Primii ani ai regimului comunist, cei care au coincis cu ultimii ani de viaţă ai lui Stalin, s-au manifestat printr-o deplină docilitate a politicii externe a României, satelitizarea sa diplomatică fiind tot atât de absolută ca şi cea a celorlalte ţări comuniste din Europa de Est. În februarie 1948, guvernul român s-a legat de sovietici printr-un tratat de prietenie, colaborare şi asistenţă reciprocă valabil timp de două decenii, urmat de înţelegeri similare cu Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria, semnate de toate aceste ţări în cursul anului 1948. Tratatul încheiat recent cu Iugoslavia (1947) a fost, fireşte, denunţat după excluderea acesteia din Cominform, Gheorghiu-Dej angajându-se imediat pe calea unei campanii violente de “demascare” a lui Iosip Broz Tito.
Din punct de vedere economic, ţara era deja inclusă în sfera de interese sovietice prin tratatul din mai 1945, apoi prin aderarea la
Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, întemeiat în 1949. Din punct de vedere militar, dominaţia sovietică era tot atât de deplină, manifestându-se atât prin ocuparea militară a ţării (care a durat până în 1958) cât şi, din 1955, prin incadrarea României în Tratatul de la Varşovia.
Dispariţia lui Stalin (martie 1953) a deschis o perioadă de incertitudini în întreaga Europă răsăriteană care s-a exprimat, în cazul României, prin apariţia primelor simptome ale neînţelegerilor româno-sovietice. Relaţiile cu Nichita Hrusciov, succesorul lui Stalin, par să fi fost încordate, mai ales în anul 1955, când unele deosebiri de vederi au ieşit la iveală pe timpul vizitei la Bucureşti a liderului sovietic. Ruşii se pronunţau în favoarea separării posturilor de prim-secretari şi prim-miniştrii. Dej, în acel moment doar prim-ministru, a trecut peste obiecţiile sovietice reluând, în octombrie 1955, şi funcţia de prim-secretar al partidului. La Congresul al doilea (1955) s-a vorbit pentru întâia oară despre calea românească de construire a socialismului, despre adaptarea marxismului la cerinţele locale şi s-a insistat pe necesitatea respectării principiilor de suveranitate, de egalitate şi neamestec în treburile interne.
Evenimentele din Ungaria (octombrie-noiembrie 1956) au pus în surdină, momentan, aceste divergenţe de păreri, care oricum nu puneau în pericol soarta socialismului în România şi nici interesele sovietice în zonă, justificând în acelaşi timp opoziţia lui Dej faţă de destalinizare. Comuniştii români au arătat chiar de la început multă ostilitate faţă de Imre Nagy şi au secondat represiunea sovietică. Pe de altă parte însă, în decembrie 1956, ei vorbeau din nou despre o cale autohtonă de construire a socialismului. Anul 1956 a fost, de asemenea, anul în care ultimul sovrom, Sovromcuarţul, a reintrat în patrimoniul statului român, punându-se astfel capăt unei forme de exploatare economică directă de către sovietici.
Calea romanească de construire a socialismului se deosebea în multe privinţe de planurile lui Hrusciov. C.A.E.R.-ul, somnolent între 1949-1955, fusese reactivat de acesta din urmă cu scopul introducerii diviziunii şi specializării economice între ţările socialiste. Era, de fapt, un conflict între nord şi sud, între ţările socialiste mai dezvoltate, Cehoslovacia în primul rând, şi ţările socialiste pe cale de dezvoltare. Bulgaria a acceptat rapid punctul de vedere al Moscovei, dar în cazul românilor planul Hrusciov s-a ciocnit de prevederile adoptate la Congresul al doilea al partidului. Praga s-a arătat, încă din 1956, ostilă faţă de industrializarea accelerată a României, opunându-se ajutorării ei tehnologice şi criticând deschis o tendinţă pe care o socotea autarhică şi protecţionistă. Cu toate acestea, în ciuda fricţiunilor evidente, Hrusciov a acceptat în 1958 vechea cerere a lui Dej de retragere a trupelor sovietice din România.
Retragerea ruşilor trebuie înţeleasă în contextul internaţional al momentului respectiv. Valoarea strategică a României scăzuse considerabil după semnarea tratatului de pace cu Austria şi retragerea sovieticilor din acea ţară. Pe de alta parte, aflat în plină campanie propagandistică de câştigare a opiniei publice occidentale, Hrusciov a socotit că se poate dispensa de ocuparea unei ţări înconjurate şi aşa de sateliţi. Kremlinul pare să fi privit întreaga problemă a staţionării trupelor sale în România numai sub aspect militar şi diplomatic, fără să-şi dea seama că retragerea lor îi va lipsi de un mijloc de presiune asupra comuniştilor lui Dej.
De acum înainte şi până la moartea dictatorului român (martie 1965), relaţiile cu Moscova se vor înrăutăţi continuu, agravate fiind de insistenţa cu care ruşii urmăreau să transforme C.A.E.R.-ul într-un organism economic supranaţional în cadrul căruia nordul urma să producă bunuri industriale, iar sudul să furnizeze materii prime şi agricole. Campania a culminat în aprilie 1964 prin publicarea planului Valev de alcătuire a unui complex economic interstatal în zona Dunării de jos, care ar fi înglobat părţile de sud ale Uniunii Sovietice, de sud-est ale României şi de nord ale Bulgariei. Românii au răspuns în mod violent, considerând pe bună dreptate planul ca o încercare de dezmembrare a economiilor naţionale şi a teritoriului naţional.
Planul Valev, precum şi respingerea sa în numele interesului naţional erau, practic, doar ultimele manifestări ale unui proces conflictual care depăşise sfera economicului pătrunzând şi în cea a politicului. Într-adevăr, schisma chineză a introdus un element nou în relaţiile româno-sovietice, îngăduind Bucureştiului să se distanţeze de Moscova cu mai mult curaj. Comuniştii chinezi au ales capitala României drept loc de exprimare a unui violent atac antisovietic (1960), trimiţând apoi la Bucureşti numeroase delegaţii economice şi politice (1962,1963). În sfârşit, 1963 a fost anul în care la ONU România a votat pentru prima dată altfel decât Uniunea Sovietică şi aliaţii ei.
La începutul anului 1964, Gheorghiu Dej şi-a oferit mediaţia în conflictul sino-sovietic şi l-a trimis în acest scop pe Ion Gheorghe Maurer la Beijing şi la Moscova. Misiunea primului ministru şi întrevederea sa cu Hrusciov nu au facut decât să agraveze suspiciunile existente între părţile aflate în joc. În orice caz, este limpede faptul că ruşii şi românii nu s-au putut înţelege nici măcar asupra ţinerii secrete a disensiunilor. Dovada este că în aprilie s-a publicat la Moscova aşa-numitul plan Valev iar la Bucuresti s-a adoptat “declaraţia din aprilie” referitoare la poziţia României în conflictul sino-sovietic.
O dată cu această dare pe faţă a conflictului, politica externă a României a devenit tot mai îndrăzneaţă şi mai diferită de cea a sateliţilor est-europeni. Numeroase misiuni economice au vizitat
Capitala României, o delegaţie economică română a călătorit la Washington, Ion Gheorghe Maurer a vizitat Parisul, iar voturile independente de la ONU s-au înmulţit. Regimul lui Dej a căpătat neaşteptat de repede o respectabilitate internaţională pe care a ştiut să o lărgească cu multă abilitate, model adoptat iniţial şi de succesorul său, Nicolae Ceauşescu.
