Din 1624, cardinalul de Richelieu a devenit ministru al regelui Franţei, bucurându- se până la moartea sa în 1642 de deplina încredere a acestuia. El a reuşit să ridice din nou ţara la rangul de mare putere pe continent, punând bazele epocii de preponderenţă franceză în Europa de după tratatul de la Westfalia. Pe plan intern, consolidând autoritatea regală prin slăbirea tuturor curentelor centrifuge, Richelieu a dus procesul de centralizare a puterii către absolutismul monarhic ce va caracteriza domnia lui Ludovic XIV. Absolutismul reprezintă forma de guvernare în care monarhul dispune în întregime de puterea supremă, instituind în acest scop un aparat de stat extrem de puternic. Richelieu îl definea astfel: regele este singurul suveran al regatului său, suveranitatea nu este mai divizibilă decât punctul în geometrie…
În celebrul său Testament politic, cardinalul îşi rezuma programul în faţa suveranului său:
Promit să întrebuinţez toată dibăcia mea şi toată autoritatea pe care mi-o veţi da pentru a nimici partidul hughenot, a scădea orgoliul celor mari, a aduce pe toţi supuşii la datoria lor şi a ridica numele regelui în faţa naţiunilor străine la punctul unde ele trebuie să fie.
Suveran slab, Ludovic XIII a ştiut totuşi să se debaraseze de camarila ce-l înconjurase în primii ani ai domniei; nu a mai convocat nici Stările, ce-şi dovediseră incapacitatea de gestionare a crizelor, astfel că practic întreaga putere a fost delegată cardinalului. Acesta şi-a atins pe rând toate ţelurile politice: seniorii turbulenţi care agitaseră Franţa după moartea lui Henric au fost reduşi la tăcere iar conspiraţiile lor înăbuşite, guvernarea provinciilor, care până atunci beneficiase de un grad înalt de autonomie a fost dată intendenţilor regali iar ca instrument al puterii executive a fost creat Consiliul de Stat. Revoltele protestanţilor, care depăşiseră cu mult drepturile acordate de Edictul de la Nantes, l-au obligat pe Richelieu să acţioneze decis şi în materie de religie; în ciuda sprijinului englez, hughenoţii au pierdut principala lor fortăreaţă, la Rochelle, fiind reduşi la statutul de sectă tolerată în stat prin pacea la Alais (1629). Am văzut cum s-a impus Franţa şi pe plan extern, mai ales după 1635, prin lupta împotriva Habsburgilor în
Războiul de 30 de ani; reversul acestuia a fost însă o fiscalitate excesivă, care se descărca mai ales pe ţărănime, nobilii şi clerul fiind exceptaţi de la plata impozitului; ceea ce a creat grave dificultăţi atât în colectarea acestuia cât şi în recrutarea de trupe. Când Richelieu a murit în decembrie 1642, urmat câteva luni mai târziu şi de monarh, puterea a încăput pe mâinile unui consiliu de regenţă, căci tânărul Ludovic al XIV avea doar 5 ani; în fruntea statului a venit astfel cardinalul Mazarin. Dacă pe plan extern acesta a continuat cu succes politica predecesorului său, în interior povara fiscalităţii s-a îngreunat şi mai tare, provocând mari nemulţumiri; ele vor degenera în 1648 în mişcarea cunoscută ca Fronda.
