Secolul al XIX-lea a început, calendaristic, cu anul 1801 şi se va încheia în anul 1900. Din punct de vedere istoric situaţia a fost puţin modificată datorită continuităţii şi relaţiilor stabilite de mari evenimente din ultimele decenii ale secolului al
- lea. Este vorba de Războiul de independenţă al fostelor colonii engleze din America de Nord şi de Revoluţia franceză din anul 1789. Influenţa acestora asupra restului lumii a fost evidentă. Declaraţia de independenţă a celor 13 colonii şi Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului, prin ideile lor, s-au impus, ideologic, pe firmamentul istoriei lumii, atît în secolul lansării lor, cît şi în secolul următor. Modul de organizare a lumii, păstrarea încă a monarho- feudalismului în Europa, supunerea colonială în America de Sud, Africa şi Asia, sînt în contradicţie cu ceea ce s-a făcut în America de Nord şi în Franţa. Este firesc, deci, ca libertatea să fie receptată şi dorită în aceste părţi.
Din punct de vedere economic, secolul al XIX-lea a debutat sub semnul revoluţiei industriale. Începută în Anglia revoluţia industrială “trece” pe continent, mai ales în partea sa apuseană, prima beneficiară fiind Franţa, deschizînd toate căile pentru o reorganizare economică. În funcţie de schimbarea structurii economice Europa va fi împărţită în trei zone; apuseană, centrală şi răsăriteană. Un clasament economic, la începutul secolului al XIX- lea, situează Anglia pe primul loc, urmată de Franţa şi, la mare distanţă, de celelalte state. În structura economică industria tinde să ocupe primul loc, urmată de sistemul financiar (organizat pe baze moderne), comerţ şi transporturi. La începutul secolului ponderea industriei nu a fost prea departe de agricultură, rolul acesteia, de aprovizionare agro-alimentară, s-a mai păstrat mult timp. Tocmai de aceea, a avut loc şi un proces de modernizare a ei, de reorganizare în funcţie de necesitatea asigurării alimentaţiei şi de rolul ei de aprivizionare a unor ramuri industriale cu materii prime.
Geografia economică a lumii păstrează, la începutul secolului, aceleaşi coordonate. Economia Europei îşi păstra primul loc, din punct de vedere valoric. În procesul de modernizare a intrat America de Nord, Statele Unite în mod special, urmare firească a cuceririi independenţei şi a revoluţiei tehnice. Chiar de la începutul secolului al XIX-lea avea să se contureze o împărţire a Statelor Unite în două zone; nordul industrial şi sudul tributar sistemului fermelor bazate pe munca sclavilor. Situaţia aceasta s-a menţinut pînă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi a fost una din cauzele războiului de secesiune. O situaţie specială avea America de Sud. Aflată sub regimul dominaţiei coloniale, al Spaniei şi Portugaliei, economia Americii Latine se baza mai mult pe agricultură. Prima schimbare care a apărut a fost producţia pentru piaţă şi angajarea agriculturii în procesul schimbului.
O situaţie economică mai deosebită au avut Africa şi Asia. Începutul secolului al XIX-lea a “găsit” o economie prea puţin schimbată. Agricultura, principala ramură economică, era tributară formelor de organizare şi tehnologice vechi, primitive, în cea mai mare parte. Aceleaşi caracteristice le aveau activităţile de prelucrare a produselor agricole şi de comercializare a lor. Situaţia a fost deosebită şi datorită faptului că, la începutul secolului, dependenţa faţă de Europa s-a accentuat. Valorificarea economică a potenţialului Africii şi Asiei va fi una din caracteristicele colonialismului modern. Din punct de vedere economic acestea trebuiau să răspundă celor două solicitări; surse de materii prime, pentru metropole, şi pieţe de desfacere.
