RELAŢIILE CU GERMANIA
Relaţiile româno – germane au luat fiinţă cu mulţi ani în urmă. La 6 mai 1872 a fost înfiinţată prima reprezentanţă diplomatică a României la Berlin, fiind, în ordinea înfiinţârii, a cincea agenţie după cele de la Constantinopol, Paris, Belgrad şi Viena.
La 20 februarie 1880, Germania (împreună cu Anglia şi Franţa) a recunoscut independenţa României şi a acceptat transformarea Agenţiei diplomatice din Berlin în Legaţie. Astfel, la 17 aprilie 1880 a luat fiinţă Legaţia română din Berlin. De această Legaţie din Berlin depindeau şi consulatele din Berlin, Hamburg, Frankfurt, Leipzig şi Stuttgart. Legaţia germană din Bucureşti a luat fiinţă la 1 martie 1880 şi de ea depindeau consulatele din Bucureşti, Iaşi, Brăila, Galaţi, Constanţa, Giurgiu şi Craiova.
O ruptură în relaţiile româno – germane a fost produsă de primul război mondial. Ele au fost rupte complet, după o perioadă de colaborare bună, chiar strânsă, pe tărâm economic. Ocupaţia germană din 1916 – 1918 le-a restabilit prin constrângere şi numai temporar. Relaţiile au fost reluate oficial, după încheierea tratatelor de pace, limitându-se însă, în deceniul al treilea, la cadrul formal al uzanţelor diplomatice. [1]
După anul 1918, apărarea integrităţii teritoriale a devenit elementul esenţial în cadrul obiectivelor politicii externe a României iar recunoaşterea internaţională, prin tratatele de pace semnate în anii 1919 – 1920, a realizării statutului naţional român cât şi afirmarea unor soluţii noi în organizarea păcii, au ancorat profun politica externă românească în aşa- zisul ,, sistem Versailles,, identificat, de cele mai multe ori, cu ,, sistemul francez,, de alianţe.
Relaţiile diplomatice dintre cele două ţări au fost restabilite în 1921 iar în primul deceniu postbelic, raporturile economice dintre Bucureşti şi Berlin au fost dominate de problemele economico – financiare care au decurs din confruntarea militară româno – germană dar şi din modul în care au fost tratate la conferinţele de la Versailles şi altele, revendicările româneşti în problema reparaţiilor. Astfel toate acestea au provocat o puternică şi neîncetată neînţelegere economico – financiară între guvernele de la Bucueşti şi Berlin care a durat până la sfârşitul anului 1928. [2]
Începând din 1928 Germania şi-a urmărit interesele politice şi economice într-un mod mai activ. Această schimbare a influenţat toate aspectele relaţiilor româno-germane. Doar în această perioadă soarta minorităţii germane a devenit un subiect în relaţiile bilaterale. Partea germană nu doar că a oferit un modest suport financiar organizaţiilor culturale şi religioase ale acestei minorităţi dar într-o oarecare măsură i-a oferit şi sprijin politic. Ca o altă modalitate de a se implica în interesele minorităţilor din afara Germaniei, Republica de la Weimar a încercat să se prezinte ca protector al mişcării internaţionale a minorităţilor entice.
