Structura socială a societăţii medievale româneşti. Domeniul feudal. „Rumânia” şi „vecinia”

Boierimea a constituit starea socială dominantă a societăţii româneşti. Sursele documentare şi narative atestă boierii mari şi boierii mici, clasificare care avea la bază originea, dregătoria şi censul de avere. Ponderea numerică a boierimii este imposibil de stabilit. Conform unor aprecieri făcute în baza studierii recensăminte- lor austriece din Oltenia, boierimea alcătuia cca 1% din populaţia regiunii, cifră ce se consideră că poate fi transferată asupra Ţărilor Române (Şerban Papacostea). În acelaşi timp, dacă se ţine cont de opinia unor istorici (C. Giurescu, Al. Gonţa ş.a.) că toţi proprietarii de moşii, cel puţin în Moldova, preciza Ştefan S. Gorovei, indiferent de suprafaţa ocinilor, erau boieri, la această stare socială urmează a fi incluşi răzeşii şi moşnenii. Aceştia, conform aprecierilor lui Şt. Ştefănescu şi D. Mioc, alcătuiau cca 1/3 din totalul ţăranilor. Privit din acest unghi de vedere, numărul boierimii ro­mâneşti sporeşte considerabil.

Examinând problema dată, Cristian Nicolae Apetrei formula concluzia: „trăsă­tura principală a boierimii române a fost întotdeauna dreptul medieval de proprie­tate, în fapt un drept de stăpânire, cel care deschidea oricui calea către o funcţie în aparatul administrativ al statului”. Autorul subliniază însă că „obiectul asupra căruia se exercita acest drept rămâne încă în dezbatere: este vorba şi despre pământuri, şi despre oameni (ţărani dependenţi) sau numai despre pământuri”. Autorul crede că „cheia rezolvării acestei probleme se află în precizarea statutului pe care l-au avut răzeşii şi moşnenii: asimilarea lor cu o ţărănime liberă şi proprietară, care s-a con­servat pe parcursul întregului ev mediu, ar conduce în mod obligatoriu la reducerea clasei boiereşti la nivelul acelor stăpâni de pământuri care exploatau munca ţăranilor dependenţi; acceptarea ideii că răzeşii şi moşnenii sunt urmaşii sărăciţi ai boierimii din primele veacuri de existenţă a statelor medievale româneşti ar echivala automat cu afirmarea statutului nobiliar pentru toţi stăpânii de pământ, indiferent dacă aveau sau nu ţărani dependenţi pe ocinile lor”. Autorul înclină spre a doua variantă.

După origine, boierimea românească era: autohtonă, tradiţională, din perioada prestatală; de origine străină, din păturile înstărite ale migratorilor, care au acceptat normele de viaţă ale populaţiei autohtone; ridicată din rândurile altor pături sociale, de regulă pentru servicii militare; de provenienţă străină, mai ales greacă, apărută începând cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea.

În proprietatea boierimii româneşti intrau moşii care s-au numit: moşiile ere­ditare, „ocinele” şi „baştinile”, fixate în actele timpului cu termenii „otnina” şi „dedina”. Aceste moşii se transmiteau prin ereditate, proprietarul avea dreptul să le vândă, să le dăruiască etc.; moşiile dobândite, indicate de sursele timpului cu termenii „cuplenie” sau „vâcuplenie”; moşiile dăruite de domn boierilor „pentru dreaptă şi credincioasă slujbă”. Dreptul boierului asupra ocinei nu era absolut, acest drept aparţinea numai domnului în baza dominium eminens. În baza acestui drept, domnul confisca domeniile boiereşti în caz de hiclenie, în caz de refuz să presteze obligaţiile militare sau economice faţă de domn. Boierii erau nemulţumiţi de faptul că îşi pierdeau moşiile în cazurile de hiclenie. O primă biruinţă a boierilor este fixată într-o hotărâre de judecată a lui Miron Barnovschi din 19 ianuarie 1627, care preciza că „cum nu se cuvine să se piarză nici un sat pentru hiclenie”. Moşiile rămase fără stăpân deveneau domneşti şi el le putea dona cui dorea.

