Immanuel Kant după formularea disertaţiei inaugurale – „De mundi sensibilis atque intelligibilis forma et principiis” a cursului de filosofie din 1770 nu mai este tributarul altora, nu mai este nici raţionalist, nici empirist, ci le depăşeşte pe amândouă, atingând culmea unei concepţii sintetice care este numai a lui.
Promovând o concepţie dualistă acesta consideră că există o lume fenomenală şi una pur inteligibilă (noumenală). Aceasta din urmă este icognoscibilă pentru intelectul uman, care nu poate cunoaşte decât fenomenul. La această lume omul se poate înălţa prin moralitate, al cărei concept cheie este conceptul de libertate. Pentru a defini conceptul de drept, Kant realizează mai întâi distincţie între ceea ce aparţine moralităţii şi ce aparţine dreptului. Distincţia între ceea ce se raportează la exterioritate şi ceea ce e un principiu intern ce se poate extinde şi la exterioritate dar niciodată invers. Dreptul nu acţionează în aceste condiţii decât asupra actelor exterioare ale oamenilor, cele ale interiorităţii umane sunt purtate de actele morale, care sunt superioare celor dinainte. Libertatea, aşa cum este ea văzută de Kant, se întemeiază pe actele morale, chiar dacă dreptul este întemeiat pe raţiune, el nu poate să-şi extindă sfera asupra actelor pur interioare, acestea rămânând în afara reglementărilor juridice.
„Pentru ca o acţiune să fie ceea ce se numeşte legală, este suficient ca ea să fie conformă legii, oricare ar fi mobilul său; dar pentru ca ea să fie morală, trebuie în afară de aceasta, să aibă drept mobil ideea de datorie pe care o prescrie legea”79.
Concepând astfel dreptul, Kant vede în Stat dreptul afirmat şi realizat. Statul este ca „o multitudine de oameni trăind după legile dreptului, şi asociate printr-un contract”. Observând această concepţie despre stat se poate afirma că, contractul social chiar dacă are un caracter ipotetic şi ideal „este regula şi nu originea constituirii Statului, el nu este principiul fundamental, ci acela al administrării Statului”. Contractul a devenit, în acest sens, actul prin care poporul s-a constituit prin el însuşi în Stat, actul în virtutea căruia toţi renunţă la libertatea lor exterioară pentru a o relua imediat ca membrii ai unei Republici, acest act devine astfel presupoziţia ideală a statului. Contractul nu doar că este bază a statului, dar pe el şi numai pe el se poate fonda o constituţie civilă, legea fundamentală în baza căreia să se poată institui un stat, aşa cum susţine Kant, „Dar acest contract (contractus originarius sau pactum sociale), ca o condiţie a tuturor voinţelor particulare şi private ale unui popor în vederea unei voinţe comune şi publice, nu este deloc necesar să-l presupunem ca un fapt ca şi cum era nevoie înainte de toate să dovedim istoric cum un popor (…) ne-a lăsat oral sau scris un aviz sigur sau un document care ne permite să ne credem legaţi de o constituţie civilă – deja existentă80„.
|
I. Kant, Introducere în teoria dreptului în volumul Metafizica moravurilor, Editura Antaios, 1999, p. 18. Idem, p. 362. |
Din teoria kantiană rezultă că „O lege atât de sacră încât este deja o crimă, şi numai faptul de a o pune la îndoială din punct de vedere practic, şi prin urmare, de a-i suspenda un moment efectul, nu pare să vină de la oameni, ci de la un legislator suprem şi infailibil, şi tocmai aceasta este ceea ce semnifică maxima «orice autoritate vine de la Dumnezeu». Ea nu mai indică fundamentul istoric al constituţiei civile, ci ea exprimă o idee sau un principiu practic al raţiunii
O-.)81„
În ceea ce priveşte autoritatea, aceasta are o origine sacră, iar, singura cale de urmat este supunerea. Schimbarea acesteia trebuie să vină pe calea reformelor şi nu a revoluţiei. Tot acest conservatorism izvorăşte la Kant din contradicţia revoluţiei cu sacrul autorităţii statului. Statul aşa cum Locke, Montesquieu şi Rousseau l-au conceput trebuie să se bazeze pe diviziunea puterilor. Puterea legislativă trebuie separată de puterea executivă, pentru că numai în felul acesta, constituţia este legitimă. Rolul statului fiind acela al asigurării protecţiei dreptului.
Complexitatea sistemului kantian şi modalităţile diferite de abordare a acestuia, au dat naştere la mai multe orientări, toate animate de dorinţa de a aduce clarificări. Concepţia kantiană constituindu-se ca bază pentru studiu filosofic al numeroşilor doctrinari, a dat naştere în final la o orientare critică numită neokantianism. Acest curent de gândire şi-a făcut apariţia, către sfârşitul secolului al XIX-lea şi va domina începutul secolului al XX-lea, având o mare influenţă nu numai în filosofie, ci şi asupra oamenilor politici din acea vreme. Neokantianismul juridic este reprezentat de Stammler în Germania, Giorgio del Vechio în Italia, iar, în România de Mircea Djuvara şi Eugeniu Speranţia.
Giorgio del Vechio în opera sa încearcă să fundamenteze o filosofie a dreptului pornind de la un principiu a priori, principiu care se constituie ca limită ultimă şi pe care se sprijină întreg edificiul juridic. Acest principiu fundamental este justiţia.
A priori-ul, lui del Vechio, vizează universalitatea, al cărei centru este reprezentat de sufletul uman, care se constituie în forma logică pe care se sprijină orice raport juridic. Porneşte astfel, de la ideea că orice fiinţă raţională posedă sămânţa eternă „a justului”.
Cât priveşte concepţia sa asupra statului, după un studiu al definiţiilor date de Kant, Hobbes şi Hegel, pe care le consideră insuficiente, este că „Statul e subiectul voinţei care stabileşte o ordine juridică; sau statul este subiectul ordinei juridice, în care se realizează comunitatea de voinţă a unui popor82„. Dorind să stabilescă deosebirea dintre stat şi societate filosoful continuă, precizând că: „Aceasta consistă în mod esenţial în ordinea juridică şi este, pentru a spune altfel, coloana vertebrală a societăţii, osatura în jurul căreia se dispun diversele ţesuturi sociale; pe el se bazează raporturile complexe care alcătuiesc comunitatea de viaţă a unui popor. În conformitate cu acelaşi concept, Statul a mai fost definit pe scurt «expresia potenţială a societăţii»83„.
În fapt, se poate observa că dezvoltarea juridică a unei societăţi este întotdeauna variată, dar ea presupune o logică internă unitară a instituţiilor, determinată de însăşi condiţiile conştiinţei juridice. Când subiectul „se gândeşte” pe sine, el trebuie în mod necesar să se gândească şi ca obiect posibil faţă de un alt subiect, el nu poate să nu se conceapă pe sine şi obiectiv ca un conţinut posibil de gândire pentru alţii.84
