Situaţia politică externă a Ţârilor Române în secolul al XVII-lea-mijlocul secolului al XVIII-lea

1. Rivalitatea polono-austro-turcă pentru influenţă în Ţările Române în prima treime a secolului al XVII-lea

Evenimentele din toamna anului 1600 au dus la izgonirea lui Mihai Viteazul, la lichidarea operei sale de unificare a Ţărilor Române şi chiar la uciderea domnului muntean, au constituit un prilej favorabil pentru acutizarea rivalităţii dintre cele trei mari puteri ale timpului – Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic şi Republica No­biliară Polonă – pentru influenţă în Ţările Române.

Prin revenirea lui Ieremia Movilă în scaunul Moldovei şi prin instalarea lui Si- mion Movilă în scaunul Ţării Româneşti, se constituie o alianţă dinastică între cele două ţări, sprijinită mai mult de Polonia, dar recunoscută şi de otomani, ea nu era destul de puternică. Otomanii aveau candidatul lor la domnie, pe Radu Mihnea, dar sultanul nu putea să intervină hotărât în sprijinul lui. Cu toate acestea, pe la începu­tul anului 1602, Radu Mihnea reuşeşte să-şi impună autoritatea asupra teritoriului Olteniei, dar nu se menţine mult timp. Habsburgii impun aici candidatul lor, Radu Şerban, care îl informa pe Ieremia Movilă că el a devenit domn al Ţării Româneşti din mila lui Dumnezeu şi cu voia împăratului creştin Rudolf II (1576-1611).

Rudolf II hotărăşte să se mulţumească cu succesele obţinute în Transilvania şi Ţara Românească, respingând ideea unei expediţii împotriva Moldovei. Împăratul îşi dădea foarte bine seama că polonezii „se cred îndreptăţiţi la acea provincie, fiind gata a-şi apăra dreptul şi cu armele”. Apreciind în aşa fel situaţia, împăratul nu se decide la un conflict cu Polonia, cu atât mai mult că până în 1606, Imperiul Habsburgic s-a aflat în stare de război cu Poarta. O altă cauză a eschivării de la o expediţie împotriva Moldovei a fost faptul că „nici stăpânirea asupra Ardealului nu e încă asigurată”. De asemenea, nu era definitiv întărită situaţia lui Radu Şerban în Ţara Românească.

Polonia, după înlăturaea lui Simion Movilă, de asemenea, nu era dispusă să se amestece în Ţara Românească. Prin hotărârea Seimului din 1603, polonii se mulţu­mesc cu menţinerea poziţiilor în Moldova, lăsând Habsburgilor şi otomanilor disputa pentru Ţara Românească şi Transilvania.

O nouă mişcare împotriva Habsburgilor începe în toamna anului 1604 şi a fost condusă de Iştvan Bocskai. În februarie 1605, Bocskai este ales principe de nobilime şi de secui. Noul principe al Transilvaniei a avut o atitudine ostilă faţă de domnul Ţării Româneşti, instalat de Habsburgi, acuzându-1 de nesinceritate faţă de sultan şi propunând Porţii numirea lui Simion Movilă.

În aceste condiţii, Radu Şerban apelează la sultan şi trimite o solie la Poartă. Dar sultanul a promovat o politică oscilatorie atestând „încrederea fragilă de care se bucura la Poartă proaspătul «convertit» politic Radu Şerban” (Şt. Andreescu).

Încercarea din 2 iulie 1605 a lui Simion Movilă să intre în Ţara Românească 1-a determinat pe Radu Şerban să caute o apropiere de principele transilvănean. În urma negocierilor, principele trimite un sol la Radu Şerban care, la 6 august 1605, a încheiat un tratat conform căruia domnul muntean jura credinţă principelui şi se obliga să fie „prieten prietenilor şi duşman duşmanilor” acestuia, să retragă trupele muntene din Transilvania. La rândul lor, transilvănenii se obligau să-1 determine pe Simion Movilă să renunţe la atacurile asupra Ţării Româneşti, îi promit domnului sprijin diplomatic la Poartă şi refugiu în Transilvania, în cazul în care va fi nevoit să părăsească ţara. Alianţa cu Transilvania a întărit simţitor poziţiile lui Radu Şerban.

Raporturile lui Ieremia Movilă cu Polonia au continuat să fie bune, cu toate că domnul nu putea satisface întru totul pretenţiile în bani ale polonezilor, trimiţând sume mai mici decât cele pretinse. Un factor destabilizator al raporturilor moldo-po- lone erau trupele de mercenari poloni care au venit în ţară cu Simion Movilă.

Intenţia lui Ieremia Movilă de a interveni în Ţara Românească era direcţionată şi spre menţinerea unor relaţii încordate între Imperiul Otoman, Polonia şi Imperiul Habsburgic. El înţelegea că pacea dintre sultan şi împărat ar fi accentuat atenţia Porţii faţă de Moldova. De aceea, când în 1606 otomanii şi Habsburgii au început nego­cierile de pace, Ieremia şi Simion Movilă intervin pe lângă Rudolf al II-lea să nu încheie pace cu Poarta. Aceste demersuri, precum şi apropierea lui Ieremia Movilă de Polonia, îl determină pe sultan să pună la ordinea zilei problema schimbării domnului Moldovei. Dar, la sfârşitul lunii iunie 1606, Ieremia Movilă s-a stins din viaţă.

Pe 23 iunie 1606 Iştvan Bocskai încheie pacea cu Habsburgii. Conform tratatu­lui, a fost restabilită independenţa Transilvaniei şi a Partium-ului, principele transil­vănean îşi extindea autoritatea sa asupra unor comitate (Satu Mare, Ugoci etc.), dar cu condiţia că, în cazul în care el va muri şi nu va lăsa urmaşi, aceste comitate urmau să fie întoarse Habsburgilor.

După moartea lui Iştvan Bocskai (4 ianuarie 1607), Dieta convocată la Cluj îl alege principe pe Sigismund Rakoczi (1607-1608), dar el nu este recunoscut de Habsburgi, care intenţionau să instituie un control dur asupra celor trei ţări româ­neşti, în Moldova urmând a fi instalat Nicolae Pătraşcu, fiul lui Mihai Viteazul. În condiţiile când în Transilvania se ridică un nou pretendent, Gabriel Bathory, pe 5 martie 1608 Sigismund Rakoczi s-a văzut nevoit să abdice de la tron.

Moartea lui Ieremia Movilă (1606) a marcat începutul unei perioade compli­cate în istoria Moldovei. Situaţia creată a fost folosită de otomani „pentru a pro­duce prima breşă în sistemul suzeranităţii colective polono-otomane asupra Mol­dovei” (V. Ciobanu). În conformitate cu actul din 4 august 1598 sultanul a acordat scaunul Moldovei fiului lui Ieremia, Constantin Movilă. Dar de acest pas al Porţii au fost nemulţumiţi boierii moldoveni care l-au propus la scaun pe Simion Movilă, asigurându-l pe marele vizir că şi polonii îl vor accepta.

Dar regele a pus la îndoială legitimitatea acţiunilor Porţii şi a boierilor. Polo­nii pretindeau că dreptul de a propune domn în Moldova aparţine exclusiv regelui în baza faptului că „a mântuit de multe ori acea ţară de vrăjmaşi”. Acţiunile Porţii au fost calificate ca o tentativă de a lichida dreptul Poloniei de numire a domnilor. Turcii au insistat ca polonii să-1 recunoască domn pe Simion Movilă, lucru accep­tat şi de Sigismund III în 1606. Dar, în septembrie 1607 Simion Movilă se stinge din viaţă. Moartea acestuia a declanşat o perioadă de lupte pentru scaunul Moldo­vei între urmaşii lui Ieremia şi Simion Movilă. Deoarece aceste lupte erau purtate la iniţiativa celor două văduve, Elisabeta (soţia lui Ieremia) şi Margareta (soţia lui Simion), N. Iorga a numit acest răstimp „războiul celor două cumnate”.

Încercarea lui Mihai Movilă, fiul lui Simion, de a se instala în scaunul ţării nu reuşeşte. Pe la sfârşitul lunii noiembrie 1607 trupe polone intrau în Moldova şi îl instalau în scaunul de la Iaşi pe fiul Elisabetei, Constantin Movilă (1607-1611), confirmat şi de sultan în martie 1608.

Principele Transilvaniei Gabriel Bathory, cu toate că pe 31 mai 1608 semnase un tratat cu Ţara Românească, avea o atitudine ostilă faţă de Radu Şerban. Princi­pele caută să-1 atragă de partea sa pe Constantin Movilă, care era şi el supărat pe Radu Şerban, pentru că acesta îl susţinuse pe fostul domn Mihai Movilă. În acest context, pe 18 iulie 1608 la Iaşi a fost semnat un tratat care prevedea reînnoirea alianţei şi prietenia cu Principatul Transilvaniei, domnul şi principele se obligau să fie credincioşi unul faţă de altul, domnul Moldovei se va strădui să fie „prieten prietenilor şi duşman duşmanilor”, nu va unelti împotriva principelui, va acorda principelui ajutor când acesta „va porni împotriva duşmanilor”, sau dacă „va fi constrâns să renunţe la regatul său şi să vină în Moldova”, el va fi asigurat cu cele necesare.

În pofida acestui tratat, raporturile moldo-transilvănene rămân tensionate, fi­indcă principele pretindea un tribut anual de 8.000 de florini, pe care 1-ar fi promis moldovenii. În primăvara anului 1609, Gabriel Bathory chiar intenţiona să între­prindă o expediţie în Moldova. Nobilimea transilvăneană, nemulţumită de Gabriel Bathory, organizează un complot împotriva lui, dar nu reuşeşte să-1 înlăture. Nobi­lii care au participat la complot, se retrag în Ţara Românească, ceea ce a tensionat şi mai mult raporturile dintre cele două ţări.

În condiţiile când primejdia din partea lui Gabriel Bathory se agravează, Con­stantin Movilă caută o apropiere de Radu Şerban şi în martie 1610 cei doi domni s-au împăcat. În iulie 1610 Constantin Movilă a refăcut alianţa şi cu Gabriel Ba­thory şi în decembrie principele ataca Ţara Românească. Radu Şerban se retrage în Moldova, iar Gabriel Bathory se adresează Porţii în speranţa de a obţine şi domnia Ţării Româneşti.

În aceste condiţii, Constantin Movilă şi Radu Şerban încep negocierile cu ar­hiducele rege Matiaş al II-lea, finalizate cu semnarea tratatelor din februarie 1611. Constantin Movilă spera că după înlăturarea lui Gabriel Bathory din Transilvania şi instalarea aici a unui membru al Casei de Austria, se va putea constitui o con­federaţie a celor trei state de la Dunărea de Jos, sub protecţie Habsburgică. Radu Şerban reuşeşte să revină în scaunul Ţării Româneşti (iunie 1611), iar Radu Mih- nea se retrage la turci. În iulie 1611, trupele lui Radu Şerban trec în Transilvania, reuşind să zdrobească lângă Braşov trupele lui Gabriel Bathory.

Evenimentele din Ţările Române au neliniştit Poarta şi sultanul a trecut la acţiuni hotărâte. În toamna anului 1611, în scaunul Ţării Româneşti este reinstalat Radu Mihnea, iar în scaunul Moldovei, fără a se mai consulta cu polonii, otomanii îl înlătură pe Constantin Movilă şi îl instalează pe Ştefan II Tomşa (1611-1615). Constantin Movilă se retrage în Polonia.

Aşadar, începând cu toamna anului 1611, poziţiile Porţii în Ţările Române se întăresc simţitor, situaţie care a fost apreciată de Ştefan Andreescu drept „restabi­lirea completă a dominaţiei în Ţara Românească şi Moldova”. Spre sfârşitul anului 1611, Radu Mihnea semna un tratat cu Gabriel Bafhory prin care părţile se obligau la acţiuni comune împotriva tuturor inamicilor, cu excepţia sultanului.

În Moldova, Ştefan II Tomşa îşi începe efectiv domnia în ianuarie 1612. Pro­blema externă principală era reglementarea raporturilor cu Polonia. În urma nego­cierilor care au avut loc, la 8 octombrie 1612 era semnat un tratat, care prevedea că domnul Moldovei va acorda toată credinţa regelui polon şi Republicii; va depune toate eforturile pentru a menţine pacea între rege, pe de o parte, sultan şi hanul Cri- meii, pe de altă parte; cetatea Hotinului rămânea după Polonia, soarta ei urma să fie hotărâtă de rege şi sultan; domnul Moldovei urma să elibereze din prizonierat pe nobilii polonezi care se aflau în Moldova şi va trimite oamenii săi la Seim pentru a depune jurământul de fidelitate. Dar tratatul nu a asigurat liniştea între cele două ţări. Doi ani mai târziu, polonii cereau de la sultan înlăturarea lui.

Între timp, otomanii se gândesc şi la mazilirea lui Gabriel Bathory. Acesta, în aprilie 1613, semnase cu Habsburgii un tratat prin care se obliga să-i ajute la luptă împotriva tuturor duşmanilor, cu excepţia Porţii. Dar aceasta nu 1-a salvat. Otomanii întreprind o expediţie în Transilvania şi aici este instalat Gabriel Be- thlen, ales principe şi de Dietă (octombrie 1613). Domnii Moldovei şi al Ţării Româneşti s-au grăbit să semneze tratate de alianţă cu noul principe transilvănean, obligându-se „a trăi ca fraţii şi a nu se părăsi unul pe altul până la moarte”. Această situaţie nici pe departe nu-i aranja pe otomani şi pe 1 iulie 1614 sultanul a emis o ahidname prin care se confirma încă o dată autonomia Transilvaniei, se interzicea domnilor Moldovei şi Ţării Româneşti să procure cetăţi în Transilvania, în cazul în care domnii Moldovei şi Ţării Româneşti se vor răscula, ei să nu fie adăpostiţi în Transilvania.

Susţinut de Poartă, Gabriel Bethlen întreprinde câteva expediţii împotriva Habsburgilor, silindu-1 pe împăratul Matei al II-lea să semneze tratatele din 1615 şi 1617 prin care se retrocedau Transilvaniei posesiunile ocupate de Habsburgi şi împăratul se obliga să respecte tratatul din 23 iunie 1606.

Cu toate că era nemulţumit de Ştefan II Tomşa, regele polon nu se decide să rupă deschis relaţiile cu Poarta. De aceea, oficial, el nu susţine expediţia doamnei Elisabeta întreprinsă în Moldova (noiembrie 1615) în scopul de a instala în scau­nul de Ia Iaşi pe un alt fiu al ei, Alexandru. Expediţia are un succes deplin: Ştefan II Tomşa este alungat şi Alexandru Movilă devine domn (noiembrie 1615-iulie 1616). Revenirea Movileştilor în scaunul de la Iaşi a fost apreciată la Poartă drept o încălcare gravă a dreptului sultanului de a numi domn în Moldova şi o asemenea acţiune nu putea fi tolerată. Otomanii hotărâseră ca în Moldova să fie numit un domn mai binevoitor polonilor decât Ştefan II Tomşa. Alegerea a căzut pe domnul Ţării Româneşti Radu Mihnea, iar la Târgovişte urma să fie instalat Iliaş Alexan­dru. Acest plan al Porţii a fost tradus în viaţă în vara anului 1616. Elisabeta şi Ale­xandru Movilă nu reuşesc să se retragă din Moldova şi, în august 1616, Movileştii cad în mâinile turcilor şi tătarilor, prin aceasta partida polonofilă a urmaşilor lui Ieremia Movilă este lichidată. Polonezii nu mai puteau cere Porţii îndeplinirea Tratatului din 1598 – dinastia ereditară a Movileştilor în scaunul Moldovei, şi ei sunt nevoiţi să accepte situaţia nou-creată.

