Cauzele. Revoluţia din 1821 este rezultatul procesului de dezvoltare a societăţii româneşti, limitat în evoluţia sa de rânduielile feudale interne, accentuate de dominaţia Porţii. Relaţiile servile, monopolurile feudale, fiscalitatea apăsătoare, vânzarea funcţiilor, stoarcerea fiscală, monopolul economic otoman, instabilitatea internă politică accentuată de anarhia din Turcia – sunt cauze de conflicte sociale serioase, ce se contopeau, în lupta de rezistenţă împotriva regimului fanariot, cu cele naţionale, exprimate prin sintagma „dreptate şi slobozenie”. Întreţinerea regimului, prin impozite era mai dură decât exploatarea economică, prin intermediul relaţiilor agrare. Boierii câştigau mai mult din funcţii decât din lucrarea moşiilor. Lupta împotriva abuzurilor regimului, a corupţiei, întronarea unei atmosfere de ordine, de garantare a vieţii şi averii, a desfăşurării comerţului – sunt expresii ale conştiinţei naţionale.
Sunt mari similitudini între situaţia din Transilvania şi din Principate. Şi aici şi dincolo, lupta socială începe a se confunda cu cea naţională, structurile, reprezentanţii puterii fiind străini şi serveau interese externe-austriece şi turceşti.
În cererile către Poartă, Tudor, justificând ridicarea poporului, sublinia că locuitorii au rămas „mai goi decât morţii cei din mormânturi”. Situaţia era gravă: domnii fanarioţi erau simpli reprezentanţi ai Porţii, ei îşi pierd iniţiativa în politica externă. Practica vânzării tronului a slăbit instituţia domniei. Până în 1752, domnii sunt mutaţi de pe un tron pe altul – sume de bani şi lipsa de independenţă. După aceea, înlocuirile sunt tot mai dese, sumele cresc, era concurenţă. În preajma lui 1821 se constituie un cartel între patru din familiile influente ale Fanarului ce monopoliza tronul Principatelor. Domnii contractau datorii uriaşe pentru a ocupa tronul (Mihail Şuţu a plătit 3 milioane de piaştri)
pe care trebuiau să-i recupereze prin: strângerea rapidă a birurilor pentru tribut, achitarea creditorilor, un fond bănesc pentru păstrarea tronului. Chiar domnii bine intenţionaţi – şi au fost – nu au prea avut timp pentru buna administrare a ţării.
O parte din boieri, pământeni de sânge, n-au mai dorit să colaboreze cu regimul fanariot, constituindu-se într-o „opoziţie naţională”, venind în consens cu interesele naţionale, acţionând pentru un regim politic capabil, stabil şi mai relaxat. Lupta contra grecilor, a fanarioţilor, era totodată lupta împotriva dominaţiei Porţii. Domnii veneau în ţară cu rude (Alex. Şuţu în 1819 a venit cu 820 persoane) ce primeau slujbe grase şi boierii. Lupta pentru domni pământeni, contra practicilor fanariote, era o manifestare a luptei pentru independenţă. Boierimea română (cu rezerve), a aderat la programul naţional al revoluţiei din 1821. Statul şi regimul fanariot, prin administraţie, justiţie, fiscalitate a fost un teribil instrument de jaf, în beneficiul turcilor şi al demnitarilor. Dacă tributul Moldovei era la sfârşitul sec. al XVIII-lea de 619 pungi (309.500 lei), contribuţiile şi obligaţiile faţă de Poartă se ridicau la mai multe milioane; între 1812-1821 Ţara Românească a fost despuiată de 63 milioane lei, plus „cele luate peste rânduială”, un total incredibil de circa 120 de milioane lei. Metodele stoarcerii banilor de la contribuabili erau zguduitoare, adăugându-se monopolul economic otoman, corolar al dominaţiei politice. Se creează o situaţie revoluţionară: frământări ale ţăranilor, opoziţia pandurilor în 1814 (li se suprimă imunităţile), mişcările orăşenilor împotriva sarcinilor feudale impuse de proprietari (boieri, mănăstiri, domni), ale „tătărăşenilor” din Iaşi (1819), ale târgoviştenilor, participarea voluntarilor români la lupta antiotomană.