După această perioadă a sporit interesul industriei germane pentru livrări de produse pentru CFR sau încheierea unor contracte cu unele firme precum AEG sau Krupp pentru livrarea unor cantităţi de produse în contul reparaţiilor de război. De asemenea chiar şi sub criza economică mondială relaţiile dintre cele două state au evoluat complex iar în perioada cuprinsă între anii 1929 şi 1931 s-au depus eforturi importante pentru realizarea unor schimburi comerciale pe baza unor tratate şi convenţii. Totodată relaţiile româno – germane în timpul crizei au fost preponderent economice iar despre raporturile politice nu putem decât să spunem că scopurile generale ale politicii germane nu coincideau cu cele ale politiciiexterne româneşti. Pentru a explica mai clar această situaţie facem referire la faptul că Germania era orientată contra aliaţilor României – Franţa, Polonia, Cehoslovacia – cu care ţara noastră a acţionat pentru o mai bună întărire a sistemului ei de alianţe. [3]
Un bilanţ al relaţiilor dintre Romînia şi Republica de laWeimar pune în evidenţă că la sfârşitului anului 1932 se înregistra o situaţie foarte dificilă în relaţiile comerciale româno – germane, ca urmare a crizei economice şi, în special a măsurilor protecţioniste dar şi o distanţă politică crescândă în relaţiile dintre acestea care, o dată cu instaurarea regimului nazist se va accentua şi mai mult.[4]
Negocierile economice dintre cele două ţări au fost reluate în 1934 iar în 1935 s-a semnat un tratat comercial ce deschidea României o piaţă sigură pentru produsele sale.Astfel până în 1937 Germania primea deja 19% din exporturile noastre şi furniza 29% din importurile sale. De asemenea scopul minstrului de externe german, care urmărea creşterea comerţului cu tările din sud-estul europei, era de a crea neînţelegeri în Mica Antantă şi să distrugă sistemul de securitate francez pentru a-şi putea revizui graniţele. [5]
Mai mult decât atât, pentru a întări influenţa germană în România şi Iugoslavia, pentru a distruge unitatea Micii Înţelegeri dar şi pentru a izola Cehoslovacia, Hitler era pregătit să răcească relaţiile cu Ungaria pe care a încurajat-o să-şi exercite pretenţiile sale revizioniste doar asupra Cehoslovaciei, pentru ca Reich-ul să menţină relaţii bune cu România şi Iugoslavia. În anul 1936 este semnat Planul de Patru ani care sporea imporatnţa economică a României pentru Reich şi care se baza pe producerea de materiale sintetice şi importul de alimente şi materii prime.
Germania a jucat şi un rol activ în conflictele interne ale minorităţii germane din România, şi a sprijinit din punct de vedere financiar crearea unei mişcări naziste din interior. În anii 1930 Berlinul a reuşit să-i aducă pe etnicii germani români sub controlul său. Faptul că antisemitismul devenise în Germania doctrină oficială de stat, a încurajat antisemitismul de pretutindeni, şi mai ales pe cel din România. Creşterea acestei influenţe a antisemitismului german, care a intensificat şi antisemitismul românesc, a avut loc chiar înainte ca eforturile germane de a îndepărta România de foştii săi aliaţi să aibă effect. Spre sfârşitul anilor ’30 diplomaţia germană a încurajat deasemenea acţiunile directe împotriva evreilor români, cum ar fi cele de îndepărtare a lor din relaţiile comerciale româno-germane. Ea a făcut presiuni asupra companiilor germane din România să nu angajeze evrei sau să le vândă acestora bunuri de provenienţă germană. În 1939 Ministerul de Externe german cerea fiecărui consulat din România să ofere informaţii detaliate despre numărul evreilor din zona acestora şi despre implicarea lor în viaţa economică a comunităţii. La semnarea acordului economic din martie 1939, liderul delegaţiei germane raporta la Berlin că, pe lângă cooperarea reală economică intenţionată prin acest acord, se dorea şi eliminarea evreilor din industria forestieră. Totuşi, acţiunile germane antievreieşti au fost oarecum restrânse în această perioadă, pentru a se evita un impact negativ asupra minorităţii germane din România. În 1937, ambasadorul german de la Bucureşti protesta împotriva planurilor guvernului român de a introduce „Legea pentru protejarea muncii naţionale”. Dacă ar fi fost pusă în practică, această măsură ar fi cerut firmelor româneşti să angajeze cel puţin 75% din aşa-numiţii „români de sânge”. Românii au asigurat în nenumărate rânduri că această măsură nu era o încercare de a dăuna intereselor germane şi că i-a avut în vedere doar pe evrei. Ei chiar au cerut ajutor german în vederea „eliminării evreilor”; o cerere faţă de care diplomaţii germani nu aveau în principiu nici o obiecţie.
În data de 29 august 1936 , Nicolae Titulescu este demis din funcţia de ministru de externe în urma unei scrisori trimise de către pro-germanul Ogtavian Goga, regelui Carol al II- lea, căruia îî reproşa că Titulescu ar fi distrus relaţiile cu vechii ei aliaţi şi încerca să aducă România într-o alianţă cu Rusia. În locul său a venit Victor Antonescu care deşi a fost ambasador la Paris între 1922 – 1925, nu avea influenţa şi prestigiul necesar.
