După pacea de la Ryswick Ludovic XIV şi-a îndreptat atenţia într-o altă direcţie, care ar fi putut institui definitiv preponderenţa franceză în Europa: succesiunea spaniolă. Ultimul Habsburg de la Madrid, Carol era muribund şi nu avea urmaşi; în schimb pretendenţi la succesiunea sa erau aproape toţi suveranii occidentali. Regele Franţei şi electorul bavarez erau cei mai legitimi moştenitori; dar ambii făcuseră greşeala de a da declaraţii de renunţare pe care apoi le renegaseră. După ei, împăratul Leopold avea şi el pretenţii justificate; astfel că toţi trei monarhii făceau demersuri la Madrid pentru a-l influenţa pe Carol în alegerea succesorului. Diplomaţia Parisului a fost din nou superioară, încheind un tratat de împărţire a teritoriilor coroanei spaniole cu puterile maritime, Anglia şi Olanda. Carol nu a fost de acord şi prin testament şi-a lăsat toate statele principelui Bavariei; dar acesta a murit subit în 1699, obligând marile puteri să semneze un nou tratat, mai favorabil Imperiului, prin care Franţa primea însă posesiunile italiene şi Lorena (1700). Împăratul a ezitat; într-un acces de patriotism, Carol a refuzat orice partaj, lăsându-l unic moştenitor pe Filip de Anjou, nepot al lui Ludovic. La 1 noiembrie 1700 Carol a încetat din viaţă, iar monarhul francez s-a grăbit să-i accepte testamentul, ceea ce practic anunţa o „monarhie universală” a Bourbonilor. Bavaria, Savoia, Portugalia şi papa l-au recunoscut pe Filip V pe tronul spaniol; puterile maritime nu erau dornice să intre în război iar principii germani doreau doar să-şi vândă alianţa cât mai scump. Aparent nimic nu stătea în calea lui Ludovic; dar când acesta îşi arătă ambiţia de a uni sub aceeaşi coroană Franţa şi Spania, întreaga Europă se ridică împotriva lui. La Haga, Imperiul semnă un tratat de alianţă cu puterile maritime care prevedea împărţirea teritoriilor spaniole. La 15 mai 1702 cele trei state declarau război Franţei iar Danemarca şi toţi principii germani li se alăturară; se declanşa astfel conflictul pentru succesiunea Spaniei. Operaţiunile militare începuseră de fapt încă din 1701, când Eugeniu de Savoia îi bătuse în nordul Italiei pe francezi. Un an mai târziu, Villars îi învinse pe imperiali la Friedlingen şi făcu joncţiunea cu bavarezii, apoi salvă patria acestora prin victoria de la Hochstaedt; dar planul de a ataca Viena eşuă. Anglia îl trimisese pe continent pe excelentul militar şi diplomat Marlborough; luând iniţiativa, acesta i-a zdrobit pe franco- bavarezi la Blenheim (1704), forţându-l pe Ludovic să evacueze Germania. Bavaria a fost ocupată de imperiali; când ţăranii credincioşi principelui s-au răsculat, armata a înăbuşit micarea în sânge şi l-a proscris pe elector. Nici în Italia situaţia nu era mai bună, după ce Savoia a trecut de partea aliaţilor. Francezii s-au mişcat lent şi nu au putut împiedica unirea piemontezilor cu forţele lui Eugeniu de Savoia, care apoi a reluat oraşul Torino după o mare victorie (1706). Ludovic a fost nevoit să semneze un acord prin care renunţa la nordul Italiei în schimbul retragerii libere a forţelor sale. Portugalia a trădat şi ea cauza franceză, iar la 4 august 1704 flota engleză a cucerit Gibraltarul, extrem de slab apărat; Mediterana era de acum în mâna sa. În 1705 arhiducele Carol, pretendentul austriac, a debarcat în Catalonia, care era fidelă cauzei sale; litoralul mediteranean al Spaniei a fost rapid pierdut de Filip V. După o încercare eşuată de reluare a Barcelonei, acesta a fost nevoit să abandoneze temporar chiar şi Madridul în 1706; castilienii iau rămas totuşi fideli, Spania rămânând astfel în mâinile francezilor. În acelaşi timp însă Marlborough câştiga bătălia de la Ramillies, care-i dădu controlul Ţărilor de Jos. Fără speranţă, Ludovic încercă să negocieze; dar aliaţii se pregăteau deja pentru invadarea Franţei. În 1707 şi în 1708 campaniile lor eşuară; în fine în 1709 Marlborough şi Eugeniu de Savoia încercară efortul decisiv şi fură opriţi de Villars la Malplaquet. Cum şi pe teatrul de război iberic Filip redresase situaţia graţie victoriilor de la Almanza şi Villa Viciosa şi guerillei castilienilor, combatanţii deschiseră negocierile de pace . Condiţiile, impuse în principal de olandezi care vroiau ruina Franţei, erau mult prea dure; Ludovic le-a refuzat, iar reizbucnirea ostilităţilor nu i-a fost
? 5
defavorabilă. În Anglia, cabinetul whig dominat de Marlborough a fost răsturnat, în locul lui venind conservatorii, partizani ai păcii. În 1711 pe tronul imperial a urcat arhiducele Carol; or puterile maritime nu doreau nici să reînvie „monarhia universală” a Habsburgilor. Când Villars l-a bătut la Denain pe Eugeniu în 1712 negocierile au putut începe cu adevărat. La 11 aprilie 1713 Franţa a semnat pacea cu puterile maritime şi aliaţii lor la Utrecht. Filip V era recunoscut ca rege al Spaniei, cu condiţia renunţării la succesiunea franceză şi a veşnicei separări a celor două coroane; în schimb Franţa pierdea cuceririle din Belgia şi mai multe colonii americane şi recunoştea titlul de rege suveranilor Savoiei şi Prusiei (Brandenburg). Imperiul a refuzat să ratifice tratatul; dar Eugeniu nu putea rezista singur ofensivei declanşate de Villars în vara anului 1713, astfel că cei doi comandanţi începură negocierile. Pacea sa semnat la Rastadt în 1714; se confirmau prevederile de la Utrecht iar electorul bavarez era restabilit în teritoriile sale. Împăratul a primit nordul Italiei, Neapole şi Sardinia.
