Există cinci practici fundamentale, cunoscute ca Stîlpii islamului. Ele sunt Shahada, sau profeţiunea de credinţă, salat sau rugăciunea rituală, zakat sau pomana spirituală, sawan sau postul, hagg sau pelerinajul. Toate sunt prescrise de Coran, dar nici una nu e descrisă detaliat. În primele 3 secole ale erei islamice, aceste practici au fost în mod riguros reglementate prin lege. În ceea ce priveşte modalităţile exacte de a le respecta, există diferenţe între sunniţi şi şiiţi, şi între cele 4 şcoli juridice. Trebuie de asemenea să reţinem că fundamentul acestor acte de cult nu se bazează pe nişte convenţii umane, ci pe noşte explicte dispoziţii divine, fiind vorba de „drepturile lui Dumnezeu”.
Shahada. Primul stîlp al cultlui musulman constă în profesiunea sau confesiunea de credinţă, adică în enunţarea celor două adevăruri fundamentale ale islamului: unitatea şi unicitatea lui Dumnezeu şi misiunea profetică a lui Mahomed, potrivit formulei: Nu este alt Dumnezeu decît Dumnezeu, iar Mahomed este trimisul lui Dumnezeu. Pentru cei ce intenţionează să se convertească la islam e suficient să rostească această confesiune de credinţă în faţa unor martori.
Salat şi rugăciunea de vineri. Cea mai veche practică islamică este rugăciunea zilnică sau salat. Pînă la cîţiva ani după hegira, ea pare să fi fost cerută de Dumnezeu numai lui Mahomed şi era făcută numai de 2 ori pe zi la răsăritul şi apusul soarelui. În continuare, la Medina ea a fost cerută tuturor musulmanilor şi a fost adăugată o a treia rugăciune intermediară, probabil după exemplul evreilor care se rugau de 3 ori pe zi. La Medina, Mahomed a instituit şi rugăciunea de amiază al zilei de vineri. În primii ani după hegira, musulmanii se întorceau spre a se ruga cu faţa sre Ierusalim, aşa cum o făceau evreii. Mai tîrziu, în epoca aşa-numitei „rupturi cu evreii”, direcţia rugăciunii a fost schimbată spre Mecca şi aşa a rămas pînă în zilele noastre. În decursul unui secol de la moartea profetului, numărul rugăciunilor obligatorii a fost fixat la cinci, de executat în momente determinante ale zilei: dimineaţa devreme, înainte de răsăritul soarelui, la amiază, la apusul soarelui, seara tîrziu.
Respectarea cu acurateţe a salat e o datorie obligatorie pentru toţi musulmanii şi elementele sale esenţiale sunt prescrise de legea islamică şi de practica obişnuită. Executarea ei cu exactitate variază de la o şcoală juridică la alta, dar există un acord general asupra a 13 elemnte esenţiale: 6 formule de spus, 6 acţiuni sau poziţii şi necesitatea ca aceste 12 elemente să purceadă în ordine prescrisă. În completare, mai sunt numeroase elemente obişnuite, recomandate, dar nu obligatorii asupra căror există adeseori deosebiri notabile între o şcoală şi alta.
Vinerea la amiază, musulmanii din întreaga lume se adună în moscheile pentru o funcţie specială numită „adunarea”. Elementele esenţiale ale cultului sunt date de o predică, de obicei împărţită în doua părţi, urmată de o rugăciune specială. Se recomandă în mod special să se recite, înainte de slujbă, o rugăciune individuală. Alte exerciţii obişnuite şi demne de laudă sunt considerate abluţiunile dinaintea slujbei, parfumarea, sosirea la timp şi recitarea unor sure din Coran şi ale unor binecuvîntări ale Profetului.
Pomana rituală. Originea şi dezvoltarea primitivă a instituţiei islamice a zakat, pomana rituală sunt destul de clare. Înainte de hegira, distribuirea bogăţiei la săraciera indicată de Coran ca un act pios, dar lipsit de trăsături insituţionale. După hegira, cînd restrînsa comunitate musulmană de emigranţi s-a aflat în situaţia de a fi întreţinută de noii convertiţi din Medina, pomana a căpătat o nouă semnificaţieşi a devenit un sistem asistenţialislamic, prin care cei care aveau un surplus de venituri le împărţeau cu cei care nu aveau îndeajuns. Totuşi, nu s-a stabilit nici o contribuţie precisă. Ca răspuns la întrebarea adresată de un grup de credincioşi „Cît trebuie să dăm?”, Coranul spune pur şi simplu „Prisosul”. În decursul timpului acest „prisos” a fost interpretat îm douri diferite şi s-a stabilit o contribuţie minimă. Zakat a vedenit în practică o taxă procentuală pe avere sau venit, sau pe o cotă specifică de animale. Ea trebuia să fie plătită în timpul recoltei, sub formă de alimente sau fructe; dacă era vorba de animale, după un an întreg de păscut; şi, în cazul unor metale preţioase şi al unor mărfuri, la sfîrşitul anului.
Odată cu constituirea statelor seculare moderne în întreaga lume islamică, pomana rituală a fost în general înlocuită de o taxă naţională şi de sisteme de asistenţă. Astăzi, în cea mai mare parte a lumii islamice, ea a devenit o practică voluntară respectată la nivel local.