Chiar din timpul ultimului an al lui Titulescu ca ministru de externe, economia românească a început să se orienteze spre Germania întrucât aceasta era singura ţară care îi asigura guvernului român o piaţă de desfacere a produselor agricole şi a materialelor de consum. De asemenea în urma acordului economic din martie 1935, Germania era obligată să importe din România produse agricole în valoare de 30 milioane de mărci şi mărfuri de larg consum în valoare de 7 milioane de mărci, oferind în schimb produse germane. Întrucât achiziţiile de armament german deveniseră un aspect din ce în ce mai important în relaţia economică dintre cele două state, s-a semnat la 24 septembrie 1936 un protocol în care toate exporturile de produse petroliere româneşti care depăşeau limita de 25% vor fi plătite prin livrări de armament.[6]
Totodată în timpul unei discuţii purtată la data de 7 decembrie 1936 cu ministrul german la Bucureşti, dr. Wilhelm Fabricius, Victor Antonescu preciza că regele Carol dorea să se apropie de Germania prin orice mijloace, ţinând cont în acelaşi timp şi de tratatele existente. De asemenea în octombrie 1936 pentru a demonstra că scopul guvernului era de a extinde relaţiile economice cu Reich-ul, s-a respins planul guvernului cehoslovac – Planul Dunărea – ce urmărea crearea unei legături mai strânse a ţărilor de pe Dunăre.[7]
În urma unei dezbateri în parlament asupra politicii externe din data de 14 şi 15 decembrie 1936, principala temă a fost relaţia României cu Germania, unde Victor Antonescu afirma că ,, nu există nici o divergenţă care ne-ar putea desparte de Germania. Deci putem privi cu mulţumire dezvoltarea viitoare a relaţiilor noastre cu Reich-ul. ,, În ciuda faptului că numărul de oameni politici care susţineau această alianţă era foarte mic, printre aceştia se număra şi preşedintele antisemitului Partid Naţional-Creştin, Octavian Goga care, împreună cu A.C. Cuza avea legături strânse cu Germania şi care afirmase într-un articol de ziar că privea partidul său şi pe cel nazist ca parteneri în lupta împotriva pericolului evreiesc şi bolşevic în Europa.[8]
În urma realizării Anschulluss-ului ( 11-12 martie 1938) s-a apropiat geografic de România foarte mult iar la data de 19 martie, regele Carol i-a declarat ministrului plenipotenţiar german că ,, Anschulluss-ul trebuia să aibă loc şi că el îl salută cu recunoştinţă,,. Totodată la rândul său, Hitler l-a asigurat pe minstrel nostrum plenipotenţiar, Radu Djuvara, că Germania urmărea în Balcani numai obiective economice şi că dorea ca relaţiile dintre statele balcanice să se bazeze pe încredere.[9]
În ceea ce priveşte politica românească faţă de Germania nu putem să spunem decât că aceasta a fost una destul de precaută şi rezervată încercând totodată să preîntâmpine o mai mare extindere a puterii Reich-ului în sud-estul Europei. Momentul crucial însă îl reprezintă Pactul de neagresiune între Germania şi URSS din 23 august 1939 care a avut un effect paralizant asupra libertăţii de acţiune a României şi ale cărui anexe secrete aduceau în actualitate pretenţiile sovietice asupra Basarabiei, Bucovinei şi Ţinutului Herţa. Astfel ,prinsă între cei doi coloşi totalitari, România era complet itzolată de puterile care îi garantaseră integritatea şi s-a dovedit a fi o pradă uşoară pentru ,, apetiturile teritoriale ale vecinilor”.
RELAŢIILE CU POLONIA
Idealul secular al popoarelor de a-şi reface statutul independent s-a împlinit în toamna anului 1918, după mai bine de 20 de ani. În ceea ce priveşte Polonia, aceasta şi-a proclamat independenţa la 11 noiembrie 1918 iar în fruntea stattului a venit Joseph Pilsudski, om politic şi militar ce a luptat pentru crearea Poloniei independente şi a creat prima brigadă poloneză cu scopul luptei pentru independenţă. În urma războiului situaţia economică era una dificilă iar până în anul 1926 Polonia a trecut printr-o criză economică devastatoare.[10]
În perioada interbelică pe plan extern Polonia a desfăşurat o politică sub semnul echilibrului, determinată de poziţia pe care o avea între cele două mari puteri, Uniunea Sovietică şi Germania, deşi fostele provincii aflate sub stăpânirea puterii din vest militau pentru o politică pro-germană iar fostele regiuni ruseşti spre o apropiere faţă de bolşevici. Astfel pentru a evita presiunea sovietelor, s-a constituit cordonul sanitar ce-i permitea Poloniei să aibă un sistem de relaţii bilaterale cu Franţa şi mai ales cu România şi Cehoslovacia.[11]
Contactele reprezentanţilor polonezi cu guvernul roman au avut loc încă de dinaintea dezmembrării Austro-Ungariei iar o primă dovadă ar fi scrisoarea contelui Ştefan Przedziecki, reprezentantul diplomatic al Poloniei la Viena către ministrul român de externe, C.C. Arion în data de 12 octombrie 1918.
