1.1 De la Roma la Bizanţ – refondarea imperiului (284-337)
Stabilirea unui moment precis al începerii istoriei Bizanţului este o sarcină imposibilă. Atunci când Constantin a ales drept nouă capitală oraşul întemeiat de el pe Bosfor, în 330, stăpânea asupra întregului Imperiu roman. Deşi imperiul a fost împărţit între fiii săi la moartea sa, el a fost reunit în 350 şi 392, până la o nouă împărţire care avea să fie de durată, cea din 395.
De la Augustus (27 a.C.-14 p.C.) intregul Imperiul roman se afla sub cârmuirea unui singur stăpânitor. Deşi extins în vremea lui, imperiul va continua expansiunea şi lărgirea arieie teritoriale timp de încă un veac, până în vremea lui Traian (98-117). Imperiul era prea vast pentru a fi administrat direct dintr‑un singur centru. Din acest motiv împăraţii au delegat o parte a puterii unei rude sau altui personaj care era desemnat ca succesor.
1.1.1 Noul sistem al lui Diocleţian. Restaurarea stabilităţii.
În secolul III purtarea războiului la aproape toate frontierele Imperiului, dar şi creşterea instabilităţii interne au făcut ca responsabilităţile guvernării să devină mai împovărătoare. Trupele sau provinciile au aclamat proprii lor împăraţi, cum se va întâmpla în mai multe râbduri de acum în istoria imperiului, unii reuşind să menţină nestingheriţi puterea timp de ani în şir.
Împăratul Diocles, care în 285 şi‑a latinizat numele în Diocletianus, reuşeşte după asasinarea lui Carinus, succesorul de drept al împăratului Carus, să preia întregul control asupra imperiului. Prin politica sa reformatoare iscusită, Diocleţian a redresat imperiul din punct de vedere politic, iniţiind mai întâi diarhia – prin asocierea lui Maximianus, iniţial în calitate de Caesar (285) şi un an mai târziu de Augustus (286), apoi tetrarhia – prin asocierea celor doi caesari, Constantin Chlorus şi Galerius (293). Sistemul tetrarhiei era însă bazat tot pe diviziunea între apus şi răsărit, fiecare augustus fiind dublat de câte un caesar. Diocleţian dorea să folosească noul sistem de împărţire a puterii şi sarcinilor în imperiu în scopul de a întări administraţia romană astfel ca ea să nu mai fie ameninţată de rebeli sau invadatori. Schimbările din administraţie, sistemul de taxe şi apărare şi-au arătat roadele mult mai târziu. Sistemul unic de impozitare a rămas în esenţă viabil în viitorul Imperiu bizantin, după cum şi graniţele provinciilor s-au menţinut vreme de veacuri.
1.1.2 Transformarea constantiniană
Majoritatea istoricilor consideră că istoria bizantină începe cu domnia lui Constantin cel Mare (306-337), a primului împărat creştin, întemeietorul oraşului imperial pe Bosfor, la 330 oraşul Constantinopol fiind închinat lui Hristos.
Ca urmare a dezvoltării lor multiseculare, regiunile răsăritene ale Imperiului Roman se deosebeau printr‑un nivel mai înalt al economie, ca atare, centrul vieţii economice şi politice a imperiului se deplasase tot mai mult spre răsărit. Alegerea noii capitale Byzantium se datora poziţiei favorabile comerciale şi strategice a oraşului.
Edictul de toleranţă de la Milan (313), cunoscut dintr‑un ordin al coîmpăratului Licinius (307-324) pentru jumătatea răsăriteană a Imperiului, a fost o hotărâre executivă a toleranţei proclamate de înaintaşul lui Constantin, Galerius (293-311), care punea capăt persecuţiei creştinilor în Imperiul Roman. Viziunea crucii a lui Constantin este legată de victoria câştigată sub semnul crucii împotriva uzurpatorului Maxenţiu în 312. Constantin a fost întreaga viaţă deopotrivă pontifex maximus al religiei păgâne romane oficiale, de stat. Împăraţii au renunţat la acest titlu abia în 379 şi 382. Treptat se ajunge la revers, la favorizarea bisericii creştine şi tolerarea religiei păgâne. Deciziile anticreştine ale lui Iulian Apostatul (361-363), antipodul lui Constantin şi ultimul împărat al dinastiei constantinene, rămân episodice. La 380, edictul de la Tessalonic al lui Teodosius cel Mare obligă toţi locuitorii imperiului să treacă la creştinism.
