Spre deosebire de conservatori, Reforma agrară a lui Cuza- Kogălniceanu din 1864 a fost înţeleasă şi acceptată de liberali. Dând prioritate chestiunilor constituţionale (Cuza a fost considerat autoritar), Brătianu opina că într-o Românie independentă şi constituţională, dotată cu instituţii moderne, problema agrară se va rezolva mai lin. Reforma din 1864, importantă fără discuţie, a consacrat starea de fapt, generând sistemul “neiobag”, cum l-a denumit C-tin Dobrogeanu Gherea.
Efectele pozitive ale Reformei din 1864 s-au diminuat în timp, după 1878 îndeosebi conturându-se o foarte gravă şi acută problemă agrară în România Veche: la lipsa de pământ se adaugă lipsa de drepturi politice într-o societate condusă de o oligarhie restrânsă. Cu toate principiile generoase ale Constituţiei din 1866, legile sunt eficiente doar pentru elita conducătoare. Dezvoltarea capitalistă, impetuoasă după 1878, accentuează decalajele, menţine agricultura şi ţăranii într-o înapoiere tehnică, socială, culturală, sanitară, într-un contrast mult mai evident cu progresul pe care se angaja societatea. Sacră şi inviolabilă era doar marea proprietate, de care ţărănimea era strâns legată prin lipsa de pământ şi o legislaţie de excepţie. Pentru rezolvarea problemei a fost necesar un efort multiplu de 5 decenii, la capătul căruia primul război mondial a adus rezolvarea.
Lipsa de pământ, cu consecinţe economice şi sociale, devenită cronică datorită fărâmiţării loturilor ţărăneşti şi înmulţirii populaţiei (la sate) a fost marea cauză a frământărilor şi răscoalelor ţărăneşti. Recensământul din 1905 constata că gospodăriile sub 50 ha posedau cca. 4 milioane ha. arătură, fânaţ, păşune (49,18%)şi 300.000 ha pădure (10,88%), iar cele de peste 50ha tot cca. 4 milioane ha (50,82%) şi aproape 2,5 milioane ha pădure (89,92%). 7790 de moşieri (0,8 din totalul gospodăriilor) deţineau în 1905 de peste 1,5 ori mai mult pământ decât cca.
- de gospodării ţărăneşti (99,2% din totalul gospodăriilor). Procesul s-a agravat până la 1914, rezultat al dezvoltării capitaliste; ca atare ţărănimea s-a stratificat, încât în 1913 erau vreo 400.000 familii ţărăneşti ruinate total – proletari agricoli fără pământ, în vreme ce cca. 48.700 ţărani înstăriţi aveau mai mult pământ decât 500.000 ţărani săraci. Legislaţia nouă nu asigura păşuni, fânaţuri şi izlazuri, astfel că a scăzut numărul animalelor de hrană şi tracţiune.
De la Cuza la 1914 suprafaţa cultivată cu cereale a crescut de 2,5 ori: exemplu la grâu de la 700.000ha la aproape 2 milioane ha, pe când păşunile şi fâneţele scad cu 50%, de la 4 milioane ha la 2 milioane ha. Dezvoltarea industrială şi-a spus cuvântul: suprafeţele cultivate cu plante industriale au crescut, de la 72.500 ha (între 1872-76), la 194.200 ha (între 1901-1905). Producţia totală de cereale a crescut de aproximativ 3 ori faţă de sporul demografic, însă productivitatea la hectar la grâu şi porumb a fost extrem de redusă şi dacă spre primul război mondial România se situa pe primele locuri la export, acesta se făcea prin reducerea consumului intern, cca. 50% din producţie exportându-se (cca.
- t. din totalul de 5.900.000 t.). Crizele agrare din pragul secolelor XIX-XX, anii secetoşi, crizele industriale, dependenţa de piaţa mondială au dus la scăderea preţurilor, iar grânele româneşti nu erau de prima calitate. Scade consumul intern, de la 230 kg pe cap de locuitor în 1876, la 145 kg. Între 1901-1903, marea proprietate era cea care-şi trăgea avantaje din forţarea exportului. Scăderea suprafeţei de pământ, de păşunat, a şeptelului, creşterea preţului pământului, a arenzilor au avut grave urmări demografice: natalitate redusă, mortalitate infantilă ridicată, foamete, lipsa igienei sanitare, incultură. Aceasta era situaţia între 1864 – 1907 în lumea satelor.
Vânzarea de loturi către ţărani doar din domeniile statului a fost total insuficientă, camăta îi sufoca pe ţărani, băncile populare neacoperind nevoia de credit acceptabil, fiscalitatea mare, exploatarea nemiloasă de către marii arendaşi agravează şi mai mult situaţia.