Dacă ne referim la originea domeniului feudal în Ţările Române, este necesar de subliniat că domnul era proprietarul suprem al teritoriului întregii ţări, în virtutea principiului dominium eminens. D. Cantemir scria că „atât cronicile noastre inter­ne, cât şi hrisoavele domnilor de odinioară arată că … altădată … toată Moldova era moştenirea domnului”. O opinie similară a fost expusă de boierii moldoveni la 1782: „tot locul ţării Moldovei dintr-un început a fost stăpânit de domni, iar aceştia au dăruit moşii boierilor după slujba şi cinstea fiecăruia”. Adunarea boierilor Moldovei din anul 1817 s-a pronunţat în sensul că, atunci când Dragoş a venit în Moldova, el a lăsat moşiile celor care stăpâneau cu ele, fiindcă, venind pe terito­riile est-carpatice, el „au găsit pământul locuit, n-au discălicat pământul Moldovei pustiu, ca să se poată prepune, cum că de vreme ce … au fost pustiu, apoi dar pămân­tul au fost domnesc”.

Un loc important în structura proprietăţii de pământ l-a avut domeniul dom­nesc, care a inclus teritoriile ţării, ce nu aparţineau vreunui stăpân. Treptat, domeniul domnesc s-a diminuat, în Moldova dispărând la mijlocul secolului al XVII-lea. Este de menţionat şi proprietatea personală a domnului, el avea o parte din moşii în proprietate privată, pe care le transmitea urmaşilor săi.

În istoriografia sovietică (P. Sovetov) s-a considerat că în structura proprietăţii funciare feudale a predominat marea proprietate de ocină. Mare proprietar era considerat acel boier care deţinea un număr de trei sate şi mai mult şi acestora le aparţinea cca 50% din proprietatea de pământ laică. Proprietari de pământ mijlocii sunt consideraţi acei care dispuneau de la 1 la 3 sate, ei aveau cca 31% din proprie­tatea de pământ laică. Mici proprietari de moşii erau consideraţi acei care aveau în stăpânirea lor părţi de sate şi alcătuiau cca 19% din numărul total de sate.

În istoriografia românească a fost exprimat un alt punct de vedere. Pentru Moldova secolului al XIV-lea, s-au păstrat doar câteva documente care atestă întă­riri de trei sate, două sate şi două jumătăţi de sate. Pentru Ţara Românească, ase­menea acte nu s-au păstrat. Pentru Moldova primei jumătăţi a secolului al XV-lea, documentele indică domenii feudale de la 1 la 10 sate, dar predomină domeniile alcătuite din 1-2 sate. Domenii din 8-9-10 sate sunt excepţii. Pentru a doua jumă­tate a secolului al XV-lea sunt domenii şi mai mari, dar excepţii. Aceeaşi situaţie o avem şi pentru Ţara Românească, unde actele fixează pentru prima jumătate a secolului al XV-lea moşii de la 1 la 6 sate. Predomină domeniile cu 1 sat. Celelalte sunt excepţii – câte un document sau două pentru domenii de 4-5-6 sate. Pentru a doua jumătate a secolului al XV-lea, în Ţara Românească avem domenii de până la 25 de sate şi părţi de sate. În atare situaţie s-a tras concluzia că cele mai multe domenii feudale sunt formate dintr-un sat sau două; de la 5 sate şi mai mult sunt foarte rare; de la 10 sate şi mai mult sunt excepţii. Cu alte cuvinte, în structura proprietăţii funciare din Ţările Române predomină domeniile mici şi mijlocii, marile domenii sunt foarte puţine.

Pentru Ţările Române a fost caracteristic că după moartea boierului, domeniul lui se putea destrăma, fiindcă moşia era moştenită nu de un fiu, ci de toţi fiii, fraţii şi nepoţii boierului decedat. În Ţara Românească mai exista şi prădalica, dreptul domnului de a lua moşia boierului decedat. Laurenţiu Rădvan specifica că „Prădalica nu se aplica în oraş sau pe moşia sa; dacă vreun orăşean murea fără urmaşi, partea sa rămânea oraşului; dacă murea cu datorii, creditorii erau obligaţi să vândă numai orăşenilor. Această situaţie este unică pentru oraşele din Ţara Românească”.

Domeniul mănăstiresc, probabil, s-a format înainte de constituirea statelor me­dievale independente, ulterior s-a completat, mai ales, din contul daniilor domneşti şi boiereşti, mai puţin ca rezultat al acaparării forţate a unor moşii.