Postul. Bazele postului sunt explicate de Coran în II, 183-187. El trebuie respectat pe durata întregii luni a Ramadanului; bolnavii sau cei aflaţi în călătorie îl pot suspenda, recuperîndu-l mai tîrziu. Coranul mai precizează în afară de aceast că, pe durata acestei perioade, e permis să se întreţină raporturi cu propiile soţii şi să se mănînce şi să se bea „pînă cînd, la lumina zorilor, se pot deosebi un fir alb de un fir negru. Apoi ţineţi postul pînă la următoarea noaptea şi nu rămîneţi în pat cu ele, ci retrăgeţi-vă în moschee”. După legea islamică ulterioară, acestea sun elementele esenţiale ale postului: el trebuie ţinut începînd cu puţin înaintea zorilor şi pînă puţin după apusul soarelui, timp de 30 zile din luna Ramadanului, de către toţi adulţii musulmani care sunt în deplinătatea facultăţii lor; cît despre femei, ele sunt scutite în zilele de menstruaţie sau în cele ulterioare unei naşteri. El e considerat întrereupt în ziua în care survin anumite violări, a căror listă exactă variază în funcţie de anumite şcoli şi tradiţii.
În timpul postului trebuie evitate vorbele necuviinciose, flecăreala şi bîrfele şi orice altă acţiune care ar putea să provoace cuiva furie sau nelinişte, pe lîngă toate acele acţiuni care pot aţîţa patimile în sine însuşi şi în ceilalţi.
Pentru tinerii care încep să-l practice, el constituie un fel de trecere la lumea adulţilor, ca un rit de iniţiere într-o viaţă religioasă trăită mai profund şi mai conştient. Aspectele comunitare contribuie şi ele la importanţa sublinierii sale: serile şi nopţile, din clipa întreruperii postului, sunt petrecute în veselie, cu invitaţi le mese festive şi în veghe de rugăciune şi de ascultare a versetelor din Coran.
Marele pelerinaj. Al cincilea stîlp al islamului îl constituie hagg sau „pelerinajul” la monumentele sacre din Mecca, cerută tuturor musulmanilor cel puţin o dată în viaţă, cu condiţia să fie din punct de vedere fizic capabil să suporte călătoria şi să şi-o poată permite. E vorba de preluarea unui vechi rit preislamic, reinterpretat în funcţie de noul crez monoteist şi despuiat, prin urmare, de aspectele sale politeiste: Mecca a devenit într-adevăr singurul loc sacru sau haram al noii religii. În acest sens a fost reinterpretată şi prezenţa meteoritului negru Ka’aba şi în general natura şi funcţia templului care îl conservă. Trdiţia vrea, de fapt, ca locul în care apare el să fi fost ales de Dumnezeu înainte de crearea lumii şi că el să fie imaginea unui templu construit în cer din porunca lui Dumnezeu de către îngeri: aşa cum aceştia se rotesc în adoraţie în jurul templului ceresc, aşa şi oamenii sunt chemaţi să facă aceasta în jurul celui pămîntesc.
Înainte de a întreprinde pelerinajul, e nevoie să fie formulată dreapta intenţie. Abia ajuns pe teritoriul Meccăi, pelerinul trebuie să ajungă la starea de sacralizare sau de ihram . teritoriul sacru al Meccăi ajunge pînă la o anumită distanţă în afara oraşului şi e delimitat de pietre şi de diferite indicatoare. Este absolut interzis accesul non-musulamanilor acolo şi nu e voie să fie ucis nici un animal acolo şi nici să fie doborît vriun copac sau tufiş. Pe perioada în care e consacrat, credinciosul trebuie să se abţină de la oric practică sexuală, trebuie să se îmbrace cu 2 bucăţi de ţesături necunoscute şi nu are voie să se radă, să-şi tundă părul şi să-şi taie unghiile. Pelerinajul propriu-zis începe în ziua de 7 a lunii Dhu’l-higga în marea moschee din Mecca, cu rugăciunea de la amiază şi cu respectiva predică specială despre obligaţiunile pelerinajului. În ziua următoare, pelerinii o pornesc spre cîmpia Arafat, aflată la circa 4 ore de mers cu cămila la răsărit de Mecca, oprindu-se pentru rugăciunea de la amiază în localitatea Mina, aflată la jumătatea drumului. Ziua de 9 cinstituie culmea pelerinajului. Imensa mulţime a pelerinului, cu toţii purtînd fără osebire acelaşi veşmînt alb, „se opreşte în faţa lui Dumnezeu în cîmpia pustie, la poalele unui munte cunoscut ca „Muntele milostivirii”, de la prînzul mic şi pînă la apusul soarelui, repetînd des formula strigăt tipică a pelerinilor labbaika Allahumma „iată-ne, Doamne, în faţa ta”. Imediat ce a apus soarele, cei prezenţi o ornesc în goană dinspre de munte către localitatea Muzdalifa, unde îşi petrec noaptea dinsre 9 spre 10. Înainte de se lumina de ziuă, se face aici un alt popas sau wuquf, cu respectiva alergare înapoi pînă la Mina, unde se ajunge înainte de răsăritul soarelui. La Mina, pelerinii îndeplinesc unele ceremonii, care se termină cu raderea pe cap, care încheie pelerinajul. Legea mai cere ca pelerinul să se ducă la Mecca pentru a face de 7 ori ocolul pietrei sacre; apoi se întoarce la Mina unde iese din starea sacrală.