Revoluţia românească din 1821 a fost parte integrantă a mişcărilor din sud-estul Europei, al cărei obiectiv era eliberarea de sub Turcia. Sârbii au fost într-o insurecţie continuă (sub Karagheorghe, sub Milos Obrenovici) între 1800-1820, şi au avut legături cu ei, ca şi cu grecii care-şi înfiinţează Eteria în 1814, cu acelaşi scop. Dar anul 1821 este şi o parte integrantă a mişcărilor generale europene (Germania, Spania, Franţa, Italia), o atmosferă de tensiune revoluţionară ce demonstra echilibrul precar stabilit de Congresul de la Viena şi de Sfânta Alianţă.
Revoluţia din 1821 şi-a avut propriile cauze interne, profunde, revoluţia greacă fiind doar ocazia declanşării ei. Datorită modului în care marile puteri voiau să dea o anumită rezolvare problemei orientale, Principatele nu puteau juca un rol independent; forţele interne erau nevoite să redobândească autonomia prin recunoaştrea vechilor capitulaţii, iar războaiele Rusiei şi Austriei cu Turcia (deşi cu suferinţe, amputări teritoriale), precum şi dreptul de intervenţie al Rusiei au ajutat românilor să definească problema românească în cuprinsul mai larg al problemei orientale. Nevoiţi să se sprijine pe acţiunile antiturce ale Rusiei, românii au fost nevoiţi să-şi restrângă obiectivele naţionale, astfel ca să nu contravină conservatorismului impus unei mari părţi a Europei de către Sfânta Alianţă. Mişcarea naţională românească a lucrat în legătură cu mişcarea grecilor, cu Eteria, care şi-a creat o reţea întinsă în sud-estul Europei şi a avut încredere în sprijinul Rusiei, ai cărei diplomaţi în Peninsula Balcanică, în majoritate greci, au fost propagatori ai ideilor Eteriei. Însuşi ministrului de externe al Rusiei, Capodistria (grec) i s-a propus conducerea Eteriei; acesta refuzând, a fost de acord cu numirea în aprilie 1820, ca efor general, al lui Alex. Ipsilanti, general în armata rusă.
În strategia generală a luptei Eteriei, ce viza independenţa Greciei, Principatele ocupau un loc important, aici fiind înalţi dregători fanarioţi ce puteau da sprijin unei mişcări insurecţionale declanşate pe teritoriul românesc, după care urmau a fi răsculaţi Balcanii (erau implicaţi Mihail Şuţu, domnul Moldovei, arhimandritul Dikeos, căpitanii gărzilor domneşti Bimbaşa Sava, Iordache Olimpiotul, căpitanul Farmaki, erau numeroşi boieri greci partizani şi existau eforii la Iaşi, Galaţi, Bucureşti). Ipsilanti conta pe sprijinul Rusiei, pe ajutorul armat al lui Tudor Vladimirescu, a stabilit contacte cu Milos Obrenovici, avea sprijinul grecilor din Principate. Dar aderenţa românilor la Eterie a fost minoră, ei s-au situat pe coordonate proprii, naţionale, comune fiind doar adversarul şi obiectivul strategic ce miza pe sprijinul Rusiei, în contextul ridicării generale a popoarelor din Balcani.
Evenimentele revoluţionare, cuprinzând la 1821 Ţările române, s-a impus Tudor Vladimirescu, comandantul pandurilor din Oltenia, moşnean din Gorj, reprezentant tipic al clasei de mijloc în ascensiune, ridicat prin avere (făcută prin comerţ, arendăşie, slujbă la stat) în treapta boierească (sluger), comandant de panduri în războiul ruso-turc din 1806-1812, decorat datorită calităţilor militare cu ordinul „Sf. Valentin” şi locotenent în armata rusă. Receptiv la înnoirile venite din Occident, cu orizont larg, devotat poporului său căruia i-a înţeles suferinţele şi adversar al împilatorilor – Tudor era destinat să joace un rol de prim plan în evenimentele ce se pregăteau.
