Un prinţ străin însemna stabilitate internă, coeziune naţională, modernizarea statului, pregătirea independenţei. Se conta pe sprijinul dat unui prinţ dintr-o casă regală a Europei. Tronul i s-a propus lui Filip de Flandra (acesta refuză), s-au depus eforturi rapide pentru găsirea altui candidat, aflat cu sprijinul lui Napoleon al IlI-lea în persoana lui Carol de Hohenzollern.
Conferinţa Puterilor garante, începută la 10 martie 1866, denotă intenţia Turciei, Austriei, Rusiei de revenire la separare, conform Convenţiei de la Paris (1858). Sprijinul Franţei, Prusiei, izolarea Turciei, înfrângerea Austriei, – Carol e recunoscut în octombrie 1866 Plebiscitul dintre 14-20 aprilie, soldat cu o majoritate covârşitoare pentru alegerea lui Carol, a pus din nou Puterile în faţa faptului împlinit. Noua Adunare aleasă la 21 aprilie (au fost excluşi partizanii lui Cuza, inclusiv Kogălniceanu), l-a proclamat domn pe Carol la 10/22 mai. Devenită Constituantă, a votat Constituţia la 11 iulie, promulgată la 13 iulie, de o importanţă majoră pentru dezvoltarea ulterioară a României. Exprimă voinţa României (numele oficial) de a deveni subiect în relaţiile internaţionale, suzeranitatea Turciei şi regimul garanţiei colective devenind incompatibile cu progresul ţării. Constituţia (după model belgian) instituia monarhia ereditară, proclama libertăţile şi drepturile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea naţională, guvern reprezentativ, separarea puterilor, averea era sacră şi inviolabilă. Puterea legislativă – deţinută de domn şi Adunarea Naţională (Adunarea şi Senatul), cea executivă – domnul şi guvernul (miniştrii numiţi şi revocaţi de domn). Domnul avea drept de veto absolut, putea dizolva Adunarea, sancţiona sau nu o lege, forma guvernul, bate monedă, e conducătorul armatei.
Sistemul electoral promova interesele claselor dominante: pentru alegerea deputaţilor, era un corp electoral cu 4 colegii după avere: 1) marii proprietari cu venit funciar de peste 300 de galbeni; 2) proprietarii rurali mijlocii cu venit 100-300 galbeni; 3) orăşenii (şi meseriaşii şi negustorii) cu impozit de 80 lei, liber profesioniştii, ofiţerii în retragere, profesorii, pensionarii; 4) votau indirect (ţăranii) – 50 alegători desemnau un delegat, toţi delegaţii dintr-un judeţ aleg un deputat. Pentru alegerea senatorilor, 2 colegii: 1) proprietarii cu venit funciar de peste 300 galbeni; 2) proprietarii de imobile în oraşe cu venit până la 300 galbeni. Deputaţi pot fi aleşi cetăţenii de minimum 25 de ani, senatori cei de minimum 40 ani cu venit de 800 galbeni. Deputaţii aleşi pe 4 ani, senatorii pe 8 ani (ultimii se înnoiesc jumătate la 4 ani prin tragere la sorţi).
Consacră puterea politică a moşierimii şi burgheziei. Alianţa între ele va fi în toată epoca modernă, mai ales pentru apărarea proprietăţii, confundată cu interesele naţionale. La început moşierii conservatori sunt mai puternici (şi uniţi), dovadă impunerea Senatului, dreptul de veto absolut. Între ele însă o luptă acerbă pentru putere, în timp burghezia devine predominantă (grupată în PNL).
Viaţa politică 1866-1876 Marcată de diferendele burghezie- moşierime cu privire la direcţiile şi drumurile de dezvoltare. Instabilitate politică: până în 1871 s-au schimbat 10 guverne, 30 remanieri, 4 Adunări. Moşierii erau în defensivă, considerau încheiată era reformelor, urmăreau consolidarea poziţiilor. Burghezia considera reformele lui Cuza doar un început. Regimul nu era consolidat, sistemul parlamentar nu avea tradiţii. Fricţiuni între legislativ şi executiv datorită amestecului domnului în politica internă şi externă.