Domnia lui Radu Mihnea pune capăt stăpânirii familiei Movileştilor şi in­fluenţei accentuate a polonilor. Totuşi, domnul nu a luat măsuri severe împotriva boierilor polonofili, dimpotrivă, le acordă o atenţie deosebită, restituindu-le satele confiscate, le face danii din domeniul domnesc, îi atrage la conducerea ţării, bucu- rându-se de aprecierea înaltă a lui Miron Costin, care considera că merită numele de Radu cel Mare. Radu Mihnea s-a grăbit să normalizeze şi raporturile cu Polo­nia. La 12 septembrie 1612 era semnat un tratat care prevedea că Radu Mihnea va depune jurământ de credinţă regelui Poloniei; eforturile necesare pentru menţine­rea păcii între rege, pe de o parte, şi sultan şi han, pe de altă parte; nu va permite tătarilor să treacă prin Moldova; va înceta tulburările de la hotarul cu Polonia; va asigura trecerea liberă a solilor şi agenţilor poloni în Imperiul Otoman; libertatea comerţului, libertatea religiei catolice în Moldova, eliberarea prizonierilor, iar po­lonezii promiteau restituirea Hotinului.

Dar răgazul paşnic polono-otoman nu a fost de lungă durată. În primăvara anului 1617, oastea otomană se apropia de hotarele Podoliei. Conflictul cu Poarta nu era dorit de polonezi, de aceea hatmanul Zolkiewski s-a străduit să evite cioc­niri deschise, începând lungi negocieri care au finalizat pe 22 septembrie 1617 cu semnarea unui nou tratat polono-otoman. În tratat se constata că pacea dintre cele două părţi „a fost stricată din pricina cazacilor şi tătarilor”, de aceea hatmanul va depune toate eforturile pentru a împiedica incursiunile cazacilor în posesiunile otomanilor, polonezii nu vor ataca Transilvania, Ţara Românească şi Moldova, nu vor susţine pretendenţii în scaunele Ţărilor Române, vor trimite tătarilor cadourile obişnuite. La rândul lor, otomanii promiteau că tătarii nu vor mai ataca Polonia, negustorii poloni vor fi liberi să meargă în posesiunile otomane, inclusiv în Mol­dova, Ţara Românească şi Transilvania, aceste trei ţări nu vor pricinui nicio daună Poloniei.

Dar nici această pace nu avea să pună capăt contradicţiilor polono-otomane. Pe 1 septembrie 1618, Radu Mihnea se adresa din tabăra de lângă Chişinău hat­manului Zolkiewski cu propunerea de a media în continuare negocierile de pace dintre poloni, otomani şi tătari.

La începutul lunii februarie 1619, Radu Mihnea a fost mazilit şi în Moldo­va este numit croatul catolic Gaspar Graţiani, în favoarea căruia se pronunţaseră Habsburgii. Prin acest pas, Poarta „făcea şi o concesie imperialilor ce trebuia să contribuie la stabilitatea poziţiilor otomane în spaţiul carpato-danubian. În schimb, Curtea imperială a văzut în numirea lui Gaspar Graţiani în Moldova un adevărat succes care îi deschidea perspectiva realizării, pe cale diplomatică, a obiectivelor politicii sale la Dunărea de Jos” (V. Ciobanu). Cu alte cuvinte, prin numirea lui Graţiani se reactualiza vechea rivalitate otomano-habsburgică. În aprecierea lui Gh.I. Brătianu, Graţiani „pregăteşte trecerea în tabăra creştină, punându-se în ser­viciul politicii războinice a hatmanului polon Zolkiewski”.

În anul 1618 a izbucnit Războiul de 30 de ani, iar în luna august 1619 prin­cipele transilvănean Gabriel Bethlen atacă Imperiul Habsburgic, reuşind să ocupe Bratislava (octombrie), şi să asedieze Viena (noiembrie). În aceste condiţii, vechiul duşman al principelui, Gh. Homonnai, susţinut de polonezi, intra în Transilvania. Gabriel Bethlen s-a văzut nevoit să ridice asediul Vienei şi să revină în Transilva­nia. Această acţiune a polonilor a provocat nemulţumirea Porţii. Dar sultanul nu se gândea să poarte un război lung cu Polonia şi Gaspar Graţiani primeşte porunca de a media negocierile polono-otomane. Însă domnul Moldovei tindea să devină şi stăpân al Transilvaniei, şi al Ţării Româneşti facând numeroase demersuri impe­rialilor, polonilor şi Porţii. Conform unei surse, domnul Moldovei ar fi încheiat cu polonezii un acord prin care a promis că, în caz de reuşită în lupta împotriva Porţii, el va supune cele trei ţări româneşti Coroanei poloneze, dar cu condiţia că atâta timp cât el va fi în viaţă să le conducă singur. Dar planurile lui Gaspar Graţiani nu reuşesc şi în august 1620 el era deja mazilit.

Scaunul Moldovei a fost dat fostului domn al Ţării Româneşti Alexandru Ili- aş, adus de o oaste otomană de circa 60.000 de oşteni şi 20.000 de tătari. Fiind in­format despre evenimentele din Moldova, hatmanul Zolkiewski trece Nistrul. Dar în ajutorul trupelor polone soseşte doar Gaspar Graţiani cu un mic detaşament. În lupta din 10 septembrie 1620, de lângă s. Ţuţora, oastea polonă a suferit înfrânge­re, a început retragerea şi, urmărită până la Nistru şi într-o nouă bătălie cu otomanii a fost complet zdrobită. Hatmanul Zolkiewski a căzut pe câmpul de luptă, iar Gas- par Graţiani a fost omorât de boierii săi. Aşadar, polonezii nu reuşesc să readucă Ţările Române sub controlul lor.

În anul 1621 otomanii, în frunte cu sultanul, încep o mare expediţie împotriva Poloniei. În octombrie 1621, la Hotin a fost semnată o nouă pace polono-otomană, conform căreia regele se obliga să restituie Hotinul, să fie delimitate hotarele, tăta­rii să-şi primească darurile obişnuite prin intermediul domnului Moldovei, cazacii să fie opriţi de a mai provoca daune posesiunilor otomane, regele să fie prieten prietenilor şi duşman duşmanilor Porţii. La rândul lor, otomanii promit că vor con­firma pacea, vor pune în Moldova un domn „care să fie prieten polonilor şi care să contribuie la menţinerea păcii”, tătarii nu vor mai ataca Polonia, dimpotrivă, atunci când vor fi chemaţi, vor merge în serviciul regelui.

Întorcându-se din expediţie, sultanul îl mazileşte pe Alexandru Iliaş şi îl nu­meşte domn în Moldova pe Ştefan II Tomşa (1621-1623), un „duşman declarat al cercurilor conducătoare poloneze” (V. Ciobanu). Din primăvara anului 1622, politica externă a lui Ştefan II Tomşa se reorientează de la duşmănie cu Polonia la mediator al îmbunătăţirii raporturilor cu Imperiul Otoman. Această reorientare s-a datorat pierderilor teritoriale ale Moldovei în 1621 (Reni şi câteva sate, luate de otomani). Polonezii nu au fost receptivi la propunerile domnului Moldovei, urmă­rind readucerea Moldovei sub regimul suzeranităţii colective polono-otomane, în care preponderenţa să fi revenit Coroanei polone, iar primul pas în această direcţie era, în opinia regelui, înlăturarea din domnie a lui Ştefan II Tomşa şi înlocuirea lui cu Petru Movilă. Cu toate acestea, în februarie 1623, tratatul de pace polo- no-otoman a fost reînnoit. El prevedea stoparea incursiunilor tătarilor în Polonia, „neamul tătăresc să nu locuiască în Moldova”, cazacii să nu atace posesiunile oto­mane. În cazul în care sultanul ar merge în expediţie împreună cu domnii români şi principele transilvănean, regele să nu acorde duşmanilor Porţii ajutor. Regele este atenţionat că Transilvania este ţara sultanului „de aceea regele să arate prietenie desăvârşită” faţă de principe. Dacă domnii Moldovei sau ai Ţării Româneşti vor fugi în Polonia, să fie extrădaţi Porţii, domnii Moldovei să fie în prietenie cu regii poloni.

Prin aceste stipulaţii, tratatul întărea şi mai mult poziţiile Porţii în Ţările Ro­mâne. Ca rezultat al acţiunilor polonilor şi al ostilităţii domnului muntean Radu Mihnea, Ştefan II Tomşa a fost mazilit, domnul muntean este trecut în scaunul Moldovei, iar în Ţara Românească rămâne fiul său, Alexandru Coconul. Politica externă a acestuia a fost apreciată de M. Costin în felul următor: „şi la turci credin­ţă şi la creştini laudă avia, că toate era cu înţelepciune legate”.

După moartea lui Radu Mihnea (ianuarie 1626), scaunul Moldovei a fost dat lui Miron Barnovschi. El îşi zicea şi Movilă, fiind nepotul unei surori a lui Ieremia Movilă. Miron Barnovschi a promovat o politică externă de echilibru, binevoitoare totuşi polonilor. În anul 1627, Poarta îi porunceşte medierea păcii cu Polonia, fiind împuternicit de a pedepsi pe oricine, chiar şi pe ostaşii otomani, care ar fi putut tulbura liniştea dintre cele două ţări. Drept rezultat, pericolul unui nou război po- lono-otoman a fost înlăturat.

Căsătoria lui Miron Barnovschi cu sora nobilului polon Maximilian Przereb- ski (1626), primirea indigenatului polon (26 iulie 1628-20 februarie 1629) şi pre­starea jurământului de credinţă regelui, precum şi uneltirile lui principelui, au dus în cele din urmă la căderea lui (iulie 1629) şi la retragerea în Polonia.

Pentru un timp scurt, domnia Moldovei a fost luată de Alexandru Coconul (august 1629-aprilie 1630). La începutul lui aprilie 1630, Miron Barnovschi face o încercare de a ocupa scaunul Moldovei, dar este respins de oastea comandată de Vasile Lupu şi Grama Stolnicul. Cu toate acestea, Alexandru Coconul este mazilit, şi în scaunul ţării este numit Moise Movilă. Cele două domnii ale lui Moise Movilă (1630-1631; 1633-1634) nu îndreptăţesc încrederea otomanilor. Încercarea lor de a-şi întări poziţiile în Moldova prin Alexandru Iliaş (1631-1633) tot nu reuşeşte. Fostul domn, Miron Barnovschi, atras în cursă, vine la Istanbul cu gândul de a fi întărit în scaunul ţării, dar este omorât. Scaunul Moldovei este dat de otomani lui Vasile Lupu. Anterior, în Transilvania a fost numit principe Gheorghe I Rakoczi, iar în Ţara Românească – Matei Basarab. Prin aceste manevre, Imperiul Otoman şi-a întărit substanţial poziţiile în Ţările Române.

Aşadar, primele decenii ale secolului al XVII-lea au prezentat în sine ani de luptă atât deschisă, cât şi diplomatică între cele trei mari puteri ale timpului pentru influenţă în Ţările Române. Aceste conflicte au creat o instabilitate politică sporită. În acest timp, stăpânul în scaunul domnesc din Moldova s-a schimbat de 19 ori, în Ţara Românească de 15 ori.

2. Ţările Române în timpul domniei lui Gheorghe I Rakoczi, Matei Basarab şi Vasile Lupu

După moartea lui Gabriel Bethlen, tronul Transilvaniei, pentru un timp scurt, aparţine Caterinei de Brandenburg (1629-1630) şi Iui Ştefan Bethlen, dar la sfârşitul anului 1630 este dat lui Gheorghe I Rakoczi (1630-1648). Deja la începutul lui 1631, el a oprit trupele habsburgice care au încercat să ocupe câteva comitate ale Transil­vaniei restabilind pacea prin tratatul din 3 aprilie.

În anul 1632, Gheorghe I Rakoczi a sprijinit venirea lui Matei Basarab din Tran­silvania în Ţara Românească, unde, în septembrie, este ales de boierii munteni domn. El a fost recunoscut şi de Poartă, dar cu un preţ foarte mare, inclusiv haraciul a sporit de la 45.000 la 130.000 de taleri).

Vremuri tulburi erau în acest timp şi în Moldova. Ca rezultat al mişcării anti- greceşti îndreptate împotriva lui Alexandru Iliaş (1631-1633), cel din urmă părăseşte ţara şi se retrage în Imperiul Otoman. Boierii îl aleg în scaunul domnesc de la Iaşi pe Vasile Lupu. Dar acesta, apreciind corect situaţia (la scaunul domnesc mai erau trei pretendenţi), care nu era în favoarea lui, a refuzat domnia Moldovei şi s-a alătu­rat acelor boieri care l-au preferat pe Miron Barnovschi. Acesta, sosind în capitala otomană pentru a fi confirmat în scaun, a fost executat. Tradiţia istorică expusă în cronica lui Miron Costin îl învinuieşte de acest rezultat tragic pe Vasile Lupu. Dar izvoarele istorice nu confirmă acest fapt. Un martor ocular al acelor evenimente, agentul lui Gheorghe I Rakoczi la Istanbul, Ştefan Korosi, scria principelui că sulta­nul „a dat poruncă să fie ucis Miron Barnovschi” şi că „toate acestea le-a pus la cale Moise-Vodă cu muftiul şi cu Bostangi-paşa”. După executarea lui Miron Barnov­schi, în scaunul Moldovei este numit Moise Movilă. Dar domnia acestuia a fost de scurtă durată şi în primăvara anului 1634 domnia Moldovei este dată de către sultan lui Vasile Lupu.

Venirea lui Vasile Lupu în scaunul de la Iaşi a coincis cu un moment de tensiu­ne între Imperiul Otoman şi Polonia, însă în vara anului 1634 situaţia s-a ameliorat, între cele două părţi s-au început negocierile de pace, în care s-a implicat şi domnul Moldovei. În toamna aceluiaşi an la Istanbul a fost semnat tratatul de pace.

Iniţial, raporturile lui Vasile Lupu cu Matei Basarab sunt destul de amicale. Încă în aprilie 1634, când se afla la Istanbul, Vasile Lupu şi solii lui Matei Basarab au încheiat o alianţă verbală, iar mai târziu cei doi domni au schimbat şi „scrisori de credinţă”. Cu toate acestea, din vara anului 1634 relaţiile dintre cei doi domni se înrăutăţesc. În aceste condiţii, Matei Basarab începe negocierile cu Gheorghe I Rakoczi şi în martie 1635 principele propunea domnului un tratat care prevedea prietenia şi bunăvoinţa dintre cele două ţări, principele îl va ajuta pe Matei Basarab împotriva tuturor duşmanilor, inclusiv „împotriva voievozilor străini”, cu excepţia sultanului.