Vechea structură socială, feudală, în ţările dezvoltate, s-a modificat treptat. Au apărut grupările sociale specifice industrializării şi urbanizării, burghezie şi proletariat. Proprietarii de terenuri şi marea masă a ţăranilor se menţin în regiunile centrale şi estice ale Europei. Modernizarea socială, europeană sau nord americană, merge în paralel cu formele vechi de organizare socială, la care se adaugă coloniştii şi colonizatorii. Africa, Asia şi America Latină au intrat în secolul al XIX-lea cu sistemele vechi de organizare socială la care se adaugă ceea ce aduceau coloniştii. În general, cu cîteva excepţii, metropolele au menţinut organizarea autohtonilor. Au făcut excepţie America Latină, unde, de la începutul secolului, s-a desfăşurat lupta de eliberare. În aceste condiţii organizarea socială a urmat alte reguli. În Africa, societatea etiopiană, care a reuşit să-şi păstreze independenţa mai mult timp, a păstrat regulile proprii de organizare. De asemenea, India, China şi Japonia, la începutul secolului, aveau vechile norme de organizare.
Situaţia socială a generat noi contradicţii şi a impus alte rezolvări. Mişcărilor ţărăneşti li se alătură mişcările de la oraşe, greve, manifestaţii, care sunt determinate de condiţiile de viaţă. Fondul acesta este propice unor noi experienţe politice, apariţiei noilor ideologii, impunerii legislaţiilor protecţioniste, noilor forme de manifestare a gîndirii social-politice.
Harta politico-administrativă a lumii a fost, la începutul secolului, modificată. Formele de organizare moderne, monarhia parlamentară (Anglia), sistemul nord american, republica franceză, chiar şi imperiul napoleonian, erau exemplele moştenite din secolul trecut. În primul deceniu al secolului al XIX- lea geografia politică a Europei s-a schimbat prin acţiunile lui Napoleon. Harta Europei a fost schimbată. Imperiul habsburgic a fost obligat să accepte calitatea de putere de mîna a doua. Drumul Rusiei spre centrul Europei a fost barat. Imperiul otoman a fost în retragere. Pierderea controlului asupra Egiptului a fost semnalul retragerii din nordul Africii. Au apărut, pe harta Europei, Confederaţia Rinului, Regatul Westfaliei, Regatul Romei, Marele ducat al Varşoviei, toate create de Napoleon. Au devenit dependente de Franţa, Spania şi Portugalia. În urma înfrîngerii lui Napoleon a fost făcută o nouă modificare a hărţii. Marile puteri au încercat, prin restauraţie, să revină la trecut. A fost imposibil.
În emisfera americană lupta de eliberare din sud a continuat, se mergea spre războiul de independenţă declanşat în deceniul al doilea al secolului al
- lea. Prin contribuţia proprie, cu sprijin moral şi material din afară, latino- americanii au făcut ca Spania şi Portugalia să-şi piardă calitatea de mari puteri coloniale. Cu excepţia Braziliei, forma de organizare statală acceptată de răsculaţi a fost republica. (În final şi Brazilia va deveni republică).
La începutul secolului al XIX-lea continentul african avea o situaţie specifică. Este vorba de o moştenire din secolele trecute, dispariţia marilor imperii şi înlocuirea lor cu unităţi administrative mai “sudate” din punct de vedere etno-lingvistic. Dintre marile state, cu tradiţie, a rezistat doar Etiopinia. La începutul secolului va avea loc începutul formării statului Malgaş. Din deceniul al treilea se va vorbi şi despre Liberia, creaţie a Statelor Unite ale Americii. Din acest tablou nu poate lipsi colonialismul, pentru că Africa a fost teatrul unor dispute coloniale din perioada modernă. Treptat, în secolul al XIX- lea, sistemul colonial feudal, aplicat de portughezi şi spanioli, a fost înlocuit de cel aplicat de olandezi (burii din Africa de Sud) şi apoi de către englezi.
Imensul teritoriu al Asiei, cu aproximaţie, pînă la mijlocul secolului al
- lea, şi-a păstrat organizarea. Cele mai cunoscute state, din toate punctele de vedere, au fost India, China şi Japonia.
