Reformele în Țările Române din prima jumătate a secolului al XVIII-lea

Venind în scaunele de la Iaşi şi Bucureşti, domnii fanarioţi au promovat în Mol­dova şi în Ţara Românească o serie de reforme menite să consolideze autoritatea domnească, să înlăture abuzurile marii boierimi, să înfăptuiască o repartizare echita­bilă a impozitelor asupra contribuabililor. Toate schimbările le-au făcut în interesele Porţii, fiind aici reprezentanţii ei.

Revenind la domnia Moldovei, Nicolae Mavrocordat (1711-1715) găsi ţara într-o situaţie deplorabilă. Pentru a ameliora situaţia, el revine la sistemul „ciferturilor”.

Cel mai de vază domn fanariot reformator a fost fiul lui Nicolae Mavrocordat, Constantin, care a domnit pe parcursul anilor 1730-1769, de 4 ori în Moldova şi de 6 ori în Ţara Românească. Unul dintre primele lui hrisoave care prevedeau anumi­te schimbări a fost hrisovul din 7 noiembrie 1733 şi se referea la mănăstirile din Moldova. Acestea erau scutite de dări, egumenul urma să fie ales din aceeaşi mă­năstire de mitropolit şi de sobor şi trebuia confirmat de domn. Egumenii nu puteau fi schimbaţi fără ştirea domnului, erau obligaţi să administreze bine mănăstirile, iar acei care vor aduce pagube vor fi destituiţi din funcţie şi obligaţi să restituie cheltuielile.

Reforma fiscală ne este cunoscută prin hrisovul din martie 1737, când C. Ma- vrocordat era domn în Ţara Românească. Conform hrisovului, boierii, de la mare logofăt şi până la logofătul al treilea, şi de asemenea fiii lor, în dregătorii sau nu, sunt scutiţi de dajdia mazilească. Hrisovul prevedea că mazilii care nu au avut dregătorii până la logofătul al treilea urmau să plătească dajdia mazilească. Mazilii trebuiau să plătească ciferturile. Se interzicea categoric pătrunderea altor stări sociale în ca­tegoria mazililor. Pentru fiecare boier şi cucoană al cărui soţ fusese în dregătorie, a fost stabilită o leafă, a fost desfiinţat venitul suplimentar al acestora, pentru slujba prestată la stat. S-a micşorat numărul slujitorilor privilegiaţi (spătăraşi, arnăuţei etc.). Aceştia urmau să plătească dările ca şi ţăranii. Reforma fiscală a fost confirmată prin hrisovul din 1741. Dările au fost înlocuite prin una singură, pe persoană şi pe avere. A fost lichidat sistemul responsabilităţii fiscale colective.

Şi în Moldova Grigore Ghica (1739-1741) a avut grijă de organizarea mai bună a fiscului. Domnul a hotărât ca toţi locuitorii, fără excepţie, să plătească dările, orân- duind patru „ciferturi” pe an. Cei căsătoriţi urmau să plătească 8 lei pe an, ceilalţi – 4 lei. Intenţia sa nu a fost pusă în aplicare, fiindcă a fost înlocuit cu Constantin Mavro- cordat, care a introdus 10 lei pentru toţi.

O altă reformă a fost promovată în Ţara Românească prin hrisovul din 7 fe­bruarie 1740. Actul a fost numit de Ilie Minea constituţie. În actul dat, Constantin Mavrocordat este indicat drept domn „principe al celor două Valahii şi al Moldovei”. Conform domnescului hrisov, mănăstirile şi preoţii erau scutiţi de plata dărilor, s-a poruncit să fie aleşi opt epitropi care să aibă grijă de buna gospodărire a mănăstirilor. Protopopii, care mergeau în judeţe pentru inspectarea şi instruirea preoţilor, au fost lipsiţi de dreptul de a avea închisori şi de a-i ancheta pe preoţi. Marii boieri erau scutiţi de impozite, iar celor care nu au vreo funcţie, dar îndeplinesc un anumit lucru pentru domnie „primi o leafă potrivită cu recompensa lucrărilor lor în administrarea justiţiei”. Articolul următor prevedea ca pentru „săracii” care nu pot veni la Curtea domnească să-şi judece procesele vor fi delegaţi comisari, care vor primi leafă de la vistierie şi „vor face săracilor dreptate”, îi vor apăra de abuzurile strângătorilor de dări. Persoanele care se ocupau cu colectarea dărilor, care trebuiau să trăiască din leafă şi să nu mai strângă impozite suplimentare. „Văcăritul este şters pentru tot­deauna” şi se suprima „pogonăritul pe vii”. Hrisovul prevedea că ţăranii nu au drep­tul să treacă de pe o moşie pe alta, iar acolo unde se află, să lucreze numărul de zile stabilit şi să plătească dijma după obicei. Fiecare locuitor urma să-şi plătească dările în locul unde se află. Ultimul articol al constituţiei fixa încă o dată plata dărilor în 4 ciferturi, impozitele pe persoană, după puterea fiecăruia.