O direcţie importantă a politicii externe a lui Vasile Lupu au fost acţiunile de înlăturare a lui Matei Basarab şi de obţinere a scaunului Ţării Româneşti. O primă încercare a fost făcută deja în vara anului 1635, apoi în 1637. În timpul acestui conflict, Gheorghe I Rakoczi s-a aflat de partea domnului muntean, dar trupele tri­mise în Ţara Românească au ocupat o poziţie de expectativă. Relaţiile lui Vasile Lupu cu principele rămân foarte tensionate până în august 1638, când Gheorghe I Rakoczi intervine ca mediator între domnul Moldovei şi cel al Ţării Româneşti. Dar preten­ţiile reciproce şi ambiţiile lui Matei Basarab au dus la eşecul negocierilor de pace moldo-muntene. În acest context, Vasile Lupu continuă negocierile cu Gheorghe I Rakoczi şi pe 29 septembrie 1638 încheie cu principele un tratat de alianţă. Trata­tul sublinia credinţa ambilor faţă de sultan, obligaţia principelui de a nu face niciun rău domnului Moldovei şi ţării sale, de a-1 ajuta împotriva tuturor duşmanilor, cu excepţia Porţii. Gheorghe I Rakoczi promite şi ajutor împotriva voievozilor străini, dar face o remarcă esenţială: „Vasile voievod să nu păşească şi să nu pornească fără ştirea şi consimţământul nostru sub niciun motiv şi nici un chip cu arme de război – ca duşman, împotriva lui Matei Voievod sau a ţării acestuia”.

Solia munteană care purta negocieri cu Gheorghe I Rakoczi reuşeşte să reîn­noiască tratatul de alianţă, dar cu condiţia accentuării dependenţei lui Matei Ba­sarab faţă de principe. Domnul muntean s-a obligat să plătească „prietenia” lui Gheorghe I Rakoczi cu un tribut anual de 5.000 de florini, să-i dea poclon un cal frumos cu hamuri demne de un principe şi un altul buestru.

Succesul diplomatic înregistrat de Vasile Lupu în relaţiile cu Gheorghe I Ra- koczi, precum şi avizul favorabil de la Poartă îl determină pe domnul Moldovei să întreprindă o nouă încercare pentru a obţine scaunul Ţării Româneşti (1639). Dar nici de această dată Vasile Lupu nu reuşeşte să-şi realizeze intenţiile.

La începutul deceniului V al secolului al XVII-lea, Vasile Lupu intervine activ în negocierile ruso-otomane în vederea soluţionării conflictului din cauza cetăţii Azov, ocupată de cazaci în 1637. Încercările otomanilor de a-şi retroceda cetatea pe cale diplomatică sau militară au eşuat şi în februarie 1642 domnul Moldovei primea porunca Porţii de a interveni în negocierile ruso-otomane şi a-1 determina pe ţar să poruncească cazacilor evacuarea Azovului. Conform unor surse, în caz de reuşită, lui Vasile Lupu i s-a promis domnia pe viaţă în Moldova şi Ţara Româ­nească.

Unele surse, şi după ele întreaga istoriografie care a atins problema dată, afir­mă că anume ca rezultat al acţiunilor diplomatice ale lui Vasile Lupu, ţarul Mihail Fiodorovici a poruncit cazacilor să retrocedeze otomanilor Azovul. În realitate, încă în ianuarie 1642, cu mult înainte ca Vasile Lupu să primească porunca Porţii de a interveni în negocieri, un Sfat al reprezentanţilor stărilor sociale convocat la Mosco­va a hotărât ca Azovul să fie retrocedat Porţii. Hotărârea trebuia doar anunţată Porţii într-un mod onorabil pentru Rusia, lucru pe care 1-a făcut Vasile Lupu. Oricum, în faţa otomanilor şi în faţa multor contemporani ai acelor evenimente, cedarea făcută de Moscova a fost prezentată drept un succes al diplomaţiei lui Vasile Lupu. Vasile Lupu zadarnic a aşteptat mai multe luni ca otomanii să-şi onoreze obligaţia referitor la acordarea domniei Ţării Româneşti. Atunci când s-a convins că Poarta nu are de gând să facă acest lucru, Vasile Lupu şi-a schimbat atitudinea faţă de Matei Basarab. După anevoioase negocieri, în toamna anului 1644, între cei doi domni a fost semnat tratatul de pace care a pus capăt îndelungatului conflict dintre ei.

În anii 1644-1645, Gheorghe I Rakoczi se angajează în Războiul de 30 de ani, înfăptuind câteva expediţii militare împotriva Habsburgilor. Prin Pacea de la Lintz (16 decembrie 1645) Gheorghe I Rakoczi alipea la Transilvania câteva comitate.

Către anul 1645, Vasile Lupu reuşeşte să potolească şi orgoliul polonilor în ce priveşte „dreptul” lor la suzeranitate asupra Moldovei. Căsătoria fiicei lui Vasile Lupu, Maria, cu principele lituanian luteran Jan Radziwill şi cununia acestora de către Petru Movilă după obiceiul ortodox a constituit un succes remarcabil al di­plomaţiei domnului Moldovei.

În aprilie 1645, otomanii încep un război cu Veneţia pentru cucerirea insulei Creta. În acest context, unele ţări europene intenţionau formarea unei noi Ligi antiotomane, la care să fie atrase şi Ţările Române. Vasile Lupu şi Matei Basarab întreprind acţiuni comune în vederea aderării la Ligă. Dar ideea nu a mai fost reali­zată, deoarece în iulie 1646, Adunarea senatorilor poloni convocată la Cracovia s-a pronunţat împotriva declanşării războiului antiotoman. Seimul nobililor polonezi din octombrie 1646 de asemenea s-a pronunţat împotriva războiului cu Imperiul Otoman, mai mult chiar, regele Vladislav al IV-lea a fost învinuit de acţiuni ilegale prin faptul că a recrutat oaste şi i s-a cerut să o demobilizeze.

În anul 1648, în legătură cu începutul luptei cazacilor conduşi de Bogdan Hmelniţki pentru a ieşi de sub suzeranitatea regelui Poloniei, situaţia Moldovei s-a agravat şi mai mult. De la bun început, domnul Moldovei a fost aliat al Poloniei, ceea ce a provocat nemulţumirea cazacilor şi a tătarilor, aliaţii lor. În toamna anului 1648, un detaşament de tătari se întorcea din Polonia cu prizonieri şi pradă, jefuind şi regiunile periferice ale Moldovei. Vasile Lupu, care avea de la sultan privilegiul de a apăra ţara de tătari, cu toată împotrivirea unor boieri, a luat decizia să-i atace. Drept rezultat, un mare număr de tătari au căzut pe câmpul de luptă, mulţi prizo­nieri luaţi din Polonia au fost eliberaţi. După aceasta, raporturile lui Vasile Lupu cu tătarii s-au înrăutăţit brusc. Primejdia de a fi atacat de tătari era foarte mare şi domnul Moldovei caută să-i îmbuneze, promiţându-le 100.000 de galbeni. Dar tătarii ar fi răspuns că bani au şi ei destui, de aceea intenţia lor de a ataca Moldova rămâne neschimbată, fiindcă moldovenii i-au atacat şi le-au luat prizonierii.

Atacul se produce la începutul lunii ianuarie 1649, când cca 2.000 de tătari intrau în Moldova jefuind ţara până aproape de Iaşi. Oastea lui Vasile Lupu reuşeş­te să-i zdrobească pe tătari. În viaţă au fost lăsaţi doar vreo cinci dintre ei, lăsaţi să meargă acasă şi să povestească celorlalţi despre soarta lor tragică. Cu toate că Vasile Lupu avea învoirea sultanului de a se apăra de tătari, măcelul din ianuarie 1649 a fost destul de groaznic. Domnul Moldovei s-a aşteptat la plângeri din partea hanului Crimeii, de aceea, el a hotărât să trimită sultanului cadouri. Sultanul însă ar fi refuzat să le primească ameninţându-1: „aşteaptă-mă pe mine asupra ta, cum tu ai bătut pe tătari, aşa şi eu voi bate pe oamenii tăi moldoveni”.

Ameninţările vin şi din partea tătarilor. Pe 22 ianuarie 1649, la Vasile Lupu a sosit un sol de la hanul Crimeii care a cerut prizonierii eliberaţi avertizându-1 că „dacă-i va da, va fi păstrată prietenia şi dragostea” ca şi mai înainte, iar dacă nu, „să fie sănătos fratele meu Hmelniţki, că atunci şi fără voia lui, singur îi voi lua cu forţa”. Dar tătarii nu s-au hotărât la un atac decât împreună cu cazacii, atac declanşat în august 1650. Ţara Moldovei a fost ruinată de la Nistru şi până la Car- paţi. În aceste condiţii, Vasile Lupu a fost nevoit să semneze un tratat impus de Bogdan Hmelniţki, prin care se obliga să-şi mărite cea de a doua fiică, Ruxanda, cu fiul hatmanului, Timofei, promitea hatmanului să fie „cu el în prietenie veşnică şi dragoste”, să fie împreună împotriva duşmanilor, să renunţe la prietenia cu polonii şi „să nu aibă nici un gând rău asupra oştii zaporojene”.

Semnarea tratatului de alianţă şi acordul lui Vasile Lupu de a-şi căsători fiica cu fiul hatmanului l-au situat pe domnul Moldovei într-o poziţie foarte nefavora­bilă faţă de Poartă, Ţara Românească, Transilvania şi Polonia. De aceea, domnul Moldovei a căutat să tărăgăneze cât mai mult posibil această căsătorie. În noiem­brie 1650, regele Jan Cazimir a solicitat Seimului acordarea indigenatului polon lui Vasile Lupu, ceea ce, în opinia regelui, va duce la ruperea alianţei cu B.Hmelniţki. Dacă Vasile Lupu nu va primi indigenatul polon, menţiona regele, „el va fi nevoit să se ţină de jurământul dat lui Bogdan Hmelniţki”. În virtutea acestui demers al regelui, pe 24 decembrie 1650 Vasile Lupu a fost primit „sub apărarea polonă”. Dar această măsură nu a fost în stare să asigure securitatea lui Vasile Lupu din par­tea cazacilor. Bogdan Hmelniţki, după mai multe ameninţări la adresa domnului Moldovei că îi va trimite „100 de mii de peţitori” „sângeroşi” (Buţinski), în august 1652, intră iarăşi în Moldova. În faţa noii primejdii căzăceşti, Vasile Lupu a cedat şi şi-a căsătorit fiica cu fiul hatmanului. Prin acest act situaţia lui Vasile Lupu s-a înrăutăţit şi mai mult, fiind suspectat şi de ţările vecine, şi de boierime. Nu era de invidiat nici soarta Ruxandei. Unul din ziarele timpului Gazette de France din 15 noiembrie 1652 scria: „fiul generalului Hmelniţki, Timus, deja de două ori şi-a bătut tânăra soţie, fiica domnului moldav, reproşându-i purtarea nedemnă cu ma­rele vizir, încă în timpul când era ostatecă la Serai şi vroia cu ajutorul lui să obţină libertatea. Dar tatăl tânărului Hmelniţki, dorind să menţină relaţii cu tatăl miresei, îşi reţine fiul de la comportare nedemnă cu soţia”.

3. Situaţia politică externă a Ţarilor Române în a doua jumătate a secolului al XVII-lea

Boierimea moldoveană, nemulţumită de apropierea lui Vasile Lupu de cazaci, se mobilizează în jurul marelui logofăt Gheorghe Ştefan. Începând lupta pentru sca­unul Ţării Moldova, acesta a luat toate măsurile pentru a-şi crea o situaţie externă destul de favorabilă. Reuşind în aprilie 1653 să se instaleze pentru un scurt timp în scaunul de la Iaşi cu ajutorul principelui Transilvaniei şi al domnului Ţării Româ­neşti, cu care avea deja, „o singură voinţă şi simţire” şi erau „legaţi prin jurământ”, Gheorghe Ştefan solicita confirmarea Porţii. Dar, în scurt timp, el este alungat din scaunul ţării de către cazacii sosiţi în ajutorul lui Vasile Lupu. Abia după înfrângerea cazacilor (iulie 1653), noul domn al Moldovei caută o apropiere mai strânsă de Re­publica Polonă, Gheorghe Ştefan îşi dădea foarte bine seama că bunăvoinţa regelui Jan Cazimir putea fi obţinută doar în schimbul unui serviciu foarte util republicii, de aceea el promitea că va depune toate eforturile pentru a dizolva alianţa cazacilor şi a tătarilor, se declară devotat regelui şi cere să fie luat sub protecţie. Dar polonezii au primit cu rezerve cererea domnului de a fi luat sub protecţia regală.

Între timp, Gheorghe Ştefan primeşte confirmarea Porţii în scaunul ţării. Profi­tând de atitudinea binevoitoare a Porţii, Gheorghe Ştefan continuă dialogul politico- diplomatic cu Polonia, promiţând (31 august 1653) că imediat ce va ocupa Suceava, unde se afla Timofei Hmelniţki, va trimite polonilor ajutor militar în Ucraina pentru a lupta împotriva cazacilor. Promisiunea era condiţionată de intervenţia regelui po­lon pe lângă principele Gheorghe Rakoczi II şi Matei Basarab, ca ei, „rămânând în această alianţă de arme”, să trimită în Ucraina ostile care sunt cu el în Moldova. Domnul Moldovei îl mai informează pe rege că şi hanul Crimeii înclină spre pace cu Polonia. Împuşcarea lui Timofei Hmelniţki în timpul asediului Sucevei şi plecarea cazacilor din cetate au plasat raporturile lui Gheorghe Ştefan cu Jan Cazimir într-o nouă fază. Polonezii insistă ca Gheorghe Ştefan să trimită ajutor armat în lupta îm­potriva cazacilor şi în octombrie 1653 domnul Moldovei îl anunţa pe rege că a trimis în ajutor polonezilor 1.000 de oşteni.

Moartea lui Timofei Hmelniţki la Suceava a situat şi raporturile lui Gheorghe Ştefan cu Bogdan Hmelniţki pe o poziţie nouă. Situaţia devenind complicată, dom­nul Moldovei face încercarea de a normaliza relaţiile cu hatmanul ucrainean şi tri­mite soli la hatman. Bogdan Hmelniţki a fost nevoit să ţină cont de noua situaţie din Moldova. Pentru hatman, era foarte important ca Ţara Moldovei să nu-i fie ostilă şi ca noul domn Gheorghe Ştefan să nu devină aliat al Poloniei. Schimbul de scrisori între domnul Moldovei şi hatman i-a favorizat pe cazacii asediaţi în Suceava şi ei au primit dreptul de a pleca nestingheriţi în Ucraina.