1.2 Statul sub presiune (337-395). Continuitatea sub Constanţiu II, Iulian, Valens şi Theodosius
Cu toate că perioada de la Constantin până la Iustinian şi urmaşii săi direcţi înseamnă o continuare a existenţei instituțiilor politice şi structurilor sociale romane, se manifestă în această vreme caracteristici noi.
După lupte interne de durată, celor trei fii ai lui Constantin cel Mare le revine puterea imperială – Constantin II (337-340) şi Constans (337-350) în Apus, iar Constanţiu II (337-361) în Răsărit. Ca urmare a înfrângerii lui Constantin II, care stăpânea în Italia (340), de către Constans şi după moartea acestuia din urmă (350), Constanţiu se vede nevoit să caute noi formule. Dorind păstrarea puterii imperiale în mâinile dinastiei, Constanţiu îl numeşte pe Gallus, nepot al său, caesar în Răsărit, acesta fiind lăsat să guverneze Antiohia, şi se îndreaptă spre Italia pentru a‑l înfrânge pe Magnus Magnentius, uzurpatorul păgân al lui Constans, în sângeroasa luptă de la Mursa în Pannonia din 351. După înfrângerea sa pentru a doua oară la Mons Seleuci, în 353, Magnentiu se sinucide, fiind astfel eliminat definitiv de la lupta pentru putere. Suspectând loialitatea lui Gallus, care de altfel se remarcase printr‑o sângeroasă guvernare în Răsărit, împăratul a dispus executarea sa în 354, totuşi dându‑şi seama de importanţa unui personaj imperial care să apere Gallia, l‑a numit pe Iulian, fratele mai tânăr al lui Gallus, al doilea nepot al său, caesar în Apus (355), unde avea să lupte contra germanilor de pe Rin. El însuşi s‑a întors la Constantinopol, având în vedere că deja în 359 perşii au invadat imperiul, care pierde acum Armenia şi zone din Mesopotamia. Atunci când împăratul cheamă în ajutor trupele apusene aflate sub conducerea lui Iulian, ele îl proclamă pe acesta din urmă augustus, şi doar moartea naturală a lui Constanţiu, pe când îşi pregătea trupele din Antiohia, pentru a face faţă rebeliunii, a împiedicat izbucnirea unui nou război civil.
Aceste războaie civile şi dispute religioase au slăbit poziţia Imperiului Roman. De acum, imperiul va fi atacat în mod repetat atât la graniţa nordică, cât şi dinspre răsărit, această luptă pe cele două fronturi devenind o constantă în istoria ulterioară a Imperiului bizantin.
Constanţiu abia interzisese toate cultele păgâne prin legea din 356, şi a înfrânt apoi opoziţia ortodoxă din biserică, în fruntea căreia se afla Athanasios, episcopul Alexandriei, impunând toleranţa faţă de arianism prin sinoadele de la Sirmium şi Rimini (359), când Iulian Apostatul (361-363), rămas cunoscut cu acest cognomen ca urmare a persecuţiilor anticreştine, nepot al lui Constantin cel Mare, încearcă revenirea la vechile tradiţii romane şi la gloria Romei antice. A reoficializat păgânismul, prin redeschiderea templelor şi crearea unei ierarhii paralele de preoţi păgâni (apostazie). Acest pas a rămas impopular, locuitorii imperiului nu se mai simţeau atraşi de un politeism de factură intelectuală. Şi politica sa militară s‑a dovedit neinspirată, avansând prea adânc în teritoriile cucerite de perşi. Iulian a murit în expediția împotriva perşilor, tronul revenind unor soldaţi din regimentele de gardă, mai întâi lui Iovian (363-364), care a încheiat o pace pe 30 de ani cu perşii – cedând patru satrapii şi suzeranitatea asupra Armeniei, şi apoi lui Valentinian (364-371) care l-a ales pe fratele său Valens (364-378) drept coîmpărat în Răsărit.
Valentinian s-a îndreptat spre vest pentru a apăra provinciile galice de invaziile germane, iar Valens a avut de luptat împotriva lui Procopius, o rudă de-a lui Iulian, care a încercat să uzurpeze puterea.
