Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (abreviat NATO în engleză și OTAN în franceză și spaniolă) este o alianță politico-militară stabilită în 1949, prin Tratatul Atlanticului de Nord semnat la Washington la 4 aprilie 1949. Actualmente cuprinde 28 de state din Europa și America de Nord.
Alianța s-a format din state independente, interesate în menținerea păcii și apărarea propriei independențe prin solidaritate politică și printr-o forță militară defensivă corespunzătoare, capabilă să descurajeze și, dacă ar fi necesar, să raspundă tuturor formelor probabile de agresiune îndreptată împotriva ei sau a statelor membre. Inițial, aceste state au fost: Belgia, Canada, Danemarca, Franța, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Portugalia, Olanda și SUA. La 18 februarie 1952, au aderat la tratat Grecia și Turcia, iar la 6 mai 1955, RFG a devenit membră NATO.
La constituirea ei, ideea de bază a alianței, menținută timp de peste 50 de ani, era aceea a realizării unei apărări comune, credibile și eficiente. În acest sens, în articolul 5 al Tratatului se specifică: „Părțile convin ca un atac armat împotriva uneia sau a mai multora dintre ele în Europa sau în America de Nord va fi considerat ca un atac impotriva tuturor și în consecință, dacă se va produce un asemenea atac armat, fiecare dintre ele, exercitând dreptul sau individual sau colectiv la autoapărare, recunoscut de articolul 51 al Cartei Națiunilor Unite, va da asistență Părții sau Părților atacate, prin luarea în consecință, individual și concertat cu celelalte părți, a acelor măsuri ce vor fi considerate necesare, inclusiv folosirea forței armate, pentru a restaura și a menține securitatea zonei Nord-Atlantice.”
Tendinţa ce caracterizează cel mai bine începutul secolului XXI este aceea de transformare. Lumea se schimbă, supusă modificărilor impuse de fenomenul globalizării, fenomen caracterizat de multidimensionalitate, la nivel economic, politic, militar, social şi cultural. Globalizarea însăşi este supusă unor procese câteodată contradictorii: de la desfiinţarea oricărui tip de bariere la protecţionism îngust ori fundamentalisme. Urmând aceeaşi tendinţă, ameninţările şi provocările din acest început de secol XXI au căpătat un caracter global, celor clasice adăugându-li-se noi valenţe, apărând chiar ameninţări şi provocări, cum ar fi proliferarea armelor de distrugere în masă şi terorismul, cu un pregnant character transnaţional.
La Praga, statele Alianţei au adoptat noi concepte doctrinar strategice, precum:Conceptul strategic al NATO, rezultat al raportării Noului Concept Strategic, lansat la Washington, în 1999, la noile riscuri şi ameninţări din mediul de securitate; conceptul de apărare împotriva terorismului; noile structuri de comandă; noua structură de forţe a NATO; Forţa de Răspuns a NATO (NRF); Angajamentul de la Praga privind Capabilităţile (PCC); specializarea de rol.
România a solicitat formal aderarea la NATO în 1993. Un an mai târziu, România a fost primul stat care răspunde invitației lansate de NATO de a participa la Parteneriatul pentru Pace, program destinat cooperării euro-atlantice în materie de securitate, cu rol major în procesul de includere a noi membri în NATO. În aprilie 1999, NATO a lansat Planul de acțiune în vederea admiterii de noi membri (Membership Action Plan – MAP). În cadrul acestui mecanism, România și-a elaborat propriul Plan național anual de pregătire pentru aderare (PNA), care stabilește obiective, măsuri și termene de realizare în vederea orientării, susținerii și evaluării eforturilor făcute în pregătirea pentru aderarea la Alianță.
La Summit-ul NATO de la Praga (21-22 noiembrie 2002), pe baza evaluării progreselor înregistrate de statele candidate, șefii de state și de guverne ai tărilor membre ale NATO au decis invitarea României, alături de alte șase state – Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia, Slovenia, să înceapă convorbirile de aderare la Alianța Nord-Atlantică.