Tudor a avut legături cu eterişti de marcă, îndeosebi militari. Se conta pe răscoala bulgarilor şi sârbilor, paşa din Ianina se răsculase împotriva sultanului, se miza – conform propagandei eteriste – pe un război ruso-turc. În acord cu boierii partidei naţionale din Ţara Românească, cu boierii Gr. Brâncoveanu, G. Ghica şi Barbu Văcărescu din „comitetul de oblăduire”, ce a preluat conducerea Ţării Româneşti după moartea neaşteptată a lui Alex.Şuţu, cu care a încheiat documentul din 15/27 ianuarie 1821, prin care Tudor era însărcinat (la cererea lui) cu „ridicarea în arme a norodului” şi primea sprijin necondiţionat, Tudor a dus tratative cu Eteria. Rezerve au avut şi boierii pământeni, şi Tudor, şi eteriştii. Tudor a fost iniţiat în planurile Eteriei (a avut relaţii strânse cu Iordache Olimpiotul şi C-tin Samurcaş), dar n-a vrut să-şi subordoneze ei mişcarea naţională. Acordul din ianuarie 1821 între Tudor şi căpitanii Iordache şi Farmaki, de sprijin reciproc prin toate mijloacele „în folosul general, cu scopul de a ne elibera, prin forţa armelor, de jugul copleşitor al barbarilor”, a fost încheiat pe bază de egalitate. Tudor era aliat, urma să faciliteze trecerea Dunării şi colaborarea cu Rusia. Eteria, din interes, a lansat confuzia că revoluţia lui Tudor a pornit din iniţiativa ei.
După acordul cu boierii din 15/27 ianuarie, Tudor pleacă să răscoale Oltenia. Boierii au păstrat o atitudine ambiguă, se asigură în caz de eşec. Din Tismana a lansat la 4 februarie 1821 Proclamaţia de la Tismana – Padeş (localitatea unde s-au adunat răsculaţii). Documentul justifică ridicarea armată, promite celor ce se vor alătura oastei sale un loc în Adunarea norodului, organ reprezentativ menit să acţioneze pentru binele tuturor. Îndeamnă la „jertfirea averilor celor rău agonisite ale tiranilor boieri”, fără a condamna în bloc boierimea, făcând rezerva apărării averii boierilor făgăduiţi, negustorilor, orăşenilor, ţăranilor. Efectul a fost ridicarea ţăranilor contra tuturor boierilor, pentru ştergerea dărilor, eliberare socială.
Tudor n-a vrut să-şi subordoneze mişcarea eteriştilor sau să provoace intervenţia Rusiei. El a urmărit să-şi ridice poporul la libertate socială şi naţională, şi-a întocmit un program ce urmărea binele şi progresul general, dar nu putea renunţa la colaborarea cu boierii (forţa politică) pe platforma intereselor naţionale, de aceea a încercat să frâneze excesele furiei populare, pentru a nu compromite programul naţional.
Organiză mănăstirile din Oltenia şi lagărul de la Ţânţăreni, în vederea unei rezistenţe contra turcilor, a organizat şi disciplinat armata (se sprijinea îndeosebi pe panduri) şi s-a îndreptat spre Bucureşti. Întreţine legături cu boierii din partida naţională, concepe măsuri pentru o nouă administraţie, întreprinde demersuri politice pe lângă împăraţii Rusiei şi Austriei, cerând sprijin şi arătând că s-a ridicat doar împotriva stăpânirii fanariote interne. Prin acte înaintate Porţii caută să-i liniştească pe demnitarii turci, pentru a înlătura suspiciunile că s-ar fi ridicat contra stăpânirii otomane, dezvăluind suferinţele poporului şi arătând că s-a ridicat doar împotriva fanarioţilor ce „au călcat în picioare drepturile ţării”. Caracterul social e deschis, cel naţional poate fi doar intuit din desfăşurarea evenimentelor: relaţiile lui Tudor cu boierii şi Eteria, încadrarea în mişcarea generală din Balcani, întărirea armatei (va ajunge la 8.000, între care 2.000 de arnăuţi), tabere de rezistenţă, ocuparea Bucureştilor.