La 8 ianuarie 1654, Rada de la Pereiaslavl a luat hotărârea despre intrarea Ucrai­nei în supuşenia Rusiei, act care a dus la o nouă regrupare a forţelor politice şi a exer­citat o mare influenţă asupra Europei de Sud-Est. Cercetările istoricilor ucraineni de după anul 1991 au revizuit total mitul despre aşa-numita „unire” a Ucrainei cu Rusia ca rezultat al hotărârii Radei de la Pereiaslavl. Se subliniază că textele înţelegerilor de la Pereiaslavl şi ulterior de la Moscova reflectau relaţiile de vasalitate nominală. În pofida intenţiilor Moscovei, partea ucraineană îşi menţinea organizarea politică şi social-economică, delimitarea administrativă, forţele armate etc. De asemenea, în actele respective nu se prevedea interzicerea activităţii politice externe de către hatmanul ucrainean. Hatmanul nici nu a anunţat cazacilor textele documentelor care au fixat condiţiile la care s-a ajuns la Moscova. Din această cauză, relaţiile de suze- ranitate-vasalitate cu ţarul, aşa şi nu au fost confirmate de organul suprem legislativ al Ucrainei, deci ele nu au fost legitimate conform normelor de drept în vigoare la mijlocul secolului al XVII-lea în Europa Central-Răsăriteană. De aici, caracterul pur nominal al acestor documente.

Sursele documentare prezintă o imagine destul de clară despre reacţia lui Ghe­orghe Ştefan la ştirea trecerii cazacilor în supuşenia Rusiei: domnul Moldovei ma­nifestând şi duşmănie, şi teamă. El a încercat să deregleze relaţiile comerciale cu Rusia, dar a renunţat în scurt timp la această măsură.

Surse venite din Moldova informau Departamentul solilor că Gheorghe Ştefan, aflând despre actul de la Pereiaslavl, se pregătea să fugă în Ţara Ungurească (Tran­silvania – I.E.). Aceasta nu s-a întâmplat însă, deoarece în Moldova se afla pelerinul rus Arsenie Suhanov, care, în timpul convorbirilor cu Gheorghe Ştefan, a reuşit să-1 convingă pe domn să nu se teamă de vreo intervenţie a Rusiei.

În condiţiile când Ucraina a trecut în supuşenia Rusiei, „echilibrul de forţe” în această parte a Europei a fost serios destabilizat şi Republica Polonă începe activ să-şi caute aliaţi pentru a restabili situaţia. Jan Cazimir spera să formeze o coaliţie antirusă la care să fie atrase Imperiul Otoman, Crimeea, Moldova, Ţara Românească şi Transilvania trimiţând în acest scop, în ianuarie 1654, spre Istanbul, cu trecere prin Moldova, pe Nicolae Bieganowski. Pentru a-i convinge şi pe otomani să acorde aju­tor Republicii Polone, Bieganowski, pe de o parte, încearcă să-i alerteze declarând că oastea ruso-ucraineană în curând va începe lupta împotriva Imperiului Otoman, pe de altă parte, încearcă să-i cumpere făgăduind Porţii un tribut de 150.000 de zloţi anual.

Între timp, domnul Moldovei caută să-1 asigure pe regele Poloniei de prietenia sa, informându-1 că „acei duşmani” (ţarul şi cazacii – I.E.) intenţionează să năvă­lească asupra Poloniei. Urmându-şi jocul diplomatic, în februarie 1654 Gheorghe Ştefan trimite la Moscova pe solul Ioan Grigore, care soseşte în capitala Rusiei şi comunica verbal la Departamentul solilor dorinţa domnului de a intra cu ţara sa în supuşenia Rusiei cu drepturi similare cu ale Ucrainei.

Raporturile lui Gheorghe Ştefan cu tătarii, de asemenea, erau paşnice. În no­iembrie 1653 la domnul Moldovei au venit soli tătari de la han cu propunere de bună vecinătate, ceea ce i-a permis să intervină în negocierile polono-tătare, insistând ca polonii să trimită un sol la han, urmărind să-i rupă „de prietenia şi de liga ţărănească” (a cazacilor – I.E.).

Aşadar, către luna martie 1654, se evidenţia o politică externă foarte clară pro­movată de Gheorghe Ştefan, esenţa căreia consta în menţinerea unui climat favorabil în relaţiile cu vecinii influenţi prin cereri de protecţie Poloniei şi Rusiei, prin decla­raţii de prietenie cazacilor şi tătarilor.

În luna martie 1654, se conturează primele regrupări de forţe menite să refacă „echilibrul de forţe” în această parte a Europei. Către luna martie 1654 între Crimeea şi Polonia a fost încheiat un tratat, conform căruia hanul se obliga să acorde ajutor regelui în lupta împotriva Rusiei. Acest tratat obliga Moldova, Ţara Românească şi Transilvania să trimită ajutor regelui în lupta împotriva Moscovei.

Rusia, satisfăcută de modificarea „echilibrului de forţe” în favoarea ei, depune eforturi pentru a preîntâmpina pericolul formării unei coaliţii antiruse sub egida Po­loniei. Cu acest scop, în Moldova şi Ţara Românească este trimis Gavriil Samarin, dar misiunea lui se încheie fără succes.

Negocierile lui I. Grigore, amintit mai sus, au continuat câteva zile şi la 13 aprilie el părăsea Moscova cu o scrisoare a ţarului (4 aprilie) în care se spunea: „te miluim, te lăudăm cu bunăvoinţă şi sub înalta noastră mână a Măriei noastre împără­teşti, pe tine, Ştefan, voievod şi stăpânitor al Ţării Moldovei, şi toată Ţara Moldovei orânduim şi fiţi primiţi”. Bazându-se pe această scrisoare în istoriografia sovietică s-a tras concluzia că ţarul a primit Moldova în supuşenia rusă.

Dar răspunsul ţarului este doar un acord principial de a primi Moldova în supu­şenia rusă. Spre Moldova, împreună cu loan Grigore, a fost trimis diacul Tomila Per- firiev, dar el a fost întors de B.Hmelniţki înapoi la Moscova, sub motivul că domnul Moldovei nu este sincer în intenţiile sale, nu doreşte niciun bine ţarului. Atitudinea lui B. Hmelniţki a oprit pentru un anumit timp negocierile dintre Iaşi şi Moscova.

O tactică similară ducea Gheorghe Ştefan şi faţă de Polonia. El aprecia negativ actul de la Pereiaslavl, jura prietenie „pe veci” polonilor şi propunea să organizeze o alianţă cu tătarii pentru a lupta împotriva „forţelor unite ale rebelului şi Moscovei”.

Acest comportament al domnului Moldovei, la care se adaugă şi informarea Porţii despre evenimentele din această regiune, inclusiv despre sosirea solului rus, au dus la consolidarea poziţiilor sale în ţară. Încă în august 1653 turcii 1-au confirmat pe Gheorghe Ştefan în scaunul ţării, dar în Crimeea se mai afla fostul domn Vasile Lupu, care, conform unor documente, îşi făcea planuri în vederea organizării unei noi campanii împotriva Moldovei. Acţiunile sus-menţionate ale domnului Moldovei au fost imediat apreciate de către sultan şi în mai 1654 Vasile Lupu a fost adus la Istanbul, poziţia lui Gheorghe Ştefan s-a întărit considerabil.

În raporturile cu tătarii Gheorghe Ştefan a dus o politică favorabilă Republicii Polone, solicitând ca regele să trimită un sol la han pentru a-i determina pe tătari la alianţă, îi sfătuia pe poloni să confirme prin jurământ tratatul încheiat cu tătarii. Curi­erii din Moldova, Muntenia şi Transilvania au solicitat Bahcisaraiului să acorde spri­jin militar polonilor în lupta împotriva ruşilor, cerere la care noul han ar fi răspuns că el nu va trimite oşteni în ajutorul nimănui. Gheorghe Ştefan a jucat un rol activ în realizarea alianţei polono-tătare încheiate la 20 iulie 1654 (V.Ciobanu). Articolul X al acestei alianţe era deosebit de favorabil Moldovei: „hanul să fie prieten prietenilor şi duşman duşmanilor regelui polon, de aceea va fi acum aliatul principelui transilvă­nean şi al domnilor moldav şi valah în calitatea lor de aliaţi ai regelui polon şi vasali ai sultanului turc. De acum înainte hanul nu va mai invada statele lor, deoarece aceasta ar fi contrar prieteniei”.

În vara anului 1654, politica externă a lui Gheorghe Ştefan evoluează într-o nouă conjunctură internaţională. Pe de o parte, el primea indigenatul polonez pentru ajutorul dat regelui împotriva cazacilor. Pe de altă parte, în iunie 1654, încep opera­ţiile militare dintre Rusia şi Polonia, foarte favorabile pentru prima. Acest eveniment a influenţat activitatea lui Gheorghe Ştefan. La 24 iunie 1654 I.Grigore se întoarce la Iaşi. Desigur, el a relatat domnului despre mersul negocierilor de la Moscova, des­pre poziţia ţarului şi hatmanului B.Hmelniţki. Drept consecinţă domnul Moldovei îi anunţa pe poloni că pe viitor nu va mai acorda ajutor Republicii Polone şi începe pregătirea unei noi solii spre Moscova. Hatmanul ucrainean, de asemenea, informa ţarul că în timpul apropiat la Moscova vor sosi oamenii lui Gheorghe Ştefan, care vor depune jurământul de credinţă, aşa cum a făcut şi el, hatmanul.

Operaţiile militare din iarna lui 1654-1655 au demonstrat din nou superioritatea Rusiei şi sultanul a luat hotărârea să nu mai participe la operaţiile militare împotriva Rusiei. Ca rezultat al poziţiei luate de Poartă, situaţia se schimbă. Iarăşi apare perspec­tiva înfrângerii Poloniei de către ruşi de aceea, în iunie 1655, Gheorghe Ştefan încearcă să restabilească legăturile cu Moscova, însă B. Hmelniţki, bănuindu-l de „hiclenie” pe domnul Moldovei, nu permite trecerea soliei moldovene spre Moscova.

Răscoala seimenilor (1655) din Ţara Românească a fost un eveniment care a orientat politica externă a lui Gheorghe Ştefan spre o alianţă mai durabilă cu Ţara Românească şi Transilvania. Trupele aliate ale lui Gheorghe Ştefan, Constantin Şer­ban şi Gheorghe II Rakoczi i-au înfrânt pe seimeni. În consecinţă, a fost încheiată o nouă alianţă între conducătorii celor trei ţări româneşti.

În martie 1656 o altă solie din Moldova porni spre Moscova. În componenţa soliei intrau persoane cu autoritate în Moldova – reprezentanţi ai cultului şi puterii de stat, în total 31 de persoane în frunte cu mitropolitul Ghedeon şi logofătul al doilea Grigore Neanul. Ajunşi la Moscova, solii moldoveni au prezentat verbal un proiect de tratat, care a fost scris apoi la Moscova în limba greacă. Examinând textul docu­mentului din 1656, observăm că, în primul rând, domnul şi boierii ţin să sublinieze că în pofida suzeranităţii otomane şi a plăţii tributului, Imperiul Otoman, „cinstea Domniei însă şi rânduiala ţării cu nimic n-a stricat”. Prezentând astfel situaţia, boierii solicită şi de la ţar ca „rânduielile noastre şi ale ţării noastre să nu se strice”, dimpo­trivă, să se revină la situaţia ţării care era anterior instaurării suzeranităţii otomane „în felul acela şi în aceeaşi rânduială să vieţuim şi să ne conducem şi noi împreună cu toată ţara noastră”. Evident, elita politică moldoveană nu ocoleşte problema inte­grităţii teritoriale a ţării, dimpotrivă, o scoate şi mai mult în evidenţă: „mai rugăm pe Măria Ta pentru câteva cetăţi care sunt la hotarul ţării noastre şi pe care le ţin păgânii sub cârmuirea lor. Cetăţile acelea să ne miluieşti Măria Ta ca să fie iarăşi în hotarul ţării noastre şi în stăpânirea noastră precum au fost dintru început la Domnii vechi, înainte de le fi luat turcii, şi să fie cu porunca Măriei Tale să punem oameni din ţara noastră în acele cetăţi precum au fost şi mai înainte şi să avem ordin şi porunca de la Măria Ta, că putere avem, să luăm cetăţile acelea din mâinile turcilor şi tătarilor”. Aşadar, esenţa proiectului elitei politice moldovene se reducea la înlăturarea suze­ranităţii otomane cu ajutorul ţarului, menţinerea statalităţii şi refacerea integrităţii teritoriale a ţării. Pentru toate acestea, se prevedea doar plata unor daruri anuale către Curtea de la Moscova, dar nu tribut. Poziţia elitei politice a ţării este mai mult decât evidentă: domnii şi boierii conduceau ţara în timpul suzeranităţii otomane şi, desigur, ei nici nu se gândeau să piardă această conducere în eventuala obţinere a ajutorului din partea Rusiei. Solicitarea repetată ca ţara să se întoarcă la rânduielile după care se conducea înainte de instaurarea suzeranităţii otomane atestă destul de limpede că elita politică din Moldova a căutat să evite orice posibilitate de pretenţii asupra Moldovei din partea ţarului, pentru a evita repetarea situaţiei din Ucraina.

Conform criteriilor elaborate de istoricul din Rusia V.V. Trepavlov, un teritoriu aparţine unui stat, în cazul de faţă Rusiei, numai în cazul când se realizează: include­rea teritoriului (poporului) în simbolica supremă a statului – în titulatura ţarului sau în stema statului; impunerea la impozite în folosul statului unic; răspândirea în regiunea dată a acţiunii legislaţiei ruseşti şi supunerea departamentală a instanţelor interne ale statului; apartenenţa regiunii la una din subdiviziunile administrative ale statului.

Oricât ne-am strădui, dar nimic asemănător nu vom găsi în doleanţele elitei politice moldoveneşti prezentate în proiectul de tratat din anul 1656, deci, despre o dorinţă a elitei politice moldoveneşti de includere a Ţării Moldovei în componenţa statului rus nici nu poate fi vorba.

Negocierile de la Moscova s-au încheiat la sfârşitul lunii iunie 1656, când a fost emisă o carte de danie din partea ţarului, dar întocmirea tratatului moldo-rus n-a fost dusă până la sfârşit. În Moldova trebuiau să plece doi soli de la ţar, care aşa şi nu au mai venit în Moldova. Este limpede că nici jurământul lui Ghedeon de la 7 iulie 1656 n-a rezolvat definitiv această problemă.

În acelaşi an, Gheorghe II Rakoczi intenţiona să pună mâna pe coroana polo­nă. Conform stipulaţiilor tratatelor din septembrie 1656, Rakoczi a primit ajutor din partea Moldovei, Ţării Româneşti şi Ucrainei. Evenimentele legate de campania lui Rakoczy în Polonia nu puteau rămâne fără atenţia cuvenită din partea Porţii. Sulta­nul se pregătea să pedepsească Transilvania, Valahia şi Moldova pentru organizarea campaniei împotriva Poloniei. Pentru început, tătarii, la chemarea polonilor, având şi încuviinţarea Porţii, în iulie 1657, zdrobesc oastea lui Rakoczi, care se afla în Polonia. Ulterior, domnii Moldovei şi Ţării Româneşti şi principele Transilvaniei au fost înlăturaţi.