Petru cel Mare şi începuturile Rusiei moderne În doua jumătate a secolului al XVII-lea principala problemă a politicii externe a ţarilor a fost menţinerea graniţelor occidentale ale Rusiei, permanent contestate de polonezi, suedezi şi turci; în timp ce în interior mişcări de amploare au contestat autoritatea Romanovilor. O rebeliune a gărzilor din Moscova (streliţi) l-a adus în 1682 pe tron pe minorul Petru, care a început să domnească efectiv abia 7 ani mai târziu. În tinereţe Petru a călătorit prin toate marile state occidentale ale căror progrese politice, economice, sociale şi militare l-au inspirat în transformarea Rusiei dintr-o ţară feudală într-un stat modern. Opera sa reformatoare a fost imensă – dar şi extrem de contestabilă datorită mijloacelor tiranice prin care a pus-o în aplicare ca urmare a faptului că era complet lipsit de aliaţi între forţele din interiorul ţării. Prima. transformare majoră în structura Rusiei feudale a fost crearea în primii ani ai domniei a unei armate regulate, organizată de specialişti occidentali, şi unei flote; datorită acestora a luat în 1696 de la turci Azovul, primul port rusesc la Marea Neagră. Reforma militară a generat rapid nemulţumiri în rândul streliţilor, care s-au răsculat; Petru nu a ezitat să-i execute, condamnându-l la moarte chiar pe fiul său ce i se împotrivise. Opoziţia a fost redusă la tăcere de duritatea represiunii; astfel că ţarul a putut lua o serie de măsuri economice, construind în Ural primele fabrici ruseşti. Opera sa a fost pusă însă sub semnul întrebării de izbucnirea Războiului Nordului.
Suedia deţinea la sfârşitul secolului cea mai bună armată din Europa. Când în 1697 Carol XII a urcat pe tron, el era decis nu numai să ducă până la ultima consecinţă politica absolutistă a predecesorilor săi, ci şi să-şi extindă puterea pe seama vecinilor săi mai slabi. Petru a înţeles acest pericol şi pentru a-l preveni s-a aliat cu Polonia şi Danemarca; dar în august 1700 Carol i-a declarat război şi în câteva luni a zdrobit forţele daneze şi ruseşti fără nici o dificultate. Conflictul a continuat în avantajul suedezilor, care au invadat Polonia, impunându-şi protejatul, Stanislaw Leszczynski, pe tron; în schimb, tentativele ruseşti de a opri ofensiva lui Carol au fost succesiv respinse, în condiţiile în care şi în interiorul ţării izbucniseră răscoale împotriva reformelor lui Petru. Ţarul a încercat să caute sprijin sau măcar mediere în vest, dar aici făcea ravagii succesiunea spaniolă, astfel că nici o putere nu era dornică să-şi atragă duşmănia Suediei. Carol s-a decis să profite de această izolare diplomatică pentru a invada Rusia în 1708; el nu prevăzuse însă că Petru folosise aceşti ani de răgaz pentru a-şi reorganiza armata. Campania a fost un dezastru; ruşii au tăiat liniile de comunicaţii suedeze şi l-au împiedicat pe Carol să atace Moscova; când acesta, cu forţe puţine şi epuizate, a încercat o întoarcere spre Ucraina, armata lui Petru l-a atacat, zdrobindu-l în bătălia de la Poltava (8 iul. 1709). Regele însuşi a fost obligat să se refugieze la Tighina iar ruşii au profitat de completa derută a Suediei pentru a pune mâna pe litoralul baltic. În 1714 ei au respins la capul Hangut o ultimă tentativă de ofensivă maritimă a lui Carol; războiul era practic câştigat în clipa în care Prusia i s-a alăturat ţarului, dar pacea nu s-a încheiat decât în 1721, după moartea regelui suedez. Prin tratatul de la Nystadt Rusia a obţinut litoralul meridional al Balticii şi o parte din Finlanda; dar în primul rând a devenit o putere europeană.
Pe plan intern anii Războiului Nordului au fost marcaţi de cele mai importante reforme ale lui Petru cel Mare: în 1703 el a întemeiat, pe teritoriile luate de la suedezi, oraşul Petersburg (capitală din 1712), care trebuia să fie o alternativă modernă la medievala Moscovă, în acelaşi timp un mijloc de a concentra într-un loc sigur periculoasa forţă boierească şi un debuşeu important la Baltica; în 1708 administraţia a fost complet reformată prin crearea guberniilor, instrument al centralizării politice; vechiul sfat boieresc a fost înlocuit cu un Senat, supus în realitate puterii absolute a lui Petru, care în 1721 s-a proclamat împărat. Pe plan economic, comerţul extern cu cereale a luat avânt prin imensa extindere a suprafeţelor cultivabile şi prin înrăutăţirea condiţiei iobagilor; industrializarea a fost şi ea o operă forţată, realizată cu mijloace tiranice, care au permis însă Rusiei realizarea unei producţii competitive la nivel european.