Unele grupuri ce n-au participat direct la instituirea noului regim politic se încadrează în „noua ordine” (liberal-moderaţii lui Kogălniceanu din Moldova). Carol vrea să-şi sporească autoritatea, ingerinţele Puterilor în treburile interne. Sunt frământări politice ce însoţeau firesc procesul de transformare a societăţii româneşti. După votarea Constituţiei (iulie 1866) cade guvernul de coaliţie Lascăr Catargiu, un nou guvern din conservatori şi liberali-moderaţi condus de I. Ghica are sarcina de a face alegeri pe baza noii legi electorale şi a obţine recunoaşterea lui Carol; Turcia îl recunoaşte la 11/23 oct. ca principe ereditar, cu drept de a bate monedă (ordine şi decoraţii nu), dreptul la o armată de 30.000 de soldaţi, tratatele dintre Marile Puteri şi Turcia rămân obligatorii pentru Principate, ele nu pot încheia direct acorduri similare, Turcia îşi afirmă suzeranitatea. Se simte nevoia înfiinţării unor partide în stare să câştige şi să menţină puterea politică. Moşierii conservatori, mai unitari în Moldova şi Ţara Românească, formează Comitetul ordinii (organ de presă Ordinea); i se adaugă Juna dreaptă (conservatori de centru şi liberali moderaţi). Liberalii radicali, plus moşieri mici şi mijlocii se grupează în Societatea Amicii Constituţiunii, cu C. A. Rosetti (organ Românul) În Moldova burghezia mică şi mijlocie (slabă) se organizează în Fracţiunea liberă şi independentă (condusă de N. Ionescu), iar marea burghezie şi moşieri liberali sunt sub influenţa lui Kogălniceanu. Alegeri la sfârşitul anului 1866, nu duc la o majoritate confortabilă. Liberalii radicali şi „maiştii” lui Kogălniceanu fac coaliţie, cu Programul de la Concordia (prima încercare de a forma un guvern liberal); programul impulsiona modernizarea, era pentru impulsionarea economiei prin modificarea sistemului impozitelor, organizarea creditului, bănci, dezvoltarea industriei şi agriculturii, modernizarea căilor de comunicaţie, îmbunătăţirea şi descentralizarea administraţiei, instrucţie publică largă, organizarea armatei pe principiul înarmării poporului. Coaliţia liberală înlătură guvernul I. Ghica la 1/13 martie 1867; noul guvern concesionează construcţia de căi ferate consorţiului Strousberg, prin legea de poliţie rurală se asigurau interesele proprietarilor funciari şi aplicarea legii tocmelilor agricole. Se acordă ajutor revoluţionarilor bulgari, e condamnat în presă dualismul, e sprijinită lupta naţională a românilor ardeleni.
Atacaţi de conservatori, de austrieci că urmăreau să atace Austro-Ungaria, de Marile Puteri pentru ajutorul dat bulgarilor, de asemenea Prusia cerând înlăturarea, Carol e nevoit să demită guvernul I. C. Brătianu, înlocuindu-l cu un guvern de coaliţie conservator moderaţi şi liberal moderaţi condus de D. Ghica şi M. Kogălniceanu, la 16/28 noiembrie 1868. În februarie 1870 şi acest guvern cade: Prusia, pregătind războiul cu Franţa, Bismarck avea nevoie de alianţa Austriei, iar România trebuia să se apropie de Austro-Ungaria, un guvern conservator fiind mai indicat. Sub guvernele conservatoare A. G. Golescu şi M. C. Epureanu, Carol şi dinastia sunt atacate: că prinţul a prusacizat armata, amestecul consulului prusac. Cuza e ales deputat de Mehedinţi, refuză însă să revină în ţară. În timpul războiului franco-prusac, mari simpatii în ţară şi în Cameră pentru Franţa. Mişcarea republicană din vara 1870 (începută izolat la Ploieşti, cu căpitanul Candiano Popescu) e înăbuşită, 41 de liberali radicali sunt arestaţi, apoi achitaţi. Falimentând concernul Strousberg, creşte ostilitatea faţă de Carol şi Prusia. Pentru ordine internă el are nevoie de un guvern „tare”, chiar cere Puterilor pentru sine întărirea puterilor personale, ameninţă că va abdica – alternativă periculoasă. Camera cedează, la 23 martie 1871 e instalat guvernul conservator Lascăr Catargiu, punându-se capăt perioadei de instabilitate. Victoria conservatorilor a fost favorizată şi de situaţia externă: înfrângerea Franţei, ascensiunea Prusiei (Germaniei), alianţa Germaniei cu Austro- Ungaria, apropierea de Rusia – semnifică o nouă ordine europeană conservatoare, cu efecte asupra României. Orientarea spre Germania nu s-a datorat doar lui Carol, o dictau interesele ţării, pentru aceasta trebuiră să se apropie şi de Austro-Ungaria, să-şi normalizeze relaţiile cu Rusia. Liberalii-radicali, după mişcarea din 1870-1871 au renunţat la spiritul paşoptist, au înţeles noua orientare, au înţeles că o ridicare naţională a popoarelor din sud- estul Europei de moment nu era posibilă, au renunţat la veleităţile revoluţionar-republicane, s-au regrupat după spiritul liberalismului european.