În anul 1659, Gheorghe II Rakoczi organizează lupta împotriva turcilor, luptă care viza revenirea lui Gheorghe Ştefan şi Constantin Şerban în domnia Moldovei şi, respectiv, Ţării Româneşti. Dar otomanii nu erau dispuşi să tolereze aceste acţiuni ale lui Gheorghe II Rakoczi şi împotriva lui este întreprinsă o nouă expediţie. La 2 mai 1660, trupele lui Rakoczi sunt înfrânte, el este grav rănit şi în iunie se stinge din viaţă.

Încercarea lui Ioan Kemeny, care devine principe (1 ianuarie 1661), de a se întă­ri în Transilvania nu reuşeşte datorită orientării sale antiotomane. În septembrie 1661 otomanii numesc un nou principe, pe Mihai Apafi (1661-1690). Acesta este apreciat o unealtă docilă în mâinile otomanilor, tributul creşte până la 40.000 de forinţi.

În deceniul al 7-lea s-a înrăutăţit şi situaţia Moldovei şi Ţării Româneşti. Prin beratul din 1-10 iunie 1669, hatmanul Doroşenko era recunoscut principe peste „trei ţări”, avându-se în vedere Ucraina, Moldova şi Ţara Românească. Dar acest plan nu a fost tradus în viaţă.

Tot în acest timp are loc o nouă regrupare a forţelor politico-militare ale Impe­riului Otoman, Imperiuliui Habsburgic, Republicii Polone şi Rusiei. În anul 1664, Imperiul Otoman încheie un armistiţiu pe 20 de ani cu Habsburgii şi, prin interme­diul hanului tătar, caută să obţină sprijinul Rusiei în lupta împotriva Poloniei sau, cel puţin, neutralitatea ei. Planurile războinice ale otomanilor şi înfrângerea suferită de polonezi de la tătari în noiembrie 1666 au determinat Curtea de la Varşovia să ne­gocieze cu Moscova şi pe 20 ianuarie 1667, în localitatea Andrusovo, a fost încheiat un armistiţiu polono-rus pe un termen de 13,5 ani. Pacea ruso-poloneză deschidea o nouă pagină în evoluţia relaţiilor internaţionale din Europa de Sud-Est şi de Răsărit.

Rusia caută să atragă în coaliţie şi pe Habsburgi, dar împăratul refuză sub pretextul că a încheiat de curând pace cu Poarta şi nu are motive să o încalce. Pacea dintre Rusia şi Polonia a tensionat relaţiile cu Poarta, care a calificat armistiţiul ruso- polon drept o încălcare a drepturilor sultanului asupra Poloniei. În anul 1668, Poarta încheie pace cu Veneţia, ceea ce-i permite concentrarea tuturor forţelor împotriva Poloniei, de la care cucereştre cetatea Cameniţa (1672). După pierderea Cameniţei, pe 20 octombrie 1672, la Buciaci, este semnat un tratat polono-otoman prin care teritoriul dintre Nistru şi Nipru era cedat Porţii otomane, specificându-se că Podolia trece sub administraţie directă otomană. Modificările teritoriale intervenite în Ucrai­na în favoarea Porţii, care au dus la apropierea otomanilor de hotarele Poloniei şi Rusiei, neliniştesc Curtea de la Moscova, care se adresa ţărilor europene cu propune­rea de a-şi uni forţele împotriva otomanilor. Domnul Moldovei Ştefan Petriceicu, de asemenea, este nemulţumit de pasivitatea regelui şi cere reluarea luptelor împotriva otomanilor. În aceste condiţii, în aprilie 1673, Polonia refuză ratificarea tratatului de pace de la Buciaci şi începe pregătirile pentru noi confruntări cu otomanii. Dar din nou este înfrântă. În luptă se implică Rusia trupele căreia în anul 1674 trec Niprul şi ocupă o serie de localităţi din dreapta râului. Însă acţiunile Rusiei nu s-au încunu­nat de succes. Pe 6 aprilie 1678 Poarta reconfirmă încă o dată pacea cu Polonia şi, în urma operaţiilor militare desfăşurate, alungă garnizoanele ruseşti din oraşele din dreapta Niprului. În aceste condiţii, la sfârşitul anului 1678, Moscova, prin interme­diul domnului Moldovei Gheorghe Duca şi a hanului Crimeii, începe negocierile de pace cu Poarta, care au finalizat pe 13 ianuarie 1681 cu semnarea tratatului de la Moscova. Prin acest tratat Rusia a recunoscut teritoriul dintre Nipru şi Nistru, cu excepţia Kievului, după Imperiul Otoman. Noile teritorii au fost date domnului Mol­dovei Gheorghe Duca pentru a fi administrate şi el se intitula „Io Duca, voievod din mila lui Dumnezeu, domn al Ţării Moldovei şi Ţării Ucrainei”. Domnul Moldovei a luat o serie de măsuri pentru redresarea situaţiei din Ucraina, repopularea oraşelor şi satelor distruse, inclusiv cu locuitori din Moldova etc.

Înfrângerea turcilor la Viena (1683) a avut urmări imediate şi pentru stăpânirea lui Gheorghe Duca în Ucraina, punând capăt stăpânirii efective a domnilor Moldovei în Ucraina. Nicio acţiune reală a lui Dumitraşco Cantacuzino la răsărit de Nistru nu este cunoscută, în afară de titlul său din câteva documente (17 iulie 1684, mai 1685), unde se intitula „voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei şi Ţării Ucrainei”.

În decembrie 1683, fostul domn al Moldovei Ştefan Petriceicu, susţinut de polonezi şi cazaci, face o încercare reuşită de a ocupa scaunul de la Iaşi. Dar, spre sfârşitul lunii, situaţia lui se complică. Domnul şi boierii hotărăsc să se adreseze după ajutor Rusiei şi trimit la Moscova pe Mitropolitul Dosoftei. La 9 februarie 1684 solii moldoveni au ajuns la Kiev, dar sunt întorşi înapoi.

Pe de altă parte, boierii moldoveni refugiaţi în Polonia prezentau Curţii de la Varşovia un memoriu (1684) conform căruia Moldova urma să înfăptuiască o uni­re reală cu Republica Polonă, asemănătoare cu unia polono-lituaniană din 1569. În acest caz, în Moldova ar fi fost înlăturată suzeranitatea otomană, plata tributului, schimbarea domnilor, Moldova şi-ar fi păstrat religia, armata, limba şi toate celelalte privilegii de care se bucura Lituania. Dar nici acest proiect nu a fost realizat.

După o scurtă domnie a lui Dumitraşcu Cantacuzino (1684-1685), domn a fost ales de către boieri Constantin Cantemir, care a promovat o politică externă destul de precaută, mai ales faţă de polonezi. În timpul campaniei poloneze din anul 1686, el nu s-a ridicat la luptă împotriva lui Jan Sobieski, dar refuză oferta regelui de a merge împotriva otomanilor sub motivul că fiul său şi ai altor boieri sunt ostateci la Istanbul, oastea lui este mică şi aceştia nu ar mări cu mult numărul armatei polone­ze, că el consideră că mai mult ar ajuta pe polonezi, furnizându-le informaţii despre otomani.

În anul 1686, între Polonia şi Rusia a fost încheiată „pacea veşnică” şi Rusia a aderat la Liga creştină. Polonia caută să folosească potenţialul militar al acesteia pentru a ocupa Moldova. În ianuarie 1687, polonezii au solicitat ţarului trupe pentru a cuceri Chilia, Ismailul şi Tighina. Dar cererea a fost respinsă. Zadarnice au fost şi cererile lui Constantin Cantemir faţă de rege de a nu intra în Moldova, în 1687 polo­nii intrau din nou în ţară, dar expediţia a suferit eşec şi de data aceasta.

Succese mai remarcabile împotriva otomanilor obţin trupele austriece care în august 1687 au ocupat Transilvania. Împăratul Leopold spera să-1 atragă de partea sa pe domnul Ţării Româneşti, Şerban Cantacuzino, dar acesta amâna an­gajamentul formal de a se alia cu Habsburgii. În vara anului 1687, un corp de cavalerie condus de generalul Veterani a intrat în Ţara Românească şi a ocupat o serie de localităţi. Şerban Cantacuzino trimite la Veterani pe Constantin Brânco­veanu şi, după negocieri îndelungate, Veterani părăseşte Ţara Românească (sep­tembrie 1687). Cu toate acestea, în primăvara anului 1688 s-a ajuns la o înţelegere de principiu între domnul muntean şi imperiali. Şerban Cantacuzino se obliga să treacă de partea Habsburgilor numai în cazul când Imperiul Otoman va fi înfrânt. Pe 9 martie 1688, solii lui Şerban Cantacuzino au semnat un jurământ de supu­nere către Leopold I, act apreciat drept „formal şi de circumstanţă”, prestat „de nevoie”. După aceasta Şerban Cantacuzino trimite la Viena o solie pentru a trata condiţiile „închinării” şi aderării Ţării Româneşti la Liga sfântă, dar pe 28 octom­brie se stinge din viaţă.

Noul domn Constantin Brâncoveanu continuă negocierile cu Habsburgii, dar caută să modifice esenţa lor. Însă solul trimis de domnul anterior nu a ţinut cont de instrucţiunile lui Brâncoveanu şi, conform vechilor instrucţiuni, a cerut de la Habs- burgi stăpânirea ereditară a Ţării Româneşti şi Moldovei pentru familia Cantacuzino şi sprijin militar. Prin acordul încheiat la 20/30 ianuarie 1689, imperialii nu şi-au luat niciun fel de obligaţii, pe când Muntenia trebuia să coopereze cu Austria pe plan militar, să întreţină trupele imperiale cu bani şi provizii.

Victoriile obţinute de Habsburgi (1686 – otomanii pierd Buda; 1687 – otomanii sunt zdrobiţi la Mohaci; 1687 – Habsburgii ocupă Transilvania) asupra otomanilor îi silesc pe cei din urmă să se aşeze la masa negocierilor. La începutul anului 1689, în capitala Imperiului Habsburgilor sosesc împuterniciţii Porţii, care propun împăra­tului să semneze pacea în baza principiului uti posidetis. Polonezii cer de la austri­eci ca la negocierile de pace să fie luate în consideraţie şi pretenţiile lor teritoriale, insistând să li se cedeze partea de nord a Moldovei până la Iaşi. Ulterior, pretenţiile poloneze cresc: toate teritoriile dintre Nistru şi Dunăre. La rândul său, Leopold cerea de la otomani să cedeze drepturile pe care turcii le-au avut până acuma în Moldova, Muntenia şi Transilvania.

Negocierile de la Viena decurgeau destul de greu şi în cele din urmă N. Mavro- cordat, reprezentantul Porţii la tratative, a declarat că sultanul este gata să cedeze Poloniei şi Austriei doar acele teritorii pe care ele le-au cucerit în timpul războiului. Deoarece propunerea nu a fost primită, negocierile au intrat în impas.

În noiembrie 1689 trupele imperiale intrau din nou în Ţara Românească ocu­pând Bucureştii. Fiind asigurat că va primi provizii, bani şi 1.500 de cai, imperialii se retrag din Ţara Românească, dar concomitent, un alt corp de armată austriac, condus de generalul Heissler, intra în Muntenia prin Câmpulung şi ocupa iarăşi Bucureştii (decembrie 1689). Constantin Brâncoveanu se retrage din capitala ţării şi ulterior la o întrevedere cu Veterani domnul muntean îl asigură de credinţa sa faţă de Viena, însă nu poate trece deschis de partea împăratului, fiindcă este ameninţat de tătari, care din clipă în clipă vor intra în ţară. Heissler se retrage din Ţara Românească.

Curtea de la Viena purta negocieri şi cu domnul Moldovei, silindu-1 să accepte la 15 februarie 1690 semnarea unui tratat inegal. Constantin Cantemir se obliga să renunţe la suzeranitatea otomană şi să jure credinţă împăratului, îndată ce trupele sale vor ajunge la Brăila sau Şiret. Tot în acest caz, el va furniza trupelor imperiale provizii şi, la nevoie, îi va susţine pe austrieci cu oaste, va informa pe imperiali despre mişcările tătarilor, pentru iarna în curs va preda austriecilor 25.000 de taleri, 100 de cai şi 500 de boi, va acorda libertate deplină cultului catolic. Împăratul promitea că va apăra Moldova de duşmani, va depune toate eforturile pentru a elibera pe fiul domnului, ostatic la Poartă, va păstra acest tratat în taină, va respecta Biserica Or­todoxă şi clerul, întărirea domnului pe viaţă, iar fiului mai mare – titlul de conte. În aşa fel, Habsburgii lăsau deschisă problema domniei în Moldova după moartea lui Constantin Cantemir. Domnul urma să trimită 4 deputaţi pe lângă generalii impe­riali din Transilvania. Boierii erau asiguraţi că se vor bucura de aceleaşi privilegii ca şi ceilalţi nobili din Imperiu, dar de bir va fi scutită numai persoana lor, nu şi moşia. În caz de război „pentru apărarea patriei”, boierii urmau să ridice armele. În sfârşit, Moldova trebuia să plătească împăratului un tribut, mărimea căruia urma să fie fixată ulterior. Însă austriecii nu reuşesc să traducă în viaţă acest tratat. Su­ferind înfrângere pe câmpul de luptă (august 1690, Zârneşti) şi cedând presiunii diplomaţiei poloneze, în vara anului 1690, împăratul formal renunţă la Moldova în favoarea Poloniei.

În acest timp, ameninţarea venea dinspre Polonia. Domnul Moldovei îşi dă sea­ma de ineficienta unei noi expediţii în Moldova, de aceea, la 2 octombrie 1691, Con­stantin Cantemir se adresa lui Jan Sobieski cu rugămintea de a nu intra în Moldova, fiindcă „ai să-ţi pierzi degeaba aceste oşti”, dar faţă de moldoveni ar trebui să ai „un respect creştinesc”. Cu toate acestea, polonezii au invadat Moldova, dar campania a suferit eşec. Constantin Cantemir nu s-a împăcat niciodată cu faptul că polone­zii au ocupat câteva cetăţi din nordul Moldovei (Neamţ, Suceava, Câmpulung ş.a.). Domnul Moldovei s-a convins definitiv că „eliberarea” poloneză ar însemna de fapt ocuparea ţării, de aceea el începe lupta pentru alungarea polonilor din ţară, luptă pe care nu a dus-o la bun sfârşit, fiindcă în martie 1693 se stinge din viaţă.

În ce priveşte politica lui Constantin Brâncoveanu faţă de imperiali, el susţine Poarta în intenţia ei de a-1 instala principe în Transilvania pe Imre Thokoly, trezind prin aceasta nedumerirea lumii creştine. Căutând să-şi refacă autoritatea ştirbită, el reia corespondenţa cu Leopold şi cu generalul Veterani, trimite la împărat o solie, îi primea bine pe reprezentanţii împăratului care treceau prin Bucureşti. Curtea de la Viena a apreciat la nivelul cuvenit strădaniile lui Constantin Brâncoveanu şi pe 30 ianuarie 1695 el obţine titlul de principe al Sfântului Imperiu, iar ulterior, dreptul de a cumpăra imobil în Braşov şi construirea unei case la Sâmbăta de Sus.