În problema agrară ambele partide de guvernământ au fost conservatoare: proprietatea era sacră şi inviolabilă, se menţinea o legislaţie de excepţie; e adevărat, se urmărea întinderea micii proprietăţi rurale, aici scopurile şi mijloacele celor două partide fiind diferite. Soluţia era o reformă economică şi politică radicală, ceea ce stadiul de dezvoltare a societăţii româneşti şi interesele de clasă încă nu o permiteau.
Frământări şi răscoale ţărăneşti.
Ca ministru de interne în guvernarea lungă liberală, C.A. Rosetti a dispus încetarea vânzărilor ilegale de pământuri. În baza legii din 1864 au fost împroprietăriţi până în 1881 aproape 50.000 de însurăţei, au fost vândute ţăranilor în mai multe rânduri loturi din domeniile statului; în Dobrogea mica proprietate s-a consolidat; în 1882 tot C.A.Rosetti modifică legea tocmelilor agricole conservatoare din 1872, anulând clauza manu militari. Aceste măsuri n-au ameliorat starea ţăranilor.
Frământări ţărăneşti serioase s-au petrecut în 1887-1888, când au avut loc peste 300 de acţiuni în România, unele violente, altele rezumându-se la o mişcare petiţionară. În 1888 opoziţia unită, pentru a răsturna guvernul I.C.Brătianu, agită pe ţărani făcându-le promisiuni. Se ajunge la răscoale: ţăranii se opun autorităţilor locale, sunt atacate oraşe – Olteniţa, Ploieşti, Galaţi, Bucureşti, Călăraşi. În preajma alegerilor din 1888 liberalii (aflaţi la guvernare) şi opoziţia unită fac deopotrivă promisiuni ţăranilor pentru a-i câştiga. În martie, când la Bucureşti aveau loc mari demonstraţii împotriva guvernului, s-a răspândit zvonul că guvernul ar fi dat dispoziţii de împroprietărire a ţăranilor, iar primarii – la cererea moşierilor – nu le-ar fi dat curs; a fost un pretext pentru răscoală.
Dovedindu-se înşelătoria, autorităţile sunt brutalizate de ţărani, sunt alungaţi primari, notari, moşieri, arendaşi. În jurul Urzicenilor, satele sunt cuprinse de răscoală, intră în pământul marilor proprietari. În 28 de judeţe (din 32 – excepţie Constanţa, Fălciu, Tutova, Tulcea) sunt agitaţii şi răscoale. Dacă în judeţele Argeş, Muscel, Brăila, Gorj, Tecuceni, Bacău, Suceava ş.a. agitaţiile n-au fost de proporţii, în judeţele moldovene Roman şi Botoşani şi în cele muntene: Prahova, Dâmboviţa, Ialomiţa, Ilfov, Vlaşca ele au fost prezente viguros în multe sate. Apogeul răscoalei s-a înregistrat între 1-8 aprilie; în jurul Bucureştilor frământările sunt reprimate, dar se extind în jud. Brăila, Dolj, Argeş, Muscel, Buzău. În mai sunt mai puternice în Moldova; la Dumbrăveni (Botoşani) s-au răsculat peste 1.000 de ţărani. Se înregistrează ciocniri cu armate; ca forme de manifestare, enumerăm: proteste, petiţii, arderea învoielilor agricole, alungarea şi brutalizarea autorităţilor, moşierilor, arendaşilor, inciendierea de conace, împărţirea pământului şi a grânelor, atacarea oraşelor, înlocuirea aparatului administrativ sătesc cu oameni devotaţi sătenilor.
Represiunea a fost rapidă şi dureroasă; sub lozinca “patria în pericol” guvernul junimist a scos armata, mulţi răsculaţi au fost ucişi sau răniţi, câteva mii condamnaţi la închisoare. Răscoala a fost condamnată de opinia publică, de intelectuali ca Gh. Panu, A. şi C. Bacalbaşa, C. Mille. Problema agrară rămâne primordială, pentru rezolvarea ei se impuneau măsuri radicale, economice, sociale, politice, posibile doar într-un regim democratic.
Lipsa pământului, extrem de acută, dar şi faptul că ţăranii nu beneficiau de progresul societăţii, fac ca frământările să continue şi să explodeze în Marea răscoală din 1907.
Răscoala din 1907.
Îndeosebi după răscoala din 1888 guvernanţii erau preocupaţi de chestiunea agrară, dar esenţa legislaţiei nu s-a modificat. La 6 apr. 1889 guvernul junimist a dat legea vânzărilor către ţărani a unor suprafeţe din domeniile statului, în baza căreia până în 1906 cca. 105.000 ţărani au primit mici loturi de pământ, însumând peste 526.000 ha. Junimiştii au fost mai consecvenţi decât liberalii în întărirea micii proprietăţi.