Chestiunile religioase – Valentinian luând partea credinţei niceene, în vreme ce Valens favoriza arianismul, în spiritul lui Constanţiu – vor trece totuşi pe plan secund, deoarece imperiul se vedea confruntat cu probleme grave de politică externă. Intrarea saxonilor şi a islandezilor în Britannia, luptele cu alamanii pe Rin şi Neckar, cu sarmaţii şi quazii la Dunăre vesteau o criză mai profundă, declanşată o dată cu sosirea vizigoţilor la Dunăre. Colonizaţi în dioceza tracă de către Valens, după ce de facto forţaseră linia Dunării, din cauza atacurilor hunice, vizigoţii – greuthungi şi tervingi – au început să devasteze zone întinse ale imperiului. Alianţa vizigoţilor cu ostrogoţii şi hunii a adus întreaga Tracie sub dominaţie barbară. Valens, fără să mai aştepte întăririle de trupe ale lui Graţian, fiul lui Valentinian, trimise în ajutor, a pornit împotriva lor, suferind o cruntă înfrângere din partea vizigoţilor aliaţi cu ostrogoţii în lupta de la Adrianopol în 378. Împăratul însuşi şi două treimi din armata imperială şi-au pierdut viaţa în această bătălie care a reprezentat şi impunerea rolului decisiv al cavaleriei în defavoarea pedestrimii în evul mediu. Abia în 382 se va încheia un tratat de pace între imperiu şi vizigoţi.
Moartea lui Valens lăsa răsăritul fără cârmuire, astfel că Graţian l‑a numit drept coîmpărat pe generalul Theodosie, preferându‑l în condiţiile date fratelui său Valentinian II, această decizie impunându-se pentru apărarea Imperiului în faţa pericolului reprezentat de goţi.
Theodosie I (379-395) acorda vizigoţilor statutul de foederati (382) ai imperiului, ei fiind colonizaţi în partea de nord a diocezei trace, între Dunăre şi Balcani, o recunoaştere a stării de facto. Theodosie nu a putut proceda altfel în condiţiile grave create în Balcani, acordând goţilor statutul de autonomie, scutire de impozit şi soldă pentru participarea la război. Germanizarea armatei atingea în această vreme punctul culminant. Câţiva ani mai târziu, în 387, încheierea unui tratat de pace cu Persia, care viza împărţirea Armeniei, a oferit imperiului pace în răsărit pentru mai bine de un secol.
Restabilirea unităţii Bisericii, care a avut drept rezultat consolidarea puterii imperiale, a fost opera lui Theodosie cel Mare. După edictul de la Thessalonic (380) care interzicea arianismul în jumătatea orientală a imperiului, al doilea conciliu ecumenic de la Constantinopol (381) condamnă definitiv arianismul, iar dogma ortodoxă este acum desăvârşită. Patriarhul Constantinopolului dobândeşte al doilea rang în biserică, după episcopul Romei, având preeminenţă faţă de episcopii Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului. Zece ani mai târziu toate cultele păgâne şi sectele creştine heterodoxe din imperiu au fost interzise, iar creştinismul devine religie oficială unică în imperiu. Ortodoxia devine nu o simplă chestiune religioasă, ci şi una de natură politică, fiind puse astfel bazele doctrinei bizantine cu privire la raporturile dintre biserică şi stat (cezaropapism). În aceeaşi vreme, cea mai mare autoritate a bisericii din Apus, Ambrozie, episcopul Milanului, militează pentru independenţa puterii spirituale faţă de cea temporală.
1.2.1 Pericolul barbarizării (395-457). Ostilitatea între răsărit şi apus. Ameninţarea hunică. Creşterea influenţei barbare
După asasinarea lui Graţian de către Maximus, în anul 383, uzurpatorul care l‑a înlăturat mai apoi şi pe Valentinian II din Italia, s-a iscat un lung război civil. Theodosie a acţionat energic şi cu succes pentru a‑l repune în demnitate pe Valentinian în Vest (388). În cele din urmă Valentinian şi‑a pierdut tronul şi viaţa, fiind asasinat de Arbogast, un general frac aflat în slujba sa, acesta numindu‑l ca împărat în apus pe Flavius Eugenius (392-394). După înfrângerea şi uciderea lui Eugeniu pe râul Frigidus lângă Aquileia în 394, Teodosie I cel Mare rămâne singur stăpânitor al Imperiului, dar la moartea sa (395) imperiul este împărţit între fiii săi, partea răsăriteană revine lui Arcadius (395-408), cea apuseană lui Honorius. Ambii fuseseră ridicaţi la rangul de auguşti încă în timpul vieţii tatălui lor. Imperiul Roman de Răsărit cuprindea Peninsula Balcanică, Asia Mică, insulele din Marea Egee, Siria, Palestina, Egipt, Cirenaica şi unele puncte de sprijin situate în partea nordică a bazinului Mării Negre. Apusului îi reveneau părţile sudice ale vestului Europei şi nord-vestul Africii.