O singură dată spune oamenilor săi că mişcarea e din porunca ţarului Alexandru I, contra turcilor, „pentru mântuirea noastră şi a întregului neam creştinesc”. Anunţând că Ipsilanti a intrat în ţară cu armată, ce va fi urmată de una rusă – „noi nu avem decât să asigurăm trecerea Dunării principelui Ipsilanti pentu a merge să-şi elibereze patria. Ruşii ne vor da ajutor să luăm cetăţile de pe teritoriul ţării, după care ne vor lăsa liberi să ne conducem după legile noastre”. Boierii păstrează ambiguitatea, vor ca ţara să se elibereze de turci, cel puţin de fanarioţi, dar nu prin ridicarea poporului, ci prin reglementare politică ce să nu le afecteze privilegiile.
Programul revoluţiei e expus în Proclamaţia de la Padeş, arzul către Poartă, obiectivele concrete în Cererile norodului românesc: domnii pot veni în ţară însoţiţi doar de patru boieri greci, înlăturarea grecilor din scaunele arhiereşti, interdicţia de a spori impozitele indirecte asupra produselor, desfiinţarea vămilor şi a havaeturilor (taxelor) puse asupra mărfurilor şi vitelor, suprimarea venalităţii funcţiilor administrative şi ecleziastice, rangurile să fie atribuite doar „după slujbe”, suprimarea legii străinilor, reglementarea numirii zapciilor, strângători ai dărilor, reducerea numărului dregătorilor şi diminuarea lefurilor, anularea legiuirii Caragea, armată a ţării (4.000 panduri, 200 arnăuţi), deci restabilirea dreptăţii şi legalităţii spre folosul poporului. Programul de organizare internă a fost alcătuit în limite ce corespund realităţilor şi posibilităţilor de realizare ale epocii (principiile erau aceleaşi şi pentru Moldova), obiectivele naţionale, antiotomane erau nemărturisite, deşi erau mai limpezi în epocă decât obiectivele de organizare internă modernă. Programul naţional va fi formulat în memoriile şi proiectele de reformă ulterioare. Cererile boierilor plecaţi din ţară adresate Rusiei şi Austriei formulează programul antiotoman: înlăturarea regimului fanariot, restabilirea vechilor privilegii ale Principatelor, domnii pământene, înlăturarea monopolului economic şi libertatea comerţului, armată naţională, retrocedarea raialelor, graniţă pe talvegul Dunării.
Schimbarea planurilor Eteriei a complicat situaţia. În 22 februarie/6 martie Al. Ipsilanti intră în Iaşi; va da o Proclamaţie către locuitorii Moldovei. Prezintă temeiurile revoluţiei greceşti – eliberarea; garanta pacea şi securitatea Moldovei, asigură că o eventuală intervenţie turcă va fi întâmpinată de o „forţă teribilă” – aluzie la Rusia – „stricând socotelile Rusiei”, iar în faţa acestei erori grave ţarul (aflat la Congresul Sfintei Alianţe la Leybach) dezavuează Eteria şi mişcarea lui Tudor. La 9 martie mica oştire eteristă (2.000 de oameni) se pune în marş spre Ţara Românească (schimbând planul), în drum comiţând jafuri. Aflând, Tudor se pune în mişcare cu Adunarea norodului spre Bucureşti spre a ocupa el capitala, menţinând în drum o disciplină severă. Rămânând în Principate, Ipsilanti urmărea intervenţia turcă, ce va provoca, probabil, un război cu Rusia. Drumul celor două oşti spre Bucureşti, divergenţele între cele două mişcări, dezavuarea mişcării au derutat pe boierii din capitală – mulţi fug în Transilvania. Sosirea armatei sale la Bucureşti (jumătatea lui martie) deschide o nouă etapă a revoluţiei, independentă de Eteria. Domnul Tudor îşi asumă conducerea supremă.