Boierimea românească s-a bucurat de numeroase privilegii: privilegii admi­nistrative: boierul beneficia de dreptul de a ocupa o funcţie în aparatul de stat; pri­vilegii fiscale: erau totale sau parţiale, nu se transformau într-un drept al boierilor, rămâneau la discreţia domniei. Din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, marea boierime este obligată să plătească impozite; privilegii judiciare: uneori boierii au obţinut dreptul să judece unele pricini pe moşiile lor. Domnia a lăsat după sine ju­decarea proceselor considerate deosebit de grave – şugubina, omucidere; privilegii economico-demografice – căpătau dreptul de a chema locuitori străini pentru a în­temeia sate noi sau pentru a le repopula pe cele ruinate.

Vorbind despre proprietatea de pământ din Ţările Române, este necesar de amin­tit şi despre fenomenul imunităţii (lat. immunitas, immunis), adică despre eliberarea proprietarilor de moşii de la anumite obligaţii şi impozite. Imunitatea se desemna cu termenul tătăresc tarhan – privilegiu. Valeria Costăchel, V. Hanga, D. Giurescu, Şt. Ştefănescu ş.a. considerau că imunitatea este anterioară formării statelor medi­evale şi corespunde cu apariţia relaţiilor feudale. V. Costăchel admitea că formulele documentelor „săi fie de ocină şi de ohabă”, „uric cu tot venitul”, sunt identice cu immunitas din documentele scrise în limba latină. V Hanga, D. Giurescu, Şt. Şte­fănescu nu acceptă o asemenea identificare, fiindcă formulele citate apar practic în toate documentele, fie de danie, de cumpărătură, de împărţiri ale moşiilor etc.

Spre deosebire de autorii citaţi mai sus, Manole Neagoe (1977) considera că până la formarea statelor medievale româneşti nu au existat condiţiile necesare apa­riţiei imunităţii şi deci ea nu a putut să apară înaintea formării statelor medievale in­dependente. Autorul formula următoarele concluzii privitoare la imunitate: domenii­le ecleziastice din Moldova şi Ţara Românească nu s-au bucurat de privilegii care să acorde stăpânilor lor o imunitate deplină; privilegiile de imunitate acordate bisericii cuprind mai multe scutiri decât cele acordate boierilor; imunitatea în Ţările Române apare după formarea statelor feudale; imunitatea are caracterul unor scutiri pe care domnia le acordă parţial şi temporar.

Dacă în Europa Occidentală imunitatea consfinţea un drept inalienabil al imu- nistului asupra domeniului său, în Ţările Române imunitatea acordată mănăstirilor nu se transforma într-un drept al acestora, ci rămânea o favoare, care depindea de bunăvoinţa domniei. De aceea, în Ţările Române, s-a simţit nevoia ca fiecare domn să reînnoiască privilegiile acordate sau, acelaşi domn, confirma de mai multe ori o scutire acordată de el însuşi.

Boierimea mică – este cunoscută în Ţările Române cu termenii nemeşi, cur­teni, călăraşi, roşii. Nemeşii au fost o categorie socială de stăpâni de pământ (E. Russev), ei nu au fost o categorie socială, ci o categorie privilegiată (Al. Gonţa). Erau proprietari de ocine mijlocii. De pe la începutul secolului al XVII-lea urmaşii lor sunt numiţi mazili. Au plătit o dare specială, dajdea nemeşească.

Curtenii – urmaşii boierilor mici, slujitori domneşti obligaţi să facă serviciul militar, primeau de la domni ocine cu drept de folosinţă şi alte privilegii. După cor­purile de oaste unde slujeau s-au numit hânsari, dărăbani, călăraşi. Au plătit dări speciale în folosul statului – dajdea curtenească, dajdea călărăşească etc.