Conservatorii şi-au consolidat poziţiile economice şi politice. Guvernul conservator, 1871-1876, n-a luat măsuri ample, n-a oprit procesul în ascensiune, doar i-a temperat ritmul şi a întărit poziţia moşierilor. În 1872 modifică legea tocmelilor agricole (introduce clauza manu militari), o nouă lege de organizare a armatei, organizează creditul funciar rural (1873) şi urban (1874), s-a înţeles cu Societatea drumurilor de fier din România (satisface parţial pretenţiile bancherilor germani ce au preluat afacerea Strousberg), continuă construcţia de căi ferate. Conservatorii nu sunt ostili dezvoltării capitaliste, se feresc doar de prefaceri radicale. E protejată industria naţională, apar primele fabrici de zahăr.
Profitând de Alianţa celor 3 împăraţi, încheie Convenţia comercială cu Austro-Ungaria, alta cu Rusia (pe câte 10 ani) pe baza naţiunii celei mai favorizate, cu dezavantaje economice, dar cu câştig politic pentru ţară. Cu celelalte puteri a încheiat doar aranjamente comerciale pe 9 luni. În timpul guvernării conservatoare, liberalii s-au regrupat în Coaliţia de la Mazar Paşa (casa englezului Lakeman), din care se va naşte P.N.L. Programul: politică externă de pace, respectarea tratatelor, împroprietărirea însurăţeilor, reorganizarea armatei, reducerea fiscalităţii, a cheltuielilor publice, descentralizare administrativă. La 4/16 apr. 1876 se formează guvernul gral. Florescu, iar la 24 apr./6 mai 1876 guvernul Coaliţiei de la Mazar Paşa, inaugurând lunga guvernare liberală (dominată de I. C. Brătianu). Se deschide etapa în care România îşi va dobândi independenţa.
Mişcarea muncitorească, social-democraţia Muncitorii devin o realitate în societatea românească, pe măsura creşterii relaţiilor de schimb, a muncii salariate în agricultură, în exploatările miniere (în Transilvania din sec. XVIII). Devin o categorie prezentă în viaţa economică şi socială, participantă la frământările sociale şi politice.
Istoria proletariatului şi a mişcării muncitoreşti trebuie apreciată în cadrul dezvoltării lumii moderne. Afirmarea şi maturizarea ideilor socialiste nu pot fi apreciate doar în raport cu stadiul dezvoltării societăţii române moderne. O societate receptivă la nou, cu o mare disponibilitate de receptare şi a formelor superioare de dezvoltare, cu capacitate de asimilare şi transformare a valorilor înaintate, integrându-se activ în lumea modernă. Începând cu 1848 termenii socialist şi comunist devin frecvenţi în etichetarea acţiunilor menite să schimbe societatea, să atingă proprietatea. Boierii români spun că revoluţia de la 1848 a fost un fenomen de import, nu determinată de realităţile româneşti. Reforma din 1864 nu a putut fi evitată, dar marea proprietate a rămas majoritară. Conservatori au declarat proprietatea sacră şi inviolabilă, impun un ritm mai lent dezvoltării. Conservatorii au urmărit ca procesul de proletarizare a ţărănimii să aibă un ritm ce să nu pericliteze baza proprietăţii. Practica politică a accentuat legarea ţăranilor de pământ, prin interes (împroprietăriri succesive din pământul statului, ce să împiedice dezvoltarea proletariatului). Deşi în dezacord, burghezia acceptă politica agrară a conservatorilor. Dezvoltarea societăţii româneşti a fost un proces ireversibil, în care proletariatul a crescut, s-a maturizat şi afirmat. Proletariatul român are un profil distinct după 1848, afirmă problema muncitorilor în perioada trecerii de la cooperaţia capitalistă simplă şi manufacturi, la producţia mecanizată, cu maşini cu aburi, când începe revoluţia industrială. De la cca. 11.000 de lucrători salariaţi în Principate în ajunul lui 1848 (date ale lui D. P. Marţian), ajung la 28.352 în 1860; în industria prelucrătoare şi în transporturi, la întreaga ţară, cca. 80.000 muncitori şi foarte mulţi meşteşugari. În 1859 populaţia oraşelor era de 14,8%, în 1889 de 17,1%; în Transilvania numărul muncitorilor era mai mare (industria extractivă mai dezvoltată): 110.000, din care 96.000 în industria prelucrătoare şi minieră (spor de cca. 65% după 1848).