Totodată la data de 16 iulie 1919, în urma unui decret regal, România a deschis înfiinţarea unei Legaţii la Varşovia şi a numit în funcţia de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar pe Alexandru Florescu. La Bucureşti, Polonia a numit ca ataşat militar pe maiorul Olgierd Gorka, un foarte bun cunoscător al istoriei României şi o mare personalitate în istoriografia polonă.[12]
De asemenea interesul pentru străngerea legăturilor cu ţara noastră s-a dovedit a fi unul major întrucât toate strategiile regionale polone au fost subsumate pentru 1919 – 1920 unor obiective fixe precum trasarea frontierelor răsăritene cât mai aproape de cele din 1772 şi continuarea războiului cu taberele militare sau ideologige din Răsărit care erau împotrivă.
Pentru a reuşi refacerea graniţelor, în ambiţiosul proiect de integrare a teritoriilor ucrainene în cadrul statului polon, Varşovia a încercat să atragă Bucureştiul în ,, orbita politicii orientale polone „. Astfel printr-o operaţiune militară comună în mai 1919, trupele polone au intrat în Galiţia Orientală iar cele române în Pocuţia, ducând totodată şi la ruperea legăturilor dintre Bucureşti şi Kiev. În cele din urmă prin Convenţia de la Lwow s-au stabilit problemele de frontieră dintre Polonia şi România, aceasta din urmă fiind nevoită să-şi retragă autorităţile.
La data de 3 martie 1921 între cele două state s-au semnat două convenţii, una militară şi una politică care aveau câteva proiecte. În primul articol al Convenţiei politice se preciza că,, România şi Polonia se angajează săse ajute reciproc în cazul în care una dintre părţi ar fi atacată, fară provocare, asupra frontiereleor răsăritene actuale. În consecinţă, în cazul în care una dintre cele două părţi ar fi atacată fără provocare, cealaltă parte semnatară se va considera în stare de război şi va fi gata pentru un ajutor militar. „
În completarea celei politice, convenţia militară a fost semnată de către şefii celor două state majore , generalii Constantin Cristescu şi Tadeusz Rozwadowski şi conţinea 11 articole dintre care ultimul era secret. Primul articol menţiona că în cazul în care unul dintre cele două state ar fi fost atacate dinspre răsărit ( Rusia Sovietică ), statul neagresat avea obligaţia de a decreta imediat mobilizarea general iar în articolul 2, ambii aliaţi trebuiau să se ajute reciproc şi să trimită câte 14 divizii de infanterie şi două de cavalerie. De asemenea un alt articol important este al cincilea în care se vorbea de deplasările şi acţiunile militare strategige pe teritoriul Rusiei în cazul în care aceasta demara conflictul. De precizat este şi faptul că simultan cu această convenţie militară s-au desfăşurat şi negocierile dintre Polonia şi Franţa care urmăreau semnarea unui acord militar.
Întărirea capacităţii statului polone de a organiza teritoriile sale au determinat o modificare de opţiuni şi startegii militare la Varşovia în ceea ce priveşte raporturile cu statele din regiune. Astfel anul 1922 aduce cu sine şi tot mai multe solicitări din partea liderilor militari poloni de a modifica textul Convenţiei militare din 3 martie 1921 sau de a alcătui un alt document. De asemenea pentru a pune în aplicare prevederile noii convenţii, Statele majore român şi polon au decis ca pe baza unei corespondenţe directe, să se organizeze anual câte o conferinţă comună şi să se elaboreze diferite proiecte de colaborare. Totodată arhivele militare româneşti au scos la iveală şi un proiect de plan operativ comun intitulat „ Atac sovietic contra României cu o puternică avangardă, ce s-ar produce în prima zi de mobilizare a celor două 21 armate aliate.”