Cunoscând bine intenţiile polonilor, Brâncoveanu a intrat în legături cu noul rege, August al II-lea, care intenţiona continuarea politicii predecesoriilor săi de a ocupa ţările române. Domnul muntean s-a declarat gata să înceapă ostilităţile împo­triva Porţii numai în cazul când polonii vor ocupa Cameniţa, cetăţile de pe Nistru şi Bugeacul. Brâncoveanu s-a adresat direct şi Moscovei, propunând ţarului să trimită o oaste în Bugeac, asigurându-1 că moldovenii şi muntenii îi vor susţine pe ruşi. Dar, pe de altă parte, ţarul era informat că Brâncoveanu nu intenţiona să se ridice la luptă împotriva otomanilor, deoarece avea frică de tătarii belgorodeni (Cetatea Albă).

Antioh Cantemir, de asemenea, era la curent cu planurile regelui polon. Pentru a nu admite ruinarea ţării şi incorporarea ei la Polonia, în 1698 domnul Moldovei trimite reprezentanţii săi la rege cu rugămintea ca oastea polonă să nu intre în Mol­dova, ci să coboare spre Bugeac. Domnul promitea că îndată ce polonii vor cuceri Bugeacul, el se va alia cu Polonia în aceleaşi condiţii ca şi Lituania. Domnul Mol­dovei nu a neglijat nici relaţiile cu Rusia, urmează exemplul domnului muntean, dar negocierile nu au nicio finalitate.

Între timp, trupele habsburgice desfăşoară cu succes operaţii militare împotriva otomanilor şi prin Tratatul din 28 iunie 1686 silesc Transilvania să recunoască su­zeranitatea împăratului Leopold I. La 2 septembrie 1686 trupele imperiale cuceresc Buda, iar pe 12 august 1687 otomanii suferă o înfrângere zdrobitoare la Mohacs, fiind săvârşită cucerirea întregii Ungarii. În aceste condiţii, în august 1687, trupele imperi­ale intrau şi în Transilvania. Prin tratatul semnat cu imperialii la 27 octombrie 1687, principele Mihai I Apafi a acceptat instalarea trupelor habsburgice în Transilvania. Autonomia principatului a fost ştirbită, iar atribuţiile principelui reduse considerabil. La 9 mai 1688, generalul austriac A. Caraffa obţine o declaraţie a nobilimii transil­vănene, conform căreia ei „de bună voie şi îndemnaţi numai de râvna creştinească renunţă la protecţia otomană … şi sincer şi cu bună credinţă primesc părinteasca ocrotire a Maiestăţii sale pentru ei şi pentru urmaşii lor din Transilvania”. Câteva zile mai târziu, la 13 mai 1688, Dieta a confirmat această declaraţie. Prin acest act suzeranităţii otomane în Transilvania i s-a pus capăt.

Habsburgii trebuiau să reglementeze raporturile cu nobilimea transilvăneană şi să stabilească statutul politico-juridic al Transilvaniei. Cu acest scop, pe 4 decembrie 1691 a fost emisă aşa-numita Diplomă Leopoldină. „Intenţiile părinteşti” ale lui Le­opold sunt exprimate în 18 articole prin care se recunoşteau vechile legi şi obiceiuri ale Transilvaniei, Directorului de stat suprem (guvernatorului – I.E.) i se vor da au­toritatea, poziţia şi prerogativele care i se cuvin, el trebuie să fie întotdeauna prezent în provincie, Transilvania urma să plătească un tribut de 50.000 de florini imperiali (taleri) în vreme de pace şi 400.000 de florini renani pe timp de război etc. De rând cu altele au rămas nesoluţionate două probleme majore: problema românilor transilvă­neni, care urmau să rămână în aceeaşi situaţie de până acum şi problema principelui Transilvaniei.

În aprilie 1690 a decedat principele Mihai I Apafi. Fiul său, Mihai II Apafi era minor. Câţiva ani mai târziu (mai 1696) Mihai II Apafi a fost dus la Viena, iar peste un an el a renunţat la tronul transilvănean în favoarea dinastiei Habsburgilor, primind în schimb titlul de duce imperial şi o rentă anuală de 12.000 de florini. Din acel mo­ment de iure, împăraţii Habsburgi devin adevăraţi stăpâni ai Transilvaniei.

Îndelungatul război al Ligii sfinte împotriva Imperiului Otoman sleise de puteri ambele părţi. Imperiul Habsburgic, care cucerise întinse teritorii de la otomani, avea toate motivele să încheie pace. Ţările Române urmăreau cu atenţie desfăşurarea eve­nimentelor, sperând ca în legătură cu încheierea păcii să se îmbunătăţească şi situaţia lor. Pretenţiile teritoriale ale Rusiei erau aţintite asupra Kerciului, dar, neobţinând nimic, în ianuarie 1699 plenipotenţiarul rus P. Vozniţân a semnat cu Poarta un armis­tiţiu pe 2 ani de zile.

La negocierile de la Karlowitz, problema Ţării Româneşti nu a fost pusă. Po­lonezii insistau însă să obţină Ţara Moldovei. În legătură cu această cerere, Ioan Neculce scria că otomanii au răspuns că „Ţara Moldovei nu pot să o de, să le fie lor podani, că este volnică, că turcilor îi închinată, nu-i luată cu sabia”. Conform tra­tatului polono-otoman din ianuarie 1699, între cele două state urma să fie restabilit hotarul existent la 1672, înainte de cucerirea Cameniţei de către turci. Garnizoanele poloneze staţionate în oraşele şi cetăţile Moldovei urmau a fi retrase şi Moldova „în­treagă şi liberă să fie”. Garnizoana otomană trebuia să părăsească Cameniţa, cetatea urmând a fi retrocedată Poloniei. Tătarii din Bugeac şi alţii care în timpul războiului au ocupat unele teritorii ale Moldovei urmau să le părăsească. Domnul Moldovei urma să fie în relaţii de prietenie cu regele Poloniei, atâta timp cât asemenea relaţii se păstrează între rege şi sultan. Fugarii trebuiau retrocedaţi reciproc. Hotarul defi­nitiv între Imperiul Otoman şi Polonia a fost stabilit conform tratatului de delimitare teritorială semnat în octombrie 1703 la Iagorlâc.

Sistemul de tratate de la Karlowitz a modificat „echilibrul de forţe” dintre ţă­rile creştine şi Imperiul Otoman în defavoarea otomanilor care au suferit importante pierderi. Pentru prima dată problema moştenirii Imperiului Otoman, pusă încă în secolul al XVI-lea (Papa de la Roma, 1519), a avut o realizare practică. Ea devine cunoscută de acum înainte ca „problema orientală”.

4. Influenţa relaţiilor politice europene asupra situaţiei politice externe a Ţărilor Române în prima jumătate a secolului al XVIII-lea

După semnarea păcii de la Karlowitz (1699), în Europa se conturează o nouă situaţie internaţională. Imperiul Habsburgilor începe un îndelungat război pentru moştenirea spaniolă (1701-1710) şi, temporar, caută să aibă linişte la hotarele sale de răsărit. Polonia, slăbită în urma operaţiilor militare din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, destabilizată de puternice frământări interne, de lupta dintre diferite facţiuni pentru putere, de asemenea, renunţă la planurile ei de instaurare a dominaţiei în Ţările Române. Imperiul Otoman era cuprins de haos politic, economic şi finan­ciar. El a fost zguduit şi de puternice răscoale care au izbucnit în Georgia (1703), Arabia (1704), Siria (1705) etc. Rusia, după semnarea tratatului de pace cu Imperiul Otoman (13/23 iulie 1700), începe un îndelungat război cu Suedia pentru ieşire la Marea Baltică (Războiul Nordic). „Problema orientală”, temporar, a fost abandonată de Moscova.

Nu erau stabile nici raporturile dintre cele două ţări româneşti extracarpatice. Constantin Brâncoveanu urzea planuri de înlăturare a domnului Moldovei Antioh Cantemir şi obţine la Poartă mazilirea acestuia, în Moldova fiind numit un alt candi­dat al domnului muntean, Constantin Duca. Acţiunile de a supune indirect Moldova, precum şi altele, au complicat propria situaţie a lui Constantin Brâncoveanu, care în primăvara anului 1703 era chemat la Poartă pentru a-şi dovedi fidelitatea faţă de sultan. Cu toate eforturile depuse, călătoria spre Istanbul nu putea fi evitată. Pentru a-şi asigura o bună primire în capitala otomană, Constantin Brâncoveanu trimite im­portante sume de bani şi cadouri marilor demnitari de la Poartă. Ajuns aici, domnul muntean acceptă ridicarea tributului (la cele 280 de pungi se mai adăugau 240) şi primeşte însemnele domniei de la sultan. Mazilirea lui Constantin Duca în Moldova s-a făcut tot cu concursul lui Constantin Brâncoveanu, fiind învinuit că ar fi stricat ţara şi s-ar fi „încumătrit cu solul Moschicescu” (E. Ukrainţev) care, în septembrie 1700 a trecut prin Iaşi.

Zdrobirea trupelor suedeze de către ruşi sub Poltava (27 iunie /8 iulie 1709) a atras după sine schimbări esenţiale în orientarea politică externă a Ţărilor Româ­ne. Carol al Xn-lea s-a retras în posesiunile otomane din dreapta Nistrului, lângă s.Varniţa, unde şi-a construit o cetate din lemn şi pământ pe care a numit-o Stokhol- mul Nou. Domnul Moldovei Mihail Racoviţă (1707-1709) s-a opus instalării la Iaşi a regelui suedez. Prin aceasta el a atras duşmănia regelui, care a contribuit la mazilirea domnului moldovean. Venirea lui Carol al Xn-lea în Moldova a acutizat relaţiile ru- so-otomane. Petru I întrevedea posibilitatea unui nou conflict cu Poarta, cu atât mai mult că despre aceasta îi preîntâmpina pe ruşi domnul Moldovei Mihai Racoviţă.

Ştirile sosite din Ţările Române, referitoare la pregătirile otomanilor de război, l-au determinat pe Petru I să ceară de la otomani reconfirmarea tratatului de pace de la Constantinopol din iulie 1700, confirmare făcută în ianuarie 1710. Cu toate aces­tea, relaţiile paşnice dintru Rusia şi Imperiul Otoman nu s-au menţinut mult timp. În august 1710, mare vizir este numit Baltaji Mehmed-paşa. El a luat o atitudine război­nică faţă de Rusia şi, alături de han, o atitudine ostilă faţă de domnul Moldovei, care în noiembrie 1710 a fost mazilit şi înlocuit cu Dimitrie Cantemir.

Pe 20 noiembrie 1710, Poarta a declarat război Rusiei. La o săptămână după aceasta, Petru Tolstoi şi întreg personalul ambasadei ruse la Istanbul au fost arestaţi. Pentru a se asigura de un eventual atac din partea Habsburgilor, sultanul cere împă­ratului respectarea tratatului de pace de la Karlowitz. Cu aceste evenimente în istoria politică a Ţărilor Române se deschidea o nouă pagină.

Sosind în Moldova, Dimitrie Cantemir avea şi porunca Porţii să-1 prindă pe Constantin Brâncoveanu şi să-1 trimită la Istanbul. Dar porunca nu era finală: Cante- mir trebuia să aştepte reconfirmarea ei din partea Porţii, reconfirmare care aşa şi nu a mai venit. În această situaţie, informează Ion Neculce, văzând că toţi creştinii au speranţe în ruşi a hotărât şi el „a să agiunge cu creştinii”. Acţiunea era foarte riscantă, de aceea, sub motivul că doreşte să-i informeze mai bine pe otomani despre intenţiile ruşilor, obţine încuviinţarea Porţii de a trimite la ei solii. Dimitrie Cantemir a câştigat foarte repede autoritate în faţa lui Petru I. El reuşeşte să transmită ţarului corespon­denţa lui P. Tolstoi, aflat în închisoarea Edikule, iar la sfârşitul lunii decembrie 1710, solii lui Dimitrie Cantemir, Ilie Abaza şi Ion Mirescu, erau la Kiev, unde s-au întâlnit cu Petru I şi, probabil, au discutat relaţiile dintre cele două ţări. La începutul lunii ianuarie 1711, la Petru I a sosit un alt sol al domnului Moldovei, căpitanul Procopie Cunicovschi, care i-a promis ţarului un ajutor de 20.000 de oşteni în cazul în care tru­pele ruse vor intra pe teritoriul ţării. Astfel, pentru Rusia se crea o situaţie favorabilă în viitorul război cu Imperiul Otoman.

Pe 25 februarie, în Catedrala Adormirii Maicii Domnului din Kremlin a fost citit manifestul despre declararea războiului Imperiului Otoman. La 2 aprilie 1711 Petru I se adresa cu o scrisoare lui B.P. Şeremetiev, în care-i cerea să se întâlnească la Luţk, pentru a discuta împreună anumite probleme. Pe 13 aprilie, la reşedinţa lui Petru I de la Luţk, a avut loc un „consiliu” la care s-a decis ca trupele ruse să ajungă la linia Nistrului nu mai târziu de 20 mai. În acelaşi timp, la Luţk se afla şi un sol al lui Dimitrie Cantemir, vistiernicul Ştefan Luca, care a negociat cu ţarul problema alianţei cu Rusia. Rezultat al acestor negocieri a fost Diploma semnată pe 13 aprilie de Petru I şi de contele G.I. Golovkin. Dar la „consiliul” amintit mai sus, textul Di­plomei, deci şi problema alianţei cu Moldova, nu au fost discutate.

Diploma din 13 aprilie 1711 nu prezintă un act final al negocierilor moldo-ruse, ci doar prima etapă a lor, în care este expus, în temei, punctul de vedere al ţarului. Din textul Diplomei de la Luţk reiese cât se poate de clar că Dimitrie Cantemir şi-a exprimat dorinţa să fie „sub protecţia” ţarului, care a acceptat să-l primească „sub apărarea” sa. Şi dacă Dimitrie Cantemir urma ca la intrarea trupelor ruse în Moldova să se declare „domn supus” al ţarului, aceasta nu semnifica decât că el „va fi sub pro­tecţia noastră (a ţarului – I.E.)”. Petru I declara prompt că „noi nu vom avea dreptul să punem domn în Moldova”, scaunul ţării fiind întărit după dinastia Cantemireştilor. Ţarul recunoştea că „după vechiul obicei moldovenesc, toată puterea cârmuirii va fi în mâna domnului Moldovei”, „domnul să aibă putere asupra tuturor şi asupra fie­căruia dintre boierii moldoveni, după obiceiul dinainte, fără a reînnoi legiuirile lor”, domnul, ca şi mai înainte, va stăpâni toate oraşele ţării şi va încasa toate veniturile acelui principat, „boierii şi toţi supuşii domniei Moldovei să fie datori a se supune poruncii domnului”, „toată legea şi judecata să fie a domnului şi fără hrisovul dom­nului nimic nu va fi întărit sau desfăcut de către măria noastră, ţarul”. Cât priveşte conceptul teritorial, şi el a rămas neschimbat în conştiinţa elitei politice moldove­neşti: „Pământurile principatului Moldovei, după vechea hotărnicire moldovenească asupra cărora domnul va avea drept de stăpânire sunt cele cuprinse între râul Nistru, Cameniţa, Bender, cu tot ţinutul Bugeacului, Dunărea, graniţele ţării Munteneşti şi ale Transilvaniei şi marginile Poloniei, după delimitările făcute cu acele ţări”. În acest sens, avem şi prevederile Tratatului din 28 iunie 1711, pe care îl avem în re­dacţia cronicarului Ion Neculce, tratat care stipulează destul de limpede conceptul teritorial al elitei politice moldoveneşti: „Ţara Moldovei cu Nistru să-i fie hotarul, si cu Bugeacul şi cu toate cetăţile tot a Moldovei să fie”.

