conduc. Ca educator al lui Nero, prin maximele de guvernare, îi creea acestuia un discurs de filosofie a monarhiei considerând că regalitatea este o formă a virtuţii înţeleptului, este imaginea ordinii universale.
Seneca este adeptul principatului pentru că el vede în monarhie o formă de stat conformă cu natura, singura capabilă să oprească unele libertăţi exagerate, distrugătoare. Principele devine spiritul statului, al cărui corp sunt cetăţenii; el trebuie să fie prezent în cele mai îndepărtate colţuri ale imperiului. De aceea, clemenţa este cea mai bună artă a guvernării, pentru că orice atingere adusă comunităţii se răsfrânge asupra principelui.
Se observă, de asemenea, că deşi este adeptul imperiului încearcă să statueze principiul autonomiei individuale mai presus de activitatea politică pe care o consideră o alegere personală pentru realizarea binelui în societate. Afirmaţiile lui Seneca prevesteau ruperea echilibrului între stat şi individ în favoarea celui din urmă.