Răzeşii – apar în actele moldoveneşti începând cu sfârşitul secolului al XVI-lea. Pentru desemnarea lor în actele din Moldova, se folosea şi termenul moşnean sau răzeşi-moşnean. În Descrierea Moldovei D. Cantemir îi plasa pe răzeşi după boieri, curteni şi călăraşi, dar prefera să-i aprecieze „mai degrabă ţărani liberi decât boieri”, asimilându-i cu odnodvorţii ruşi. În anul 1773 un locuitor din satul Soloneţ-Cirip- cău, ţinutul Soroca, aprecia esenţa răzeşului în felul următor: „Pe răzăş, aceasta îl face să fie răzăşi, că stăpâneşte împreună cu mulţi alţii o moşie, fără să ştie nici unul dintr-înşii care este partea lui, ce ştie numai în idee fieştecare câte parte i se vin dintr- acel tot nedespărţit”. S-a afirmat că „răzeşi însemna de fapt, copărtaşi, proprietari în devălmăşie ai pământului, termen sinonim cu acela de moşneni în Ţara Românească, adică ţărani liberi proprietari” (N. Stoicesu şi P. Panaitescu). C. Giurescu (1943) considera: „Clasa boierească cuprindea prin urmare pe toţi proprietarii agrari, in­diferent dacă erau mari sau mici, bogaţi ori săraci, cu dregătorii ori fără. Cine are sau cumpără moşie este boier”. Şt. Gorovei împărtăşeşte aceeaşi opinie: „Răzeşii şi mazilii sunt părţi componente ale stării boiereşti”.

Răzeşii locuiau pe pământul ţării, proprietar suprem al căruia era domnul. De – facto, pământul era în proprietatea obştii săteşti şi stăpânirea era efectuată de către răzeşi în devălmăşie. Cristian Nicolae Apetrei: răzeşii şi moşnenii „nu sunt altceva decât urmaşii decăzuţi din punct de vedere economic ai vechii boierimi din primele două seccole de după întemeiere”. Pornind de la faptul că, deoarece răzeşii după provenienţa lor sunt boieri, atunci boierul, chiar şi sărăcit, nu încetează a fi boier. Statutul lui juridic se schimbă numai atunci, când el îşi pierde moşia. După starea lor materială, mulţi răzeşi se apropie de starea materială a ţăranilor, în diferite con­diţii pierd moşiile, completând rândurile ţăranilor liberi fără pământ. Aşadar, dilema cine sunt răzeşii – boieri sau ţărani liberi proprietari de pământ – pare să-şi fi găsit rezolvarea. Oricum, este clar că aprecierea boierului ca un „reprezentant al clasei exploatatoare, care, de obicei, făcea parte din rândul marilor proprietari de pământ şi deţinea o funcţie înaltă în stat” – nu mai poate fi acceptată. Răzeşul îşi putea vinde ocina sa, după delimitarea de ocinile celorlalţi copărtaşi. Pentru desemnarea ocinei răzeşeşti, se utilizau termenii jirebie (1592), bătrân, moş, răzeşie. Din punct de ve­dere juridic: răzeşii erau oameni liberi, se supuneau direct domniei, plăteau dări, munci, slujbe doar domniei.

Actul amintit mai sus din anul 1773 specifica pentru megieşi: „Şi că pe me­gieş această îl face megieş, că locul ce stăpâneşte este despărţit cu hotare şi sub a lui numai deosebită stăpânire. Şi că din ceasul ce un răzeş s-au despărţiţi partea lui cu hotare de loc, din ceasul acela au încetat a fi răzeş şi au rămas numai megiaş cu moşia răzeşilor nedespărţiţi într-înşii, că alminterea n-ar avea deosebire megieşul de răzeşie”.

O categorie socială, similară cu răzeşii din Moldova, au fost moşnenii în Ţara Românească, desemnaţi şi cu termenii naslednici, megieşi, cnezi, judeci. Sunt apre­ciaţi ca ţărani liberi cu moşie. Erau organizaţi în obşti săteşti, proprietatea asupra pământului fiind în devălmăşie. Obştile moşneneşti erau constituite din cete de nea­muri, structurate pe bătrâni sau moşii, pe delniţe, stăpânind funii de moşie, părţi de loc, inegale ca întindere, loturi individuale şi posesiuni în comun, în hotarele devălmăşiei. În rândul obştii moşneneşti, are loc diferenţierea de avere, pătrunderea elementelor străine, înfrăţirile, zălogirile, momente care duc la destrămarea ei.

Pentru Transilvania au fost caracteristice următoarele clase şi pături sociale. În primul rând, ar fi de menţionat marea nobilime, în rândurile căreia au pătruns şi puţini români. Rezus Câmpeanu o numeşte marea nobilime de origine română maghiarizată. Aceasta a constituit un permanent liant între autoritatea provincială şi populaţia majoritară. Puteau fi înnobilaţi iobagi, libertini ş.a., de către principii Transilvaniei. Aceasta era considerată o nobleţe adevărată, cu descrierea blazonului nobiliar, valabilă pe întreg teritoriul Transilvaniei. De asemenea, înnobilarea putea fi făcută şi de către alţi nobili, dar ea era valabilă numai pe moşiile nobilului respectiv. Aceştia puteau pierde în orice moment această nobleţe.