Din anumite motive, textul Diplomei nu a fost acceptat de Dimitrie Cantemir, care a purtat negocieri cu ţarul, până când s-a ajuns la redactarea unui text final la sfârşitul lunii mai 1711. Textul tratatului a fost citit boierilor abia după 24 iunie 1711, când la Iaşi a sosit şi Petru I.

Între timp şi oastea rusă se apropiase de hotarele Moldovei. Încrederea că oastea rusă va obţine victorie îl face pe Dimitrie Cantemir să invite trupele ruse să intre mai repede în Iaşi pentru a-1 apăra de tătari. La 1 iunie 1711, Dimitrie Cantemir întâm­pina corpul de armată din 3.000 de ostaşi conduşi de G.I. Kropotov şi detaşamentul (500 ostaşi) de moldoveni conduşi de Apostol Chigheci. Puţin mai târziu, conform lui N. Iorga – între 17 şi 23 iunie 1711, Dimitrie Cantemir s-a adresat moldovenilor cu un manifest în care-i chema să se ridice la luptă împotriva otomanilor. Manifes­tul aducea la cunoştinţa populaţiei că „ţarul ne-a dat de ştire nouă şi altora pentru că oricine poartă numele de creştin să se suie călare şi să se unească şi el cu oştirea Măriei sale, iar care nu va voi, averile i se vor confisca”. Viitorii oşteni erau anunţaţi că domnul a primit bani de la ţar pentru 10.000 de ostaşi. Acei care vor continua colaborarea cu turcii erau avertizaţi că-şi vor pierde averile şi „pedeapsa-i va fi tăie­rea capului”. Dacă „cineva din voi nu se va înfăţişa în tabără până la 15 iulie, va fi pedepsit cu asemenea pedepse”.

La 24 iunie 1711, la Iaşi soseşte ţarul Petru I. Abia după aceasta Dimitrie Cante­mir anunţă boierilor conţinutul tratatului, care a fost discutat de ei. Conform Cronicii

Racoviţene, „după ce cetea logofătului un pont, întreba Dimitraşco-Vodă pre bo­ieri: bunu-i acest pont? Ei ziceau: bun; iară care pont nu era pre voia boierilor, ei răspundeau că nu-i bun, şi de aci stau până aşezau cum era mai bine”. Frag­mentul dat sugerează ideea că textul tratatului a fost chiar modificat în urma discuţiei lui de către boieri. Cu toate că boierii s-au pronunţat mai ales împotriva instaurării dinastiei Cantemir la scaun, în cele din urmă, la 28 iunie 1711, textul tratatului a fost semnat la Ţuţora. Originalul tratatului semnat de domn şi boieri nu este cunoscut. Conţinutul lui (14 articole) îl aflăm în Cronica lui Ioan Neculce. Domnul şi boierii au avut grijă să precizeze exact statutul Moldovei, situaţie exprimată în primul rând în titulatura domnului, care era „săninatul domn al Ţării Moldovei samoderjeţu (singur stăpânitor) şi colegat (prieten) Ţării Moskiceşti, iar nu robu supus”. Deci titulatura desemna puterea monarhică a domnului. Un alt articol prevedea restabilirea integri­tăţii teritoriale a ţării: hotarul pe Nistru, Bugeacul şi cetăţile retrocedate Moldovei. Oastea rusă urma să se afle în cetăţile Moldovei numai până „s-a întemee” ţara, apoi „să lipsească oastea moschicească”. Era lichidat birul pe care Moldova îl plătea tur­cilor: „să nu de ţara nici un ban”. Ţarul nu avea dreptul să-1 mazilească pe domn, după moartea căruia „ţara” urma să aleagă pe cineva din neamul lui. Domnul se obli­ga să aibă o oaste de 10.000 de oşteni, cu întreţinere din vistieria rusă. Se limita strict posibilitatea răspândirii influenţei Rusiei în Moldova. „Moscalii” nu aveau dreptul să primească dregătorii în ţară, „nici să s-însoare în ţară, nici moşii să cumpere”. Rusia se obliga să nu încheie pace cu otomanii, iar dacă acest lucru se va întâmpla şi Moldova va rămâne iarăşi „suptu stăpânirea turcească”, Dimitrie Cantemir urma să primească „2 părechi de curţi” la Moscova, moşii şi să fie întreţinut până la moarte din vistieria statului rus. În cazul în care lui Dimitrie Cantemir „nu i-ar place” în Rusia, el primea dreptul să plece în oricare altă ţară creştină.

Spre deosebire de Dimitrie Cantemir, domnul muntean Constantin Brâncovea­nu a promovat politica menţinerii în scaunul domnesc. O cronică afirma că Constan­tin Brâncoveanu nu vrea să meargă nici spre o parte, nici spre alta, „ca să nu i se întâmple vreo greşeală, măcar că mulţi îl îndemna să meargă la moscali, iar el nici cum nu vrea …” Lui Brâncoveanu i-a reuşit de minune să-şi demonstreze fidelitatea faţă de Poartă, chiar şi în condiţiile când în noaptea spre 18 iunie, Toma Cantacuzino, comandantul armatei, trece cu câţiva însoţitori de partea ruşilor.

Între timp oastea unită moldo-rusă începe marşul spre sud în întâmpinarea tur­cilor şi tătarilor. Bătălia hotărâtoare s-a desfăşurat lângă localitatea Stănileşti. Forţele erau prea inegale. Turcii dispuneau de circa 180.000 de ostaşi, pe când oastea moldo- rusă număra circa 38.000 de oşteni. În timpul bătăliei, care pe 9 iulie a durat câteva ore otomanii au pierdut circa 14 mii de ostaşi, morţi şi răniţi. Pe 10 iulie ienicerii refuză să atace tabăra moldo-rusă. Între timp, de la Petru I veni şi propunerea de a semna pace. Cu toată împotrivirea regelui Suediei şi a hanului tătar, marele vizir a acceptat să semneze tratatul de pace, lucru făcut pe 12 iulie la Vadul Huşilor. Con­form păcii, Rusia retroceda Porţii oraşele cucerite anterior (Azov, Taganrog ş.a.), părţile se obligau să nu intervină în problemele poloneze, comerţul reciproc, restitu­irea reciprocă a prizonierilor, Petru I s-a obligat să permită regelui Carol al XII-lea să plece în Suedia prin Polonia.

Un succes mai remarcabil îl obţine generalul Ronne, care, în fruntea unui corp de armată de circa 12.000 de oşteni, asediază şi cucereşte oraşul Brăila. Dar, fiind înştiinţat de încheierea păcii, a părăsit oraşul. Aşadar, încercarea lui D. Cantemir de a înlătura suzeranitatea otomană cu ajutorul Rusiei a eşuat. Campania, slab pregătită, slab susţinută, s-a terminat cu eşec.

După semnarea păcii, oastea rusă a părăsit Moldova, iar Dimitrie Cantemir, o parte din boieri şi cca 4.000 de moldoveni au trecut cu traiul în Rusia. Ulterior, unii dintre ei au revenit în ţară.

Starea de tensiune dintre Rusia şi Turcia a mai durat câţiva ani. Carol al XII-lea refuză să părăsească Stockholmul Nou, de aceea Petru I nu respecta celelalte preve­deri ale tratatului de pace. Drept rezultat, în vara anului 1713, detaşamente de turci şi tătari au atacat cetatea lui Carol al Xll-lea de lângă s. Varniţa şi au distrus-o, iar regele suedez a fost trimis la Istanbul. După acest eveniment, în 1713, la Adrianopol, între Rusia şi Imperiul Otoman a fost semnat un nou tratat de pace care, în temei, repeta clauzele tratatului din 1711.

Constantin Brâncoveanu, temându-se de oarecare bănuieli din partea Porţii, re­curge la represalii împotriva Cantacuzinilor, care, anterior, au trecut de partea ruşi­lor. Prin acest act sultanul trebuia convins încă o dată de fidelitatea domnului, care pedepseşte pe acei care l-au trădat pe el şi pe stăpânul din Istanbul. Cu toate acestea, situaţia domnului muntean nu se îmbunătăţeşte. El este învinuit de trădare, legături tainice cu duşmanii Porţii. Drept rezultat, Poarta hotărăşte mazilirea lui. În martie 1714, reprezentantul sultanului a sosit la Bucureşti cu porunca de a-1 aduce pe Con­stantin Brâncoveanu şi familia sa la Istanbul. Supus unor torturi groaznice, Brânco- veanu şi-a declarat în faţa otomanilor toate averile sale şi, pe 15 august 1714, domnul muntean, patru fii ai săi şi vistiernicul Ianache Văcărescul au fost decapitaţi.

În anul 1714 a început un nou război otomano-veneţian. Profitând de această si­tuaţie, în anul 1716, Imperiul Habsburgic declară război Porţii. Austriecii obţin câteva victorii răsunătoare, otomanii sunt înfrânţi la Petrovaradin (5 august 1716), şi Timişoa­ra (septembrie 1716). În aceste condiţii, o parte din boierii munteni în frunte cu Mihai şi Constantin Cantacuzino s-au adresat comandantului suprem al trupelor imperiale Eugeniu de Savoia pentru a interveni în Ţara Românească în vederea înlăturării suzera­nităţii otomane. În scurt timp, a fost ocupată Oltenia. Domnul Ţării Româneşti, Nicolae Mavrocordat a fost prins de trupele imperiale. În aceste condiţii, în Ţara Românească intervin activ trupele otomano-tătare, care în noiembrie 1716 îl instalează în scaunul de la Bucureşti pe Ioan Mavrocordat. În pofida acestui fapt, la 14 decembrie 1716, la Târgovişte a avut loc o adunare a boierilor austrofili care a hotărât promovarea politicii de apropiere de Austria şi numirea unui alt domn în Ţara Românească, pe Gheorghe Cantacuzino. Boierii munteni s-au adresat împăratului cu un memoriu în care cereau sprijin eficient în vederea înlăturării suzeranităţii Porţii şi alungarea otomanilor din principalele oraşe (Brăila, Giurgiu, Turnu). Boierii se obligau să întreţină două garni­zoane imperiale, la Bucureşti (2000 de oşteni) şi Craiova (1500).

Sesizând primejdia care se abătuse asupra sa, Ioan Mavrocordat începe nego­cierile cu austriecii şi reuşeşte să-i convingă să-şi retragă trupele la apus de râul Olt. În acelaşi timp, domnul muntean obţine şi retragerea trupelor otomane la sud de Dunăre, obligându-se să furnizeze austriecilor informaţii, în schimbul recunoaşterii lui domn în Ţara Românească. Succesul diplomatic al lui Ioan Mavrocordat este consolidat prin convenţia încheiată cu Poarta la 24 februarie 1717, care prevedea evacuarea trupelor austriece peste râul Olt şi în Transilvania, autoritatea lui Ioan Ma- vrocordat urma să se răsfrângă asupra a 12 judeţe din Muntenia, autoritatea austrie­cilor se va extinde asupra Olteniei, domnul va informa pe imperiali despre mişcările trupelor otomane, va trimite la Sibiu 100 de pungi cu bani.

Războiul austro-otoman a afectat şi Moldova. O parte din boierime, nemulţumi­tă de politica promovată de Mihai Racoviţă, trimit o solie la austrieci, care cere spri­jin militar pentru înlăturarea domnului şi a suzeranităţii otomane. Drept rezultat al acestei adresări, un detaşament de cca 300 de ostaşi austrieci trece Carpaţii şi ocupă Cetatea Neamţului. Detaşamentul imperial s-a bucurat de susţinerea unei părţi a mol­dovenilor. Întreg teritoriul dintre Carpaţi şi Şiret nu mai asculta de Mihai Racoviţă. La începutul lunii ianuarie 1717, detaşamentul austriac ocupă Curtea domnească din Iaşi, domnul Mihai Racoviţă a reuşit să se retragă la Cetăţuia şi, în scurt timp, soseşte ajutorul de la tătari. Austriecii intraţi în Iaşi sunt nimiciţi, câţiva boieri moldoveni, învinuiţi de trădare, sunt executaţi.

Cu aceste evenimente, operaţiile militare care ruinează Ţările Române înce­tează. Între Imperiul Habsburgic şi Poartă încep îndelungate negocieri de pace care finalizează cu tratatul de la Passarowitz (21 iulie 1718). Conform tratatului, hotarele Moldovei şi Ţării Româneşti dinspre Polonia şi Transilvania rămâneau neschimbate. Oltenia şi Banatul erau anexate de Habsburgi, învocându-se principiul uti possidetis. Populaţia Ţării Româneşti, care în timpul războiului a emigrat în Imperiul Habsbur- gic, poate să se întoarcă la locurile de baştină. S-a prevăzut libertatea catolicismului în posesiunile otomane, libertatea comerţului, prinderea răufăcătorilor.

Aşadar, războiul austro-turc nu a adus Ţărilor Române decât ruină şi pierderi teritoriale. Tratatul de la Passarowitz nu a asigurat o pace trainică în Europa de Sud- Est. Ţările Române atrag o atenţie sporită din partea marilor puteri ale timpului, Imperiul Habsburgic şi Rusia ţaristă. Doar Republica Polonă, istovită de războaiele anterioare cu otomanii, anarhia internă, amestecul străin în problemele interne, nu mai putea realiza oarecare planuri de anexiuni teritoriale. Astfel, rivalitatea polono- habsburgică pentru Ţările Române, predominantă în a doua jumătate a secolului al

XVII-lea, se schimbă într-o rivalitate austro-rusă. Dar ambele ţări, şi Rusia, şi Aus­tria, îşi dădeau foarte bine seama că Imperiul Otoman încă este destul de puternic şi că înfrângerea militară a acestuia se putea face doar prin unirea forţelor. De aceea, în anul 1726, între Rusia şi Austria este semnată o convenţie antiotomană, dar războiul împotriva Porţii izbucni mult mai târziu, în octombrie 1735, cu o expediţie a trupelor ruse împotriva tătarilor din Crimeea.

La 12 aprilie 1736, Rusia a declarat oficial război Porţii. Scopul Rusiei în răz­boi a fost formulat de feldmareşalul Minih (1683-1767). Planul, expus lui Biron şi comunicat împărătesei Ana Ioanovna, dezvăliua destul de limpede planurile impe­riale, cu indicarea clară a teritoriilor ce urmau să fie cucerite de la Azov şi până la Constantinopol în următorii patru ani de zile: Azovul şi Peninsula Crimeea, Moldo­va, Valahia şi Constantinopolul.