Domnia lui Arcadius, tutelat de generalul Rufinus şi soţia sa Eudoxia, a stat sub semnul pericolului vizigot. Sub conducerea lui Alaric, vizigoţii s‑au răsculat pustiind regiuni întinse din Peninsula Balcanică. Rivalitatea între cei doi generali ai Răsăritului şi Occidentului – Rufinus şi Stilicon – nu a permis o colaborare între cele două părţi ale imperiului. Pacea a fost obţinută cu preţul numirii lui Alaric drept magister militum în Illyricum. După o primă invazie în Italia în 402-403, Alaric reuşeşte în 410 să ocupe Roma, ceea ce a îndepărtat definitiv primejdia vizigotă în Orient.
Împăratul Teodosie II (408-450) care i‑a urmat tatălui său Arcadius în 408 la tron la vârsta de şapte ani, a fost de‑a lungul domniei sale controlat în mişcări de sora sa Pulcheria şi de soţia sa Athenais-Eudochia. Pulcheria a şi moştenit stăpânirea şi i‑a transmis‑o soţului Marcian (450-457), primul împărat care a primit coroana din mâna patriarhului de Constantinopol. Teodosie a fost ultimul împărat din răsărit al dinastiei theodosiene. La 438 Codex Theodosianus, o codificare a dreptului roman ce a avut valabilitate şi în vest, marchează din nou unitatea imperiului.
La mijlocul secolului al V-lea imperiul a trebuit să se confrunte cu un nou pericol: invaziile hunilor. Deşi Attila obţinuse din partea lui Teodosie II plata unui tribut anual în aur, dublat apoi, şi chiar titlul de magister militum, în 441 hunii trec Dunărea luând în stăpânire Naissus şi Sirmium. Ţinta lui Attila era atacarea Constantinopolului, ceea ce l‑a silit pe Teodosie II să încheie un tratat umilitor cu hunii în 443. Abia împăratul Marcian a pus capăt plăţilor. După înfrângerea hunilor în Câmpiile Catalaunice (451), moartea lui Attila (453) şi implicit destrămarea regatului hun, imperiul nu a mai fost confruntat cu acest pericol.
Şi secolul V a fost dominat de dispute religioase. După victoria asupra arianismului, biserica din răsărit s‑a confruntat cu problema cristologică cu privire la raportul naturii divine cu cea umană a lui Iisus Hristos. Disputa i‑a avut ca protagonişti pe patriarhul Constantinopolului, Nestorie şi pe cel al Alexandriei, Chiril. Nestorie susţinea doctrina antiohiană, potrivit căreia cele două naturi ale lui Hristos sunt distincte, natura umană fiind precumpănitoare. Sinodul al treilea din Efes (431) a dat câştig de cauză lui Chiril care susţinea unitatea naturilor divină şi umană în persoana lui Hristos. În lupta contra lui Nestorie a apărut şi secta monofizită care propovăduia doar natura divină a lui Hristos.
Sinodul al IV-lea ecumenic de la Calcedon (451) a formulat clar dogma celor două naturi ale lui Hristos. Papa Leon cel Mare (440-461), cel care a accentuat primatul bisericii romane, a trimis delegaţi la acest sinod. Doctrina bisericii a celor două firi din persoana lui Iisus Hristos a fost definită printr‑o mărturisire de credinţă: Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, având suflet raţional şi trup, de o fiinţă cu Tatăl după dumnezeire şi de o fiinţă cu oamenii după umanitate, în afară de păcat. Cele două naturi sunt complete şi nedespărţite, deosebirea dintre ele nefiind distrusă prin unire, păstrându‑se însuşirea fiecăreia într‑o singură persoană. Noua formulă combătea astfel atât nestorianismul, cât şi monofizitismul. Doctrina despre unirea personală sau ipostatică a celor două naturi are însemnătate şi pentru chestiunea mântuirii, ea fiind posibilă prin aceea că Iisus este Dumnezeu adevărat şi deopotrivă om adevărat.
Constantinopolul a câştigat nu doar o victorie dogmatică, ci şi o importantă victorie politică. Prin canonul 28 al conciliului de la Calcedon se proclama egalitatea între scaunele episcopale din Roma şi Constantinopol, papa păstrând doar primul rang onorific în biserica creştină datorită vechimii scaunului său. Faptul anunţa viitoarea luptă pentru supremaţie dintre cele două biserici. Urmarea a fost că Egiptul şi Siria, chiar zone din Asia Mică au rămas credincioase monofizitismului, distanţându‑se astfel de Constantinopol.