Reforma administrativă a fost înfăptuită de C. Mavrocordat în Moldova în timpul celei de-a doua domnii (1741-1743). Ţinuturile mici au fost subordonate ţi­nuturilor mari, având o conducere comună (Hârlău şi Dorohoi, Lăpuşna, Orhei şi Soroca). La 1742 administraţia Sorocii a fost separată de cea a Lăpuşnei şi Orheiu- lui. În calitate de subdiviziuni ale ţinuturilor au fost introduse ocoalele, în fruntea cărora s-au aflat ocolaşii. Conducerea supremă a ţinuturilor a fost dată ispravnicilor, care au avut atribuţii administrative, fiscale şi judecătoreşti, dar limitate de puterea domnească. Ispravnicii nu plăteau impozite. Ei trebuiau să-i apere pe locuitori de abuzurile proprietarilor de moşii, judecători, strângătorii de dări etc.

Promovarea reformei judecătoreşti este atestată şi în Ţara Românească, şi în Moldova. Constantin Mavrocordat este primul dintre domnii Ţările Române care a cerut ca „dreptatea la judecată să nu se vândă, iar şerbilor nu sila să le fie lege”. Des­pre reforma judecătorească în Ţara Românească se cunoaşte că în judeţe judecători supremi erau ispravnicii. Cei care rămâneau nemulţumiţi de judecată puteau apela încă, consecutiv, la trei instanţe: boierii judecători din capitala ţării, divanul dom­nesc, domn. În Bucureşti au fost înfiinţate trei tribunale, care judecau după legile lui Iustinian. De asemenea, s-a introdus procedura în scris. Ceva mai multe informaţii avem despre reforma judecătorească în Moldova (1741-1743). Ispravnicul era jude­cătorul suprem în ţinut. El judeca pe boieri, mazili, ţărani, afară de cazurile de omor. Tâlharii erau anchetaţi, apoi trimişi la Divan. S-a introdus sistemul întocmirii cărţilor de judecată: una rămânea la judecată, alta se dădea păgubaşului. Fiecare ţinut avea o condică unde se înscriau procesele. La judecată trebuiau să fie prezente ambele părţi. Dacă nu se prezentau – erau aduşi forţat. Prin reforma judecătorească are loc o speci­alizare a judecăţii. Anterior, marii dregători puteau judeca orice procese, acum acest drept al lor este limitat. Marii logofeţi judecau pricini de moşii, marele vistiernic – plângerile împotriva slujbaşilor şi problemele legate de adunarea impozitelor, marele aga judeca orăşenii etc. În capitala ţării au fost numiţi trei judecători care trebuiau să asiste pe marii boieri la judecată.

Reforma judecătorească a prevăzut şi căsătoria ţiganilor robi care aparţineau la doi stăpâni diferiţi. Conform regulamentelor, stăpânii nu aveau dreptul să despartă pe cei căsătoriţi, în schimb stăpânii robilor aveau dreptul să-şi împartă copiii ţigani­lor. Regulamentele interziceau categoric căsătoriile dintre moldoveni şi ţigani. Chiar dacă asemenea căsătorii vor avea loc, atunci moldoveanul ori moldoveanca şi copiii lor nu vor fi robi, această stare va fi păstrată numai după ţigan ori ţigancă. Căsătoriile mixte erau împiedicate şi prin faptul că cei care doreau să intre în căsătorie urmau să plătească sume considerabile de bani.

Unul dintre cele mai importante acte adoptate de Constantin Mavrocordat a fost Hrisovul cu privire la abolirea rumâniei în Ţara Românească, aprobat la 5 august 1746. În document se subliniază că de la strămoşi au rămas unele „vechi legături” care „vedem că nu numai că nu au fost de nici un folos, ci şi de mare pagubă sufle­tului creştinescu”. La acestea se referă şi acest „vechiu şi rău obiceiu al rumâniei”. Starea rumânului este definită destul de clar, el se află „suptu jugul robiei noastre”.

Documentul în cauză mai face o precizare esenţială: rumânii au fost „vânduţi cu moşiile lor den vremile cele vechi la strămoşii noştri” şi acum ei sunt „la stăpânirea noastră”. Motivaţia eliberării este de ordin religios: nu este „lucru creştinescu” să-i ţinem în robie şi, pentru uşurarea sufletelor noastre şi a părinţilor, a moşilor şi stră­moşilor”, domnul cere că dacă la boieri sau la mănăstiri „vor fi rumâni cu moşiile lor, moşiile să rămâie la stăpânirea noastră, să le stăpânim cum şi până acum”, dar să fie eliberate „capetele rumânilor, fără de moşie”.