Surse de provenienţă a muncitorilor: 1) ţărani fără pământ, cei ruinaţi de dezvoltarea capitalistă, de efectele reformei din 1864; 2) meşteri ruinaţi de producţia de fabrică; 3) cei din exterior: specialişti în căi ferate, în industrie, instalaţii portuare, muncitori necalificaţi din sudul Dunării, români din Bucovina, Transilvania, Macedonia. Până în 1878 industria fiind slab dezvoltată, muncitorii din fabrici sunt mai puţini ca cei din atelierele meşteşugăreşti şi manufacturi; mulţi nu sunt rupţi de viaţa agrară. Diversitatea are consecinţe în organizare, combativitate, ideologie
Începuturile au fost grele, proletariatul s-a născut într-o societate pornită spre ritmuri înalte de dezvoltare, nepregătită de a-l primi cu drepturi egale. Nu exista o legislaţie în domeniul acesta. Lupta muncitorilor contra exploatării începe odată cu apariţia lor, acum e însă mai organizată. În Transilvania şi Banat minerii sunt mai combativi, în România greve la căi ferate, în porturi. Tipografii sunt primii care se organizează. La Braşov (1846) – Asociaţia de ajutor de boală, înmormântare şi de călătorie, la Timişoara (1851) – Asociaţia muncitorilor tipografi, la Bucureşti (1858) tipografii îşi înfiinţează Casa de prevederi şi economie, în care sunt şi patroni (C. A. Rosetti), cu organe de presă Tipograful român (1865), Analele tipografice (1869). Curând vor fi încercări de organizare la scară naţională. În procesul de însuşire a ideilor socialiste (inclusiv marxiste) s-au desăvârşit formele de organizare, s-au clarificat obiectivele, s-a contopit socialismul cu mişcarea muncitorească, muncitorimea devine clasă pentru sine. Tradiţii au fost: democraţi de valoare (Heliade, Bolliac, Rosetti), Th. Diamant organizează în 1835 la Scăieni-Prahova un falanster. Organizaţii profesionale, cu publicaţii: Uvrierul, Lucrătorul român (1872), Socialistul. Unii români au participat la Comuna din Paris, sunt contacte cu Internaţionala I (se pare că la Bucureşti era o secţie). Din deceniul 7 apar grupuri socialiste, s-au detaşat de radicalismul burghez. Organizaţii socialiste la Iaşi cu dr. Lupu, Titus Dunca, apoi la Brăila, Galaţi. În 1868 la Timişoara Asociaţia generală a muncitorilor din Timişoara, cu Gh. Ungureanu şi Carol Farkaş, aderă în 1869 la Internaţionala I. În România se formează în 1 oct. 1872 Asociaţia generală a lucrătorilor (cu presă Lucrătorul român) – are ca scop unirea muncitorilor din toate ramurile. A fost desfiinţată de guvernul conservator, ce o socotea un pericol. Mişcarea socialistă se intensifică în 1874-75: Societatea studenţilor în medicină la Bucureşti, fondator C. I. Istrate, Gh. Sabin; Societatea de cultură pentru studenţi cu C. Bacalbaşa. Din se alătură cei veniţi din Rusia: N. Zubcu-Codreanu, C. Dobrogeanu-Gherea (Katz), dr. Russel, care impulsionează activitatea cercurilor socialiste la Bucureşti, Iaşi, Ploieşti, Brăila, Galaţi, Bârlad, Bacău. La început organizaţiile socialiste cuprind un număr redus de intelectuali, sunt români, germani, maghiari, ruşi, evrei, sub influenţa diferitelor forme ale socialismului: nihilism, anarhism. Se îndreaptă treptat spre socialismul ştiinţific, găsind şi forme de expresie potrivite ce să le îngăduie activitatea legală.