Agitaţiile ţăranilor continuă în 1889 în mai multe judeţe din Moldova şi Muntenia şi din nou în 1892 în legătură cu aplicarea legii din 1889.
PSDMR -ul, creat în 1893, a impus problema agrară din România în atenţia şi discuţia forurilor politice socialiste internaţionale, la Congresele Internaţionalei a II-a de la Bruxelles (1891) şi Zurich (1893). S-a preocupat şi de organizarea politică a ţărănimii (cluburi socialiste la sate), influenţând mişcările ţărăneşti ulterioare.
Răscoalele din 1893 şi 1894 au fost cauzate – pe lângă criza de pământ – de legi conservatoare restrictive: legea jandarmeriei rurale (sporeşte numărul jandarmilor pe seama bugetelor comunale), legea clerului mirean şi a seminariilor (impunea o taxă de 4 lei pe fiecare contribuabil ortodox), legea maximului taxelor comunale (impunea suplimentar pe ţăranii ce-şi vindeau produsele în oraşe).
În 1899 mişcările ţărăneşti sunt în legătură cu înfiinţarea cluburilor socialiste în mai multe judeţe, în număr de 231. Guvernul conservator, prin legea din 8 oct. 1900, instituie impozite pe băuturile spirtoase produse în regiunile de deal, provocând agitaţii în 60 de sate.
La începutul sec.XX grava problemă agrară se impune în centrul vieţii politice, de modul în care ea va fi rezolvată depinzând progresul, viitorul însuşi al României.
În 1906 se serba cu mare fast jubileul de 40 de ani de domnie ai regelui Carol I. Preocupată de problema agrară, mişcarea socialistă, prin cercul România muncitoare, publică manifestul Patruzeci de ani de sărăcie, de robie şi ruşine, iar N. Iorga scria articolul Ascundeţi ţăranii – subliniind mizeria de la sate. Tot în
- se întrunea primul Congres ţărănesc organizat de V. Kogălniceanu şi învăţătorul Al. Vălescu în scopul de a înfiinţa un partid ţărănesc (eşec).
A fost generală, la scara ţării. Nu a fost provocată de “agitatori”, ci, aşa cum arătau C. Stere, R. Rosetti şi C.D. Gherea, a fost rezultatul acumulării nedreptei repartiţii a pământului, a rânduielilor sociale şi politice. Proporţiile ei şi cruda reprimare au impus problema agrară şi mai insistent în viaţa politică, contribuind la marile transformări de după război.
A început în satul Flămânzi (jud. Botoşani – curând cuprins în întregime de răscoală), la 8-21 februarie 1907. Până în 12 martie se extinde în jud. Dorohoi şi Iaşi. Prima etapă – mişcări protestatare – cuprinde zeci de sate din judeţele amintite: sunt arse registrele de învoieli agricole, sunt alungaţi moşieri şi arendaşi, bunurile administraţiei locale sunt distruse. În curând ţăranii se ciocnesc cu forţele aparatului represiv, apar primele victime. Sunt cuprinse de răscoală jud. Suceava, Neamţ, Vaslui, sunt atacate oraşele Dorohoi, Botoşani, Iaşi. Aşa-zisul caracter antisemit a fost curând infirmat, ţăranii nefăcând vreo deosebire între naţionalitatea moşierilor, arendaşilor şi a oamenilor lor, deşi primii care au fost atacaţi au fost arendaşi şi cârciumari evrei. Între 6-9 martie răscoala a cuprins Moldova întreagă, fiind foarte violentă în Covurlui, în vreme ce în nord se domolea datorită represiunii.
Răscoala va cuprinde Muntenia şi Oltenia, generalizându-se aici în 12-13 martie. Manifestările sunt violente, sunt ocupate conace, împărţite pământuri. Satele Stăneşti, Hodivoaia, Vieru sunt bombardate. Mii de ţărani iau cu asalt oraşele Rm. Sărat (primul judeţ din Muntenia cuprins de răscoală), Buzău, Piteşti, Tg. Jiu, Craiova, alte mii se îndreaptă spre Bucureşti. Aici răscoala e mai organizată, un rol având rezerviştii, ostaşi în concediu, învăţători; sunt întrerupte liniile telefonice, sunt atacate gări, se construiesc întărituri. Semnificativ e că în jud. Teleorman erau cluburi socialiste în 96 sate, din care răsculate 90, 31 de sate din 38 în jud. Olt. Scopul ţăranilor era acelaşi: dobândirea de pământ, desfiinţarea sistemului de exploatare.