Ultima conferinţă comună dintre cele două delegaţii a avut loc la Varşovia în mai 1925, înaintea reînnoirii Convenţiei militare din martie 1926 şi s-a adoptat un nou studiu de caz legat de un posibil atacat sovietic în sudul Basarabiei. Pentru ţara noastră, alianţa militară cu Polonia a reprezentat un element important din sitemul de securitate regională menit să păstreze status- quo-ul teritorial şi geopolitic iar totodată convenţiile militare din 1921 şi 1926 au reprezentat pentru diplomaţia românească reflectarea obiectivelor, a strategiilor şi a mijloacelor ei politico- diplomatice în Europă Central-Răsăriteană.
În privinţa planurilor de campanie elaborate pentru apărarea frontierei de est, Marele Stat Major român a avut în vedere existenţa şi conţinutul convenţiilor politice şi militare cu Polonia, sub aspectul colaborării nemijlocite între cele două armate, distingându-se două perioade.
Între 1921 şi 1931 au avut loc numeroase întâlniri între reprezentanţii marilor state majore ale celor două ţări, prilej cu care, la Bucureşti sau Varşovia, au fost elaborate un număr de 7 studii referitoare la modalitaţile concrete de acţiune ale forţelor româno-polone pentru respingerea unui atac dinspre est, în diferite ipoteze, iar în cadrul acestora, în mai multe variante.
Începand din deceniul al patrulea s-a constatat o evidentă răcire a relaţiilor româno- polone. Aceasta a fost rezultatul neconcordanţei apărute în politica externă a celor două ţări : apropierea Poloniei de Germania şi Ungaria pe de-o parte, negocierile dintre Nicolae Titulescu şi Maxim Litvinov în vederea semnării unui tratat româno-sovietic de asistenţă mutuală -; de cealaltă parte. În aceste condiţii cooperarea militară cu Polonia a fost practic întrerupta timp de peste patru ani. Între 1932 şi 1936 nu s-a mai organizat nici o conferinţă între reprezentanţii militari ai celor două state majore. Abia la cumpană anilor 1936-1938, deci într-o perioadă când se profilau pericole grave pentru independenţa şi integritatea teritorială ale celor două ţări, factorii de decizie politică şi militară de la Bucureşti şi Varşovia au hotarât reluarea conferinţelor anuale ale organelor militare competente în vederea activizării alianţei militare bilaterale. Astfel după instaurarea regimului ,, Sanacjie”, diplomaţia polonă şi-a redimensionat opţiunile, abandonând treptat sistemul de garanţii franceze în favoarea unei politici independente iar cu toate demersurile întreprinde de URSS, Polonia şi România au semnat la 26 martie 1926, Tratatul de garanţie cu valabilitate pe 5 ani. De asemenea tratatul a fost reînnoit în 1931 şi 1936 iar documentul său a reprezentat un instrument important pentru asigurarea păcii şi a securităţii teritoriale.
În ceea ce priveşte comerţul extern dintre cele două state putem menţiona că nu s-au înregistrat evoluţii spectaculoase deoarece ambele ţări produceau acelaşi tip de marfă din aceleaşi materii prime ( cereale, cărbune, petrol), transportul s-ar fi făcut destul de greoi datorită existenţei unei căi ferate simple şi ineficiente iar veniturile medii din ambele state nu au permis o mai mare capacitate de consum a bunurilor din exterior.
De asemenea şi pentru Polonia momentul dramatic l-a reprezentat pactul Ribbentrop- Molotov, semnat la 23 august 1939 care a conţinut şi punctul secret privind împărţirea Poloniei în două zone de control: cea germană şi cea sovietică. Astfel pe 1 septembrie 1939 Adolf Hitler a comandat trupelor sale să intre în Polonia iar la 17 septembrie şi trupele sovietice au atacat statul, bucurându-se de suportul populaţiei de origine bielorusă şi ucraineană. Guvernul polonez a scăpat refugiindu-se în România şi apoi în Franţa. Când Germania a atacat şi Uniunea Sovietică, întreaga suprafaţă a statului a fost ocupată de forţe armate germane.