Dezavuarea celor două revoluţii a dat cale liberă intervenţiei turce; e adevărat, o revoltă a grecilor din Peloponez izbucnise, dar bulgarii şi sârbii nu s-au ridicat. Noua situaţie demonstrează independenţa şi caracterul naţional al revoluţiei române. Proclamaţia de la Bolintin (16 martie), cea de la Cotroceni (20 martie) fac apel la patriotism şi unitate. Din Bucureşti (pe care îl fortifică), Tudor duce tratative cu turcii, încheie un acord cu boierii, recunoscând „vremelnica stăpânire” a boierilor „patrioţi”, el păstrându-şi poziţia dominantă, la rândul lor aceştia trimiţând memorii Porţii şi Rusiei, recunoscând legalitatea mişcării. Alianţa pe teren naţional cu boierii nu înlătura contradicţiile sociale, amâna doar lupta pentru soluţionarea lor.
Ajungând la 9 aprilie la marginea Bucureştilor trupa eteristă, Tudor se opune intrării ei în oraş, are o discuţie aprinsă cu Ipsilanti, cerându-i să treacă Dunărea, întrucât scopurile nu sunt concordante şi locul lui Ipsilanti nu e în Ţara Românească. Momentan, s-a ajuns la un compromis, Ipsilanti controlând zona de sub munţi, cu cartierul la Târgovişte, lui Tudor rămânându-i zonele de câmpie. În noua situaţie, gravă, Tudor recomandă legături cu Divanul din Iaşi: „Noi trebuie să ştim ce se petrece acolo şi să-i informăm asupra a ceea ce se petrece aici, ca într-un gând şi o unire cu Moldova să putem să ne cucerim drepturile acestor două principate.” Era conştient că soarta celor două Principate nu e separată.
Trebuie să ne gândim la condiţiile particulare în care s-a desfăşurat revoluţia, la rolul dificil jucat de Tudor, şi ca atare trebuie să înţelegem particularităţile programului revoluţionar. A tratat cu boierii, cu turcii, cât timp nu se cunoşteau intenţiile Rusiei, n-a divulgat legăturile ei cu Eteria, iar după dezavuarea de către ruşi a refuzat să mai colaboreze deschis cu ea, neacceptând nici oferta turcilor de a participa la reprimarea revoluţiei greceşti.
Pentru drepturile poporului a început lupta, pe el s-a sprijinit, dar forţa populară nu trebuia să fie anarhică, ci constructivă; colaborarea boierilor la programul său naţional nu se putea obţine decât prin temperarea revendicărilor sociale. Trebuiau incluse în program doar sarcinile realizabile într-un context dominat de
Sfânta Alianţă şi într-o zonă aflată în disputa şi sub controlul a trei imperii conservatoare.
Turcii au intrat în ţară la începutul lunii mai, Tudor se retrage spre Oltenia pentru o rezistenţă de natură să provoace intervenţia şi internaţionalizarea problemei româneşti. Acuzat de colaborare cu turcii, eteriştii au reuşit să-l captureze şi l-au asasinat la marginea Târgoviştei (27/28 mai – 8/9 iunie 1821). Asasinatul nu i-a salvat pe eterişti; oastea lui Tudor s-a dezagregat, dar o parte din panduri sunt învinşi – remarcându-se prin bravură – de turci la Drăgăşani. Eteriştii se retrag şi ei de la Târgovişte spre Oltenia, fiind înfrânţi tot la Drăgăşani. Ipsilanti fuge în Ardeal, unde e întemniţat. Ultimele rezistenţe eteriste sunt înfrânte în Moldova, la mănăstirea Secu, în octombrie.
Revoluţia lui Tudor, înfrântă, a fost preludiul formării statului modern, ecoul ei a fost sensibil şi în rândul românilor transilvăneni – a fost o afirmare a conştiinţei naţionale, rezultat al dezvoltării unitare a naţiunii române. Deşi înfrântă, revoluţia din 1821 a precizat idei şi năzuinţe, grăbind procesul de clarificare şi maturizare a ideologiei naţionale. 1848 – după Bălcescu – a fost doar dezvoltarea progresivă a celei din 1821.