Boierii erau în Ţara Făgăraşului, în virtutea faptului că s-au constituit în cadrul Ţării Româneşti.

Libertinii – în actele timpului sunt înregistraţi ca oameni liberi, dar şi ca supuşi. Erau dependenţi, dar scutiţi de serviciile pe care le îndeplineau iobagii. De regulă, îndeplineau serviciul militar pentru stăpân.

Clerul din Ţările Române forma câteva pături bine distincte. Înaltul cler era alcătuit din mitropoliţi şi episcopi. Numărul acestora nu era prea mare, dar rolul lor în societate era extrem de mare. Majoritatea mitropoliţilor din Ţările Române au fost mari cărturari, au contribuit în mod esenţial la dezvoltarea culturii.

Călugării din mănăstiri au fost cea mai importantă pătură a clerului. Mănăs­tirile dispuneau de averi considerabile. Până la mijlocul secolului al XVII-lea, cle­rul mănăstiresc s-a bucurat de numeroase privilegii fiscale, posluşnicii mănăstirilor erau scutiţi de plata impozitelor către stat, cu excepţia dării împărăteşti. În unele cazuri, satele mănăstireşti erau chemate să acorde „agiutoriu” ţării. Mănăstirile au beneficiat de danii din partea domnilor: bani, obiecte de podoabă, sate, vii etc. Clerul a avut şi dreptul de judecată.

Preoţii de mir din satele şi oraşele româneşti au alcătuit ultima parte a cleru­lui. În general, preoţii de la sate aveau puţină învăţătură, lucrau la câmp alături de ceilalţi săteni şi, practic, nu se deosebeau de ei. Ca şi ceilalţi locuitori ai ţării (ţărani, orăşeni), ei achitau o serie de impozite în folosul statului. Uneori, preoţii beneficiau de privilegii. Unii domni din Moldova au încercat să generalizeze scutirea de dări a preoţilor asupra întregii ţări. La 8 iulie 1632, Alexandru Iliaş declară că a „cercetat toată ţara” şi a aflat de situaţia foarte grea a preoţilor de mir. Rezultând din acestea, domnul porunceşte ca preoţii să fie scutiţi de toate impozitele. Cu toate acestea, pre­oţii din sate urmau să plătească „darea schiptrului domniei”, care se plătea odată cu instalarea unui nou domn în ţară, dare de care erau scutiţi preoţii din oraşele unde existau biserici domneşti. În pofida acestui fapt, măsura nu a fost dusă până la capăt, situaţia preoţilor de mir nu s-a îmbunătăţit.

În Transilvania, Biserica Ortodoxă a fost oprimată. Însă, arhiepiscopi ortodocşi sunt cunoscuţi încă din secolul al XIV-lea. De pe la mijlocul sec. al XVI-lea aici pătrund ideile Reformei şi, în 1543, Dieta de la Cluj proclamă principiul libertăţii religioase. La 1568, este recunoscut unitarianismul. Doar Biserica Ortodoxă a ră­mas la starea ei de „religie tolerată”, situaţia preoţilor români nu era de invidiat, unii dintre ei ajungând iobagi. Totuşi în secolul al XVI-lea, actele mai atestă preoţi-cnezi, preoţi-nobili, preoţi-voievozi. Preoţii români erau înregistraţi în registrele urbariale separat sau în listele iobagilor. Unii dintre ei poartă şi titlul de boieri. Situaţia lor re­ală era aproape de cea a iobagului. La 1624, Gabriel Bethlen scuteşte preoţii români din Ţara Făgăraşului de dijmele din semănături şi din vite. Aceste scutiri au fost confirmate pe parcursul secolului al XVII-lea, ceea ce ne vorbeşte despre faptul că în realitate ele nu se respectau, se comiteau abuzuri.

Masa principală a locuitorilor Moldovei şi a Ţării Româneşti era alcătuită din populaţia rurală care nu era o pătură omogenă. Ţărănimea s-a bucurat de o atenţie sporită din partea cercetătorilor. În satul românesc locuiau atât proprietari de pământ, cât şi locuitori care nu posedau moşii, numiţi în actele timpului cu termenii oameni, ţărani, săteni, vecini, plugari etc.

Un deosebit interes