Realizările timpurii ale unor organizaţii mai mari ne indică, în mod clar, că ele au avut o conducere formală dar şi niveluri de management distinct structurate.
Grădinile suspendate ale Babilon-ului, oraşul incaşilor Machu Pichu sau Piramidele Egiptului nu ar fi putut să fie construite decât numai printr-o străduinţă şi muncă organizată, coordonată la un nivel foarte ridicat.
Umanitatea de-a lungul timpului a cunoscut o varietate de mari şi totodată puternice organizaţii politice:
- ale Egiptului Antic, Imperiului Persan, Macedonia din timpul lui Alexandru cel Mare, cea a Romei Imperiale sau cea a Imperiului Incaş.
În aceste organizaţii manageri erau regii, dar mai ales generalii militari.
Alături de aceştia, stăpânii de sclavi, guvernatorii teritoriali nu erau decât
Manageri ai unor funcţii, aflaţi pe diferite trepte, adică pe diferite niveluri ierarhice, sistem prin care se menţinea în funcţiune întreaga organizaţie politico – statală.
Cu trecerea anilor, managementul, în unele organizaţii a devenit tot mai distinct şi sofisticat. În acelaşi timp şi organizaţiile devin mult mai puternice şi de durată. Spre exemplu să ne amintim numai de Imperiul Roman, care a durat sute de ani, unde legiunile cu bine cunoscutele lor reguli: disciplină şi planificare, au guvernat, pur şi simplu, peste popoarele Europei şi cele ale orientului mijlociu, care au fost mult mai slab organizate şi coordonate.
Noile pământuri cucerite erau administrate de guvernatori responsabili faţă de Roma iar drumurile erau construite, în aşa fel ca să străbată întregul imperiu, astfel ca informaţia şi urmărirea să fie uşurate şi totodată ca centrul imperiului să poată interveni prompt şi eficace în orice probleme.
Comunicarea aceasta (legată de obtinerea informaţiei si efectuarea controlului), aşa cum vom vedea şi în continuare, reprezintă o cerinţă esenţială a managementului cu succes.
Formele ei originale, din aproape fiecare activitate, ca funcţie de bază a managementului contemporan, le găsim în fiecare din organizaţiile de succes ale antichităţii.
Evident este că în general modelul de management de atunci, a fost diferit de cel de astăzi. Astfel proporţia managerilor era foarte mică şi nu apărea distinct un management de mijloc.
In general oganizaţiile antice au avut o “echipă” foarte mică sau un mic miez de management, dar cu o autoritate şi responsabilitate foarte mare, astfel că
deciziile, atât cele semnificative, cât şi cele mai puţin importante erau emanaţia acestui miez de management de vârf.
În multe cazuri managementul era practic realizat de un singur individ.
Este bine de arătat că dacă managementul de vârf a fost reprezentat de un singur om care era un lider eficient (administratori ca Iuliu Caesar, împăratul Hadrian) lucrurile şi treburile imperiului se desfăşurau normal în linişte şi fără convulsii, în schimb dacă acest management de vârf era dirijat de un lider ineficace (de exemplu împăratul Nero) viaţa devenea mult mai insuportabilă, iar funcţionarea giganticei organizaţii cunoştea numeroase şi grave tulburări, disfuncţionalităţi, deoarece deciziile şi acţiunile liderului nu se mai armonizau cu obiectivele organizaţionale.
Ca urmare a disfuncţionalităţilor şi totodată a evoluţiei, organizaţiile s-au transformat luînd forme din ce în ce mai sofisticate, practic de nerecunoscut astăzi.
Un exemplu de notorietate îl reprezintă biserica romano-catolică, organizaţie cu o structură foarte simplă şi eficace (unde putem deosebi pe scară largă):
papă → cardinal → arhiepiscop → preot de parohie
structură concepută de fondatorii bisericii, folosită şi astăzi şi dovedindu-se mult mai modernă şi eficientă decât multe din structurile organizaţionale ce apar sau îşi încep activitatea în zilele noastre.