Secolul al XIX-lea a fost numit “secolul naţionalităţilor” datorită faptului că sentimentele naţionale au generat mişcările de eliberare. Încă din primii ani istoria lumii a întregistrat multe astfel de acţiuni pe toate continentele. Încercarea marilor puteri de a opri, prin instituirea Restauraţiei şi formarea Sfintei Alianţe, aceste mişcări nu a reuşit. Între conservatorismul Sf. Alianţe şi liberalismul naţional a fost o permanentă dispută. Mişcările din Europa, America Latină şi Africa (aici mai puţine) au contribuit la eşecul Sfintei Alianţe şi la dispariţia ei. Rezultatele deosebite s-au concretizat prin apariţia statelor independente şi continuarea luptei pentru unitate naţională.
Un alt aspect al vieţii politice a fost dat de evoluţia curentului liberalismului. Traducerea politică a acestuia a fost o acţiune complexă, materializată prin începutul şi dezvoltarea mişcărilor care vizau schimbarea sistemului de conducere şi înlăturarea dogmelor impuse de biserică. Ţinta cea mai vizată era absolutismul monarhic. În schimbul acestuia erau preconizate formule instituţionale noi, separarea puterilor în stat, descentralizarea, obţinerea de drepturi politice. În parametrii specifici liberalismul se făcea simţit şi în celelalte continente. Specificitatea era dată de relaţiile accestora cu Europa, de vigoarea şi forţa colonialismului, de forţa de unitate a grupărilor etnice, de gradul de pregătire. Colonialismul, care va cunoaşte “modernizarea” la începutul secolului, s-a lovit de rezistenţa autohtonilor. Nu este o simplă întîmplare faptul că unităţi administrative locale, care aveau la bază unitate etno-lingvistică, au rezistat mai mult. Una din explicaţiile rezistenţei provine tocmai din sentimentele şi conştiinţa acestei unităţi.
În acelaşi timp relaţiile internaţionale au fost într-o continuă schimbare. Dacă Franţa a dominat Europa pînă în anul 1815, ca urmare a războaielor purtate de Napoleon, schimbarea care va avea loc după această dată relevă o mulţime de alte contradicţii. Încă din primii ani ai secolului sunt de notoritate contradicţiile dintre Rusia şi Poarta Otomană, care au dus la declanşarea războiului din 1806-1812, între altele, rezolvate în favoarea primei puteri. Dealtfel, problema orientală va angaja toate puterile. Mai interesate, Rusia şi Anglia au pus în discuţie cele două ipoteze; dezmembrarea Imperiului otoman, ceea ce susţinea Rusia, şi păstrarea integrităţii acestuia, ceea ce susţinea Anglia. Divergenţele din cadrul Sf. Alianţe au completat tabloul relaţiilor între marile puteri. Interesele economice şi politice ale statelor dezvoltate n-au mai coincis cu ale puterilor monarho-absolutiste. Se conturau principii noi în relaţiile internaţionale, la baza cărora era interesul economic. Un exemplu a fost atitudinea Angliei faţă de mişcările de eliberare din America Latină. Pe de altă parte, nu trebuie neglijată intrarea Statelor Unite în circuitul relaţiilor internaţionale. Pacea de la Gand (1814), care a pus capăt celui de al doilea război cu Anglia (1812-1814), prin evitarea unor anexiuni teritoriale, a fost un început. Un pas mai important a fost făcut cu ocazia declanşării războiului de independenţă din America de Sud. Doctrina Monroe a impus Statele Unite ca pe o forţă de care Europa a trebuit să ţină cont.
În concluzie, la începutul secolului al XIX-lea lumea a pătruns într-o nouă etapă a istoriei sale, o etapă superioară din punct de vedere economic, social şi politic. În acelaşi timp, inegalitatea de dezvoltare a determinat o accentuare a diferenţierii între statele Europei, între continentul european şi restul lumii, ceea ce a dus la subordonarea zonelor, regiunilor şi continentelor mai slab dezvoltate. În planul relaţiilor internaţionale contradicţiile între marile puteri sunt generate de goana după surse de materii prime şi pieţe de desfacere. În politica externă a statelor dezvoltate economicul tinde să ocupe un loc prioritar.