În acest context internaţional, orientarea politică externă a clasei politice din Ţările Române a fost determinată de evenimentele anterioare. Cucerirea Transilva­niei, Banatului şi Olteniei de către Habsburgi arăta destul de clar scopul Curţii de la Viena – ocuparea Ţărilor Române şi transformarea lor în provincii imperiale. De aceea, în mod obiectiv, privirile clasei politice româneşti se îndreptau spre Rusia ortodoxă de la care aşteptau libertate.

Operaţiile militare din anul 1736, în general, au fost favorabile trupelor ruse, însă până la realizarea planului scontat, mai era încă departe. Rusia se adresează Austriei pentru a continua împreună războiul împotriva Imperiului Otoman. În ia­nuarie 1737, la Viena, reprezentanţii Austriei şi Rusiei au semnat o convenţie care prevedea ajutorul reciproc în lupta împotriva otomanilor. Deja în această convenţie a fost pusă sarcina intrării trupelor ruse în Moldova: dacă va fi posibil, prin Moldova de pătruns în interiorul teritoriului otoman şi, în caz de necesitate, oastea rusă să se unească cu oastea imperială.

Ceva mai târziu, în martie 1737, a fost semnată declaraţia despre operaţiile militare comune împotriva Turciei. în conformitate cu această declaraţie, la sfârşitul lunii mai, Austria a declarat Porţii război şi la începutul lunii iunie a început operaţi­ile militare pe teritoriul Ţării Româneşti, reuşind să ajungă la Bucureşti. Constantin Mavrocordat, domnul ţării, nu s-a aliat austriecilor. El s-a retras în sudul Dunării unde a obţinut ajutor de la otomani, reuşind ulterior să-i înfrângă pe austrieci în câ­teva locuri (Piteşti, Perşinari).

Prin pasul Oituz, trupele imperiale (5.000-6.000) pătrund şi în Moldova. Grigo- re Ghica se retrage în tabăra de la Ţuţora, primeşte ajutor de la otomani, reuşind să-şi formeze o oaste de vreo 6.000 de oameni. Trupele imperiale s-au oprit la hotarele Moldovei, aşteptând evoluţia ulterioară a evenimentelor.

Intrarea Austriei în război a fost apreciată de Curtea de la St. Petersburg ca un motiv convenabil pentru a începe negocierile de pace în vederea realizării planurilor sale pe cale paşnică, fără pierderi materiale şi umane. În faţa pericolului ruso-austri- ac, Poarta acceptă negocierile de pace.

La 14 iulie 1737 instrucţiunile Sankt Petersburgului pentru solii ruşi care urmau să meargă la negocieri cu otomanii erau deja elaborate. Râurile Cuban şi Nistru tre­buiau să devină hotare stabile între Rusia şi Turcia. Totuşi, în continuare, documentul preciza că cererile teritoriale ale reprezentanţilor Rusiei urmau să depindă de mersul operaţiilor militare. În legătură cu aceasta, a şi fost pusă problema Moldovei şi Mun­teniei: dacă turcii vor fi înfrânţi, atunci trebuie ca şi condiţiile ruse să fie modificate şi să se ceară răspândirea hotarelor până la Dunăre cu cererea Moldovei şi Munteniei, ca ele să rămână cnezate deosebite şi pe deplin independente faţă de Poartă, „deoa­rece sunt de aceeaşi credinţă cu noi, să fie sub protecţia Măriei sale imperiale”. Solii ruşi trebuiau să convingă Austria că Rusia nu pretinde la aceste teritorii, Moldova şi Muntenia trebuiau să devină independente. În acest caz, şi Austria nu trebuia să aibă pretenţii teritoriale faţă de aceste două ţări.

Cu asemenea planuri, reprezentanţii Rusiei au sosit la Nemirov, unde pe 5 au­gust a început Congresul de pace. Solii ruşi încearcă să convingă Sankt Petersburgul în absurditatea cererii Moldovei şi Munteniei, cu atât mai mult că cea din urmă este ocupată de trupele habsburgice. Ei cereau învoirea ca în timpul negocierilor să numească numai de râul Nistru. În ce priveşte Moldova şi Muntenia, reprezentanţii Rusiei propuneau alipirea lor sau numai a Moldovei la Polonia.

Sankt Petersburgul a dat un refuz categoric. Noile instrucţiuni secrete solicitau solilor ruşi din Nemirov să ceară Moldova şi Muntenia, aşa cum prevedeau instruc­ţiunile din 14 iulie, dar nu ca o condiţie sine qua non, ci cu intenţia ca ulterior, în funcţie de situaţie, cererea să poată fi mărită sau micşorată. În acelaşi timp, solii erau avertizaţi că Rusia nu doreşte ca Moldova şi Muntenia să nimerească în mâinile Austriei.

Primind noile instrucţiuni, la 8 august 1737, solii ruşi înaintează reprezentan­ţilor Porţii următoarele condiţii: anularea tuturor tratatelor ruso-otomane semnate până acum; părţile tătăreşti: Kuban, Crimeea şi celelalte până la Dunăre rămân în componenţa Rusiei; Moldova şi Muntenia devin barieră între Rusia şi Turcia, cu cnejii lor deosebiţi, care nu vor depinde de nimeni şi, în virtutea faptului că sunt de o credinţă, vor benefica de protecţia Rusiei; sultanul să recunoască după ţarii ruşi titlul de împărat; retrocedarea reciprocă a prizonierilor; libertatea comerţului; menţinerea bunelor relaţii între Poartă şi Republica Polonă, în baza tratatului de la Karlowitz. Reprezentaţii Porţii au apreciat aceste condiţii „înrobitoare”, iar împuter­niciţii Austriei au înaintat o notă de protest, declarând că prin acest pas Rusia le îm­piedică obţinerea Moldovei şi Munteniei. În continuare, Rusia şi Austria micşorează substanţial cererile lor, dând de înţeles otomanilor că fiecare în parte este gata chiar şi să încheie o pace separată în baza principiului uti possidetis. Dar reprezentanţii Turciei au declarat că ei nu sunt împuterniciţi să cedeze teritorii şi au nevoie de noi consultări la Poartă. La 25 august reprezentanţii Porţii au părăsit Nemirovul, unde urmau să revină peste 40 de zile. Aşteptările au fost însă zadarnice. Negocierile de la Nemirov au eşuat. Conform informaţiilor lui Ioan Neculce, un anumit rol a avut în aceasta şi domnul Moldovei Grigore Ghica, fratele lui Alexandru Ghica. Şi, sar­castic, cronicarul notează: „Că ave Grigore-Vodă mare jeli şi frică, c-or lua creştinii ţara, ce nu numai el, ce şi grecii lui şi n-or ave ce stăpâni şi ce mânca la Ţarigrad”. Totuşi factorul determinant părea fi cel militar, otomanii reuşind să obţină mai multe victorii asupra trupelor Habsburgilor. În toamna anului 1737, trupele austriece au fost izgonite din Muntenia şi Oltenia.

Acest final al negocierilor de la Nemirov necesita reluarea operaţiilor militare împotriva Imperiului Otoman. În primăvara anului 1738, Viena şi Sankt Petersburgul au semnat o nouă convenţie militară potrivit căreia Rusia trebuia să desfăşoare ope­raţii militare în direcţia Nistrului şi Crimeii. Conform planului, ostile ruse trebuiau să treacă Nistrul, să dea o bătălie sau să ocupe Benderul. Dar în 1738, trupele ruse nu ating linia Nistrului.

În luna mai 1739 a fost semnată o nouă convenţie ruso-austriacă care prevedea continuarea operaţiilor militare împotriva Porţii. Vara anului 1739 aduce noi succese trupelor ruse. La 18 iulie detaşamentele de avangardă ale armatei ruse încep trece­rea Nistrului. Domnul Moldovei Grigore Ghica cu o oaste de cca 5.000 de oşteni a încercat să împiedice mişcarea detaşamentelor de avangardă ruseşti spre Hotin, dar zadarnic. Otomanii suferă înfrângere la Stăuceni şi garnizoana turcă din Hotin pără­seşte cetatea.

Comandantul suprem al armatei ruse Minih privea Moldova ca un stat duşman, de aceea oastea lui prăda satele din ţară. Minih informa Sankt Petersburgul că în pofida faptului că satele sunt foarte bogate, niciunul din ele nu rămâne întreg, pâinea semănată se foloseşte zilnic drept furaj, iar ce nu se reuşeşte se distruge (mononuM). Abia pe 4 august Minih a dat un nou ordin armatei sale: satele volohe (româneşti) să nu fie arse, deoarece aceşti volohi au promis să asigure oastea noastră cu carne şi provizii, dacă le vor fi păstrate satele, să fie arse numai satele lipcanilor care vor fi arătate.

În condiţiile când oastea rusă începe marşul spre Iaşi, Grigore Ghica numeşte doi caimacami şi se retrage din capitala ţării spre sud. Între timp, o delegaţie de boieri moldoveni sosesc la Ştefăneşti şi se adresează ruşilor cu rugămintea ca ţara să fie declarată „independentă”, sub protecţia Rusiei. În calitate de comandanţi de polcuri în oastea rusă erau doi fii ai lui Antioh Cantemir, Constantin şi Dumitraşcu. La 2 septembrie 1739 Constantin Cantemir intră în Iaşi şi, după informaţia lui Ioan Neculce, „i-au ieşitu înainte mitropolitul şi cu caimacanii şi cu alţi boieri care să mai tâmplasă, şi călugări, şi negustori din laturea târgului, despre Muntenime, şi i-au închinat cheile ţării şi steagurile slujitorilor. Şi s-au împreunat cu mare bucurie ş-au purces pen Eşu”.

La 3 septembrie, în Iaşi a intrat comandantul suprem al oştirii ruse Minih.

Peste câteva zile, la 5 septembrie 1739, între boierii moldoveni şi Minih a fost semnat un tratat alcătuit din două părţi a câte 12 articole fiecare. Prima parte cu­prinde obligaţiile Moldovei, a doua – doleanţele boierilor moldoveni. Mă voi opri la examinarea doar a acelor articole care determinau viitorul statut politico-juridic al Moldovei.

În primul articol al primei părţi a tratatului, boierii moldoveni o recunosc pe Ana Ioanovna „preamilostiva şi prezenta doamnă a noastră”. Ţarina urma să „primească şi să cinstească” pe locuitorii Moldovei „ca pe propriii supuşi credincioşi”. În felul acesta, spre deosebire de tratatele examinate anterior, dreptul ţării de a-şi alege domn a fost ignorat. Era încălcat grav ceea ce Dimitrie Cantemir numea „sămnul vredniciei şi slobozirii: puterea monarhicească…” – criteriul esenţial al fiinţei statale a Moldovei.

Prin articolul II, boierii moldoveni şi slujitorii cultului se declarau sub protecţia împărătesei şi „observaţiile ei juste ca pe legile noastre le acceptăm”. Drept răspuns Minih a notat pe textul tratatului că ei se vor simţi „supuşi fericiţi ai Măriei sale imperiale”.

Articolul IV încă o dată indică faptul că boierii moldoveni renunţau la institutul domniei – veniturile publice ale ţării de care, până acum, dispunea domnul ţării erau transmise Anei Ioanovna.

Conform articolului V, boierii se obligau să nu întreţină niciun fel de corespon­denţă cu duşmanul Măriei sale, şi dacă „din ţara duşmană” le vor sosi anumite infor­maţii, vor informa despre aceasta pe „împuternicitul Măriei sale Imperiale”. Deci, observăm că în Moldova trebuia să fie şi un împuternicit imperial, funcţiile căruia nu sunt determinate în prezentul tratat.

Partea a doua a tratatului cuprinde doleanţele părţii moldoveneşti. În primul articol boierii cereau ca, în calitate de supuşi ai Rusiei, ei să se bucure de aceleaşi libertăţi, privilegii şi prerogative de care se bucură ceilalţi supuşi ai împărătesei. Minih consideră că această chestiune nu este de competenţa sa şi o lasă la hotărârea Sankt Petersburguiui. El promite doar să emită un ordin pe armată ca să nu se facă acestei ţări nici cele mai mici presiuni.

În articolul 2 boierii cereau ca dregătoriile lumeşti şi ecleziastice să fie date oamenilor aleşi dintre moldovenii care le merită. Şi această chestiune este lăsată de Minih pentru rezolvare Sankt Petersburgului. Ioan Neculce consideră că articolul a fost acceptat de Minih în sensul că „moscal, grec sau alţi oameni străini să nu încapă nici la o dregătorie în ţară, numai cu neguţătorii”.

Prin articolul 5 boierii cereau ca moldovenii ce urmau să fie pedepsiţi – să fie judecaţi conform legilor locale. Minih acceptă aceasta.

Astfel, practic, se încheie şirul articolelor care determinau viitorul statut po- litico-juridic al Moldovei. Din ele reiese destul de limpede că, în cazul realizării tratatului, Moldova urma să devină o simplă provincie rusească, cu o umbră palidă de autonomie. Cronicarul Ioan Neculce ne informează că boierii au fost impuşi să semneze tratatul: „Aceste ponturi au dat Meneh boierilor şi au dzisu că, de n-or pri- imi, a da foc tîrgului. Şi i-au făcut cu de-a sila de-au iscălitu, că se tîmplasă şi boieri de nu s-învoie. Şi au iscălita toţ”.

Tratatul semnat de boierii moldoveni şi comandantul suprem al armatei ruse Minih trebuia ratificat de Ana Ioanovna. Dar până la aceasta nu s-a mai ajuns. La 21 august/1 septembrie 1739 Austria şi Imperiul Otoman au semnat la Belgrad pace, tratatul fiind ratificat la 7(18) septembrie. La 12 septembrie 1739, Minih primeşte şti­rea despre încheierea păcii separate dintre fostul aliat – Austria şi Imperiul Otoman. Ieşirea Austriei din război şi primejdia unei năvăliri din partea Suediei au silit Rusia să înceteze operaţiile militare şi în octombrie 1739 oastea rusă părăseşte Moldova. Tratatul din 5 septembrie 1739 a rămas literă moartă.

Războiul din 1735-1739 a adus mari pierderi. Hotarele Rusiei ajung la râul Bug. Moldova a fost ruinată, o bună parte din populaţie, mai ales din ţinutul Hotinului şi Cernăuţi a fost transferată pe pământurile ruseşti. În legătură cu acest moment, tri­misul Suediei la Poartă von Hopkins, într-un raport din anul 1742, menţiona că ruşii, sub motivul că otomanii au luat prizonieri ruşi, au ridicat din Moldova 15.000 de familii pe care le-au dus în Rusia. Cu toate intervenţiile domnului Moldovei, doar o parte au revenit în ţară, mulţi dintre moldoveni nu au mai revenit la baştină. Câştigul ţării a fost mic şi de scurtă durată. Din Cronica lui Ioan Neculce aflăm că „au vinit poruncă la Grigore-Vodă cum că au dat Hotinul în sama lui. Şi în cetate şide paşa, iar den afară n-ave treabă măcar o palmă. Şi au trimis pre Lupul sărdariul pârcălab la Hotin”.