Ambasadorii statelor membre NATO au semnat Protocoalele de aderare la NATO pentru România și celelalte șase state invitate să adere, în cadrul unei ceremonii desfășurate la Bruxelles la 26 martie 2003. După semnarea Protocoalelor, pentru acomodarea cu modul de lucru al NATO, statele invitate au fost implicate treptat în activitățile Alianței, prin participarea, ca observatori, la lucrările majorității structurilor aliate. La 29 martie 2004, România a aderat la NATO.
Alăturarea României la comunitatea statelor care alcătuiesc NATO va însemna includerea ei în toate procesele, mecanismele şi deciziile din interiorul alianţei. Acest nou statut îi va oferi un nivel ridicat de securitate şi şanse pentru derularea progresivă a strategiilor de modernizare profundă a societăţii româneşti, dar şi responsabilităţi care vor solicita aptitudinile fiecărui membru al său. Va fi o demonstraţie a adevăratei sale măsuri, a potenţialului său stabilizator, generator de securitate regională şi continentală.
Din punct de vedere politic, România se prezintă cu suportul cvasiunanim al societăţii pentru integrarea euroatlantică. Sistemul politic românesc constituit pe baza normelor democratice împărtăşite de întreaga comunitate a statelor occidentale, a unor instituţii consolidate şi unui exerciţiu politic funcţional constituie garanţia pentru o eficientă implementare în spaţiul Europei Centrale şi de Sud-Est a valorilor Alianţei. Acestea vor fi diseminate, astfel, în zone care nu de puţine ori au generat instabilitate.
Politica de bună vecinătate în regiune şi de respectare a intereselor celorlalte state promovată de România multiplică avantajele geopolitice rezultate din dispunerea sa geografică. Controlul gurilor Dunării şi a unei bune părţi a cursului fluviului creează premisele transformării sale într-o arteră unificatoare a continentului european, într-o cale de promovare a comerţului şi schimbului de valori de civilizaţie cum rareori a fost în istoria Europei.
Aşezarea României la intersecţia unor deschideri majore către Orientul Apropiat, Asia Centrală şi teritoriul Rusiei oferă Alianţei oportunităţi sporite în întărirea parteneriatelor cu state din aceste zone pentru gestionarea împreună cu acestea a situaţiilor destabilizatoare, pentru lupta comună împotriva terorismului şi pentru combaterea altor riscuri şi ameninţări la adresa securităţii mondiale. Astfel, NATO îşi va spori potenţialul său de generalizare a valorilor care au creat-o în spaţii aflate la mari distanţe de zona sa de responsabilitate. Potenţialul militar al României, demonstrat în exerciţii şi în teatrele de operaţii în care structurile sale militare au fost şi sunt în continuare prezente, oferă imaginea responsabilităţii cu care statul român va acţiona pentru a-şi îndeplini misiunile ce-i vor reveni în cadrul NATO. Profundele procese de reformă a armatei, iniţiate cu ani în urmă, spre a o adapta la noile realităţi vor continua chiar şi după integrarea deplină în Alianţă şi se vor înscrie în procesele generale ce se vor desfăşura în toate statele membre pentru ca organizaţia să-şi îndeplinească eficient rolul.
Infrastructura teritorială a statului român (căile de comunicaţie feroviare şi rutiere, porturile şi aeroporturile, infrastructura logistică, ansamblul informaticii şi comunicaţiilor etc.) va oferi facilităţi concrete pentru realizarea şi potenţarea capabilităţilor necesare îndeplinirii misiunilor pe care Alianţa şi le asumă în prezent şi care vor deveni, cu siguranţă, tot mai diversificate în viitor. Punerea la dispoziţie a unor facilităţi ale României pentru construirea unor baze militare americane, care în perspectivă vor fi folosite şi de către NATO, demonstrează că potenţialele avantaje sunt analizate cu atenţie şi vor fi incluse în viitoarele procese de planificare.
Toate acestea constituie premise că România va răspunde aşteptărilor aliaţilor săi şi că va continua să rămână un generator de securitate.