CONCLUZII
Alianţa României cu Germania a intervenit pe fundalul erodării treptate a ordinii internaţionale stabilite la sfârşitul primului război mondial. Alţi factori contextuali erau renaşterea Germaniei ca mare putere după formarea guvernului Naţional-Socialist şi implicarea crescândă a Uniunii Sovietice în relaţiile internaţionale europene.
Începutul apropierii Germaniei de România datează din 1936. Oficialii români erau motivaţi de interese economice, dar şi de raţiuni de securitate; ei doreau să ţină sub control revizionismul maghiar şi să protejeze România împotriva potenţialelor ameninţări sovietice. De asemenea politica externă nazistă punea accent pe penetrarea economică a statelor din Sud-Estul Europei iar acest lucru a ajutat România să reducă unele dintre efectele crizei economice mondiale. Totodată România a reuşit să dezvolte relaţii economice cu Germania fără a fi obligată să renunţe la protecţia aliaţilor săi occidentali. Trebuie menţionat că în perioada dinainte de Antonescu, noile state din Estul Europei, mai ales România şi Cehoslovacia, au simţit că pot avea încrede în garanţiile oferite de Franţa şi Marea Britanie, în parte datorită opoziţiei lor la propunerile lui Mussolini de revizuire a Tratatului de la Versailles. Prin urmare, relaţiile politice dintre România şi Germania au rămas precare: politica revizionistă în creştere a Germaniei era interesată nu numai în reorientarea politicii externe a României, dar şi în schimbarea politicii sale interne. Germania a sprijinit, din punct de vedere ideologic şi financiar, grupurile de extremă dreaptă şi antisemite, care au ajutat, din interior, la subminarea ordinii democratice din România.
În ceea ce priveşte relaţiile României cu Polonia putem afirma că ambele au fost membre fondatoare şi active ale Societăţii Naţiunilor, au acţionat ca state independente şi suverane şi totodată au încercat făurirea atât în plan bilateral cât şi multilateral a unor relaţii cât mai strânse. De asemenea ca evenimente majore pot fi consemnate contactele la nivel înalt ce au permis, pe lângă informarea reciprocă, optimizarea unor puncte de vedere şi acţiuni de interes comun, în probleme vizând securitatea şi cooperarea în Centrul şi Estul Europei.
Mai trebuie menţionat şi faptul că în toamna anului 1939, raporturile de colaborare şi de bună vecinătate construite în timp şi-au arătata adevărata valoare iar în condiţiile tragige ale agresiunilor străine abătute asupra Poloniei, guvernul roman a dat dovadă de o mare solidaritate politică şi a exprimat prietenia întregului popor român.
BIBLIOGRAFIE
- Anghel Florin – Construirea sistemului cordon sanitaire, Relaţii româno-polone 1919 – 1926, Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2008,
- Chiper Ioan – România şi Germania nazistă, Bucureşti, Editura Elion, 2000,
- Ciorbea Valentin – Din istoria secolului XX, vol. I, Constanţa, Editura Ex Ponto, 2006,
- Constantiniu Florin – O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1997,
- Teşa Ion – Relaţiile româno – germane 1938-1944, Constanţa, Editura Ex Ponto, 2006,
- Haynes Rebecca – Politica României faţă de Germania între 1936 şi 1940, Iaşi, Editura Polirom, 2003,
[1] Ion Teşa, Relaţiile româno – germane 1938-1944, Constanţa, Editura Ex Ponto, 2006, p.25
[2] Ibidem, p29
[3] Ibidem, p. 32
[4] loan Chiper, op.cit., p.49
[5] Rebecca Haynes, Politica României faţă de Germania între 1936 şi 1940, Iaşi, Editura Polirom, 2003, p.17
[6] Rebecca Haynes, op.cit p.26
[7] Ibidem, p.27
[8] Ibidem p.33
[9] Ion Teşa, op.cit., p.32
[10] Valentin Ciorbea, Din istoria secolului XX, vol. I, Constanţa, Editura Ex Ponto, 2006, p. 259.
[11] Ibidem, p.273.
[12] Florin Anghel, Construirea sistemului cordon sanitaire, Relaţii româno-polone 1919 – 1926, Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2008, p.63
[13] Valentin Ciorbea, op.cit., p. 274.