Aşadar, domnul şi boierii sunt conştienţi de faptul că rumânii au fost vânduţi cu moşiile lor „la strămoşii noştri”, dar acum se eliberează numai persoana rumânului, nu şi moşia sa, care odată cumpărată, nu mai poate fi restituită. Domnul cere ca ru­mânii să fie eliberaţi fără răscumpărare, deşi ei, după cum s-a arătat, au fost vânduţi, deci pentru ei s-au plătit bani, prezentând lucrurile ca o iertare a rumânilor pentru pomenirea sufletelor stăpânilor de rumâni. Dar el şi-a dat seama că odată ce rumâ­nii cândva au fost vânduţi, actualii proprietari pot refuza eliberarea lor gratuită, de aceea instituie o sumă de 10 taleri pe care „să-i facă rumânii cum vor putea”, cu sau fără voia stăpânului, să-i dea lui. Dacă stăpânul rumânului va refuza să-i primească, atunci rumânul să vie să facă „jalbă la Divan”. Rumânii eliberaţi de către stăpâni, cu sau fără răscumpărare, deveneau oameni liberi, asimilaţi cu aşa-numiţii lăturaşi. Actul nu ne redă nimic despre dreptul de strămutare a rumânilor eliberaţi, de unde s-a tras concluzia că ei aveau „un drept de strămutare limitat”. Referitor la numărul zilelor de clacă, după cum reiese din mai multe documente, au fost 12 zile. Conform hrisovului din 1746, rumânii au alcătuit clasa ţăranilor clăcaşi, liberi din punct de vedere juridic, dar dependenţi economic faţă de proprietarul de moşie.

Hrisovul cu privire la vecinii din Moldova a fost dat la 6 aprilie 1749. În stu­diul de sinteză Istoria României (3, 1964) documentul este apreciat un act „pentru desfiinţarea veciniei în Moldova”. Exact aşa era apreciat hrisovul şi de Al. Gonţa. G.D. Iscru scrie că din ziua promulgării actului, vecin urma să însemne „om liber, dar fără pământ”. P. Teodor, în sinteza Istoria României (1998) vede esenţa actului din 1749 în „condamnarea tendinţei boierilor în Moldova … de a-i readuce pe şerbi la condiţia de robi, prin fixarea corvezilor, se pune capăt servajului în Ţările Româ­ne”. Actul din 1749 a fost un răspuns la plângerile din partea ţăranilor. Ca rezultat al acestor jalbe, domnul a căutat răspunsul la trei întrebări: „Ce volnicie, ce supunere au stăpânii moşiilor” asupra vecinilor?; Vecinii „cu cât sunt mai supuşi decât lătura­şii ce şedeau pe moşii boiereşti şi făcu slujba lor”?; A fost obiceiul să-i stăpânească pe vecini „ca pre robi … au ca pre ţigani”?

Pentru a răspunde la aceste întrebări, la 6 aprilie 1749 domnul a convocat o Adunare a ţării care a constatat: „vecinii robi nu sunt, nici se stăpânesc cu nume de robie”. Adică, din punct de vedere juridic, persoana vecinului este liberă; „Numai ţiganii au acea robie”, ei slujesc cu femeile şi copiii lor în toate zilele stăpânilor lor; „Vecinii numai partea bărbătească slujescu”, la lucru ieşind numai un om din casă, indiferent câţi copii sunt în familie; Vecinii slujesc ca şi „lăturalnicii”; Vecinii nu au „acea supunere ca robii”; Vecinul este ca şi un „sătean megieaş fără de moşie”, diferenţa faţă de acesta constând în aceea „că din sat nu este volnic să iasă”, fiindcă aşa poruncă este de la domnie, de la vistierie şi aceasta este prevăzut şi în pravilă: „săteanul să nu fie volnic a ieşi din sat şi de unde va ieşi să se ducă la urmă”. Acest lucru a fost respectat întotdeauna.

În continuare, actul din 1749 constata că din „îndrăzneala unora din stăpânii moşiilor”, vecinii au fost vânduţi, împărţiţi, strămutaţi dintr-un loc în altul, daţi ca zestre, cu toate că stăpânii satelor „n-au fost volnici” să facă asemenea lucruri, care erau „o supunere ca de robie”. Hrisovul domnesc porunceşte, de acum înainte, stă­pânii de moşie să nu aibă „volnicia” de a-i supune pe ţărani ca pe robi. În caz că se va vinde moşia, oamenii să nu se vândă, ci ca săteni ai satelor ei să-şi facă slujba obişnuită, slujba să o facă „cu nartu”, 24 de zile de om pe an şi să plătească dijma.

Examinarea acestui act normativ demonstrează indubitabil că în Moldova, veci­nii, din punct de vedere juridic, au fost liberi. Proprietarul de moşie nu a avut niciun drept asupra persoanei vecinului. Cu toate acestea, în practică, stăpânii de moşii s-au comportat faţă de vecini ca faţă de propria lor avere. Actul din 1749 condamnă această practică a boierilor şi nicidecum vecinia ca atare, fiindcă, spre deosebire de rumânul din Ţara Românească, vecinul din Moldova nu era „suptu jugul robiei”, el era liber din punct de vedere juridic.

Din aceste considerente, nu putem aprecia actul din anul 1749 drept un act care ar fi desfiinţat vecinia, fiindcă o vecinie clasică în Moldova juridic nici nu a existat. Prin hrisovul domnesc a fost păstrată legarea de glie a ţăranului, persoana căruia era liberă aşa cum fusese dintotdeauna, şi a fost condamnată practica boierilor de a-i trata pe vecini ca pe nişte robi.