Atât Henric IV cât şi succesorii săi au trăit cu vechea spaimă a încercuirii habsburgice, datând încă de la Francisc I şi de la Carol Quintul; Henric a fost însă primul care a încercat, pentru a conjura această teroare, să instituie un sistem de echilibru european care nu doar să slăbească puterea casei de Austria, ci, pe termen lung, să împiedice orice alt stat să-şi instituie hegemonia dar în acelaşi timp să realizeze unitatea întregii Europe într-o “republică creştină”. Este discutabil dacă autorul marelui “proiect european” a fost regele însuşi sau Sully, ministrul său; dar incontestabil, acest plan anunţa noua viziune asupra politicii şi relaţiilor internaţionale, având statul naţional ca actor central şi balanţa de putere ca trăsătură morfologică, viziune care se va impune după pacea de la Westfalia. “Proiectul” francez diviza Europa în 15 “dominaţii”, relativ egale ca putere şi unitare politic şi teritorial: 6 monarhii ereditare (Franţa, Spania, Anglia, Danemarca şi Lombardia), 5 monarhii elective (Imperiul German, Statul Pontifical, Polonia, Ungaria şi Boemia) şi 5 republici ( (Veneţia, Elveţia, Ţările de Jos şi o republică italiană formată prin reunirea ducatelor din nordul şi centrul peninsulei); apoi se precizau raporturile dintre aceste state, grupate într-o federaţie bazată pe principiile echilibrului între “dominaţii” şi toleranţei religioase. Consiliul reprezentativ juca rolul de arbitru în relaţiile europene şi avea ca instrument o armată federală, destinată atât soluţionării conflictelor interne, cât mai ales războiului cu Imperiul Otoman; în schimb conflictele armate între statele creştine erau prohibite. Sully îşi sfătuia chiar suveranul să arate
o extremă dorinţă de a stabili o solidă linişte între toţi potentaţii Europei, iar atunci când va apărea cea mai măruntă dispută ori litigiu între ei, intenţia voastră să fie cea de a căuta sincer toate mijloacele de a-i menţine într-o convieţuire paşnică.
Henric IV încercă, se pare, să pună în practică “proiectul”; puterile protestante, dornice să slăbească puterea Habsburgilor, se arătau dispuse să îl sprijine, ca şi statele italiene. Chemat în ajutor în 1609 de Uniunea Evanghelică – ce grupa principii protestanţi din Imperiu – Henric se pregătea chiar să intervină în problema succesiunii ducatelor Cleves şi Berg, grupând o coaliţie europeană împotriva casei de Austria; când, la 13 mai 1610, fu asasinat de Ravaillac.