În faţa pericolului conservatorii şi liberalii au acţionat solidar. Deşi majoritar în parlament, la 12 martie guvernul conservator demisionează, asigurând noul guvern liberal de sprijin. Represiunea a fost organizată în principal de I.I.C. Brătianu (ministru de interne) şi gen. Al. Averescu (ministru de război). S-au desfăşurat adevărate operaţiuni militare: 11.000 de morţi (exagerat), zeci de mii de arestaţi şi judecaţi pentru participare sau adeziune: ţărani, dar şi muncitori, soldaţi, intelectuali. Cu ţăranii s-au solidarizat la Buhuşi muncitorii, au fost greve şi demonstraţii la Bucureşti, în valea Prahovei, Galaţi, Brăila, reprezentanţi de frunte ai Ştiinţei şi culturii româneşti au luat atitudine, fiind preocupaţi de viitorul ţării: N. Iorga, Caragiale, Vlahuţă, Gherea, V. Kogălniceanu, Radu Rosetti, C.D. Creangă, M. Sadoveanu, A. D. Xenopol ş.a.
Ecoul internaţional a fost deosebit, opinia publică internaţională fiind impresionată de marea răscoală şi de cruzimea reprimării. Imperiile vecine, Rusia şi Austro-Ungaria au fost îngrijorate, ultima chiar oferind “ajutor armat”.
Răscoala a grăbit adoptarea de noi măsuri, de noi legi agrare: legea pentru învoieli agricole stabilea maximum de arendă şi minimum de retribuţie; legea pentru mărginirea dreptului de a ţine moşii în arendă (lovea în trusturile arendăşeşti); legea pentru înfiinţarea Casei Rurale; legea pentru trecerea în proprietatea statului a moşiilor stăpânite de persoane juridice de utilitate publică; legea pentru modificarea băncilor populare şi a Casei lor centrale a extins sistemul de credit asupra ţăranilor, ameliorându- le stare economică; numărul lor a crescut de la 2.140 (în 1908), la 2.951 (în 1913) şi de la un capital de 37 de milioane la 107 milioane lei; până în 1912 băncile au dat împrumuturi de peste 130 milioane lei, peste 50% fiind folosit pentru cumpărarea de vite şi pământ. Se stabilea acordarea în favoarea obştilor de arendare a dreptului exclusiv de a lua în arendă moşiile statului, ale instituţiilor şi Bisericii (legea pentru arendarea moşiilor statului, Casei Şcoalelor, Bisericii, judeţelor din 19 apr. 1908). De la 65 obşti de arendare, cu 6.023 membri şi 42.500 ha arendate în 1909, în 1912 se ajunge la 389 obşti cu 55.707 membri şi 286.000 ha arendate.
Deşi marea proprietate moşierească nu era afectată, legislaţia de după 1907 a grăbit dezvoltarea capitalistă a agriculturii, iar liberalii au conceput un proiect de reformă agrară cuprinzătoare, discutat în parlament şi aplicat după războiul mondial. Moşierimea a fost lovită, la fel Partidul Conservator şi ideologia sa; pierzându-şi influenţa, el va dispărea din viaţa politică după 1918.
Răscoala a dinamizat dezbaterile problemei agrare, în strânsă legătură cu modernitatea şi viitorul ţării. Poporanismul (protagonist C.Stere) s-a prezentat în mişcarea românească de idei ca exponentul radical al ţărănimii. Tribuna sa Viaţa românescă (revistă valoroasă) a exprimat şi apărat cu fermitate nevoile şi interesele ţărănimii.
În climatul tensionat, economic şi politic, Partidul Liberal, conştient că e necesară o profundă reformă agrară şi una electorală (altfel s-ar compromite iremediabil), le-a enunţat la Congresul din octombrie 1913, hotărând revizuirea Constituţiei: preconiza colegiul unic al tuturor ştiutorilor de carte, cu reprezentarea minorităţilor; a căzut de acord că era necesară continuarea şi lărgirea reformelor agrare începute în 1907 prin dreptul statului de a întrebuinţa exproprierea în anumite condiţii cu despăgubire, pentru o repartiţie echitabilă a pământului in interesul general. În 1914 s-a ajuns la soluţia exproprierii a cca. 1,2 milioane ha şi împărţirea în loturi de 5 ha. Adunarea
constituantă din 1917 a decis o expropriere de 2 milioane ha cultivabile. În final, în 1921, la scara României întregite, s-a legiferat exproprierea a cca. 6 milioane ha.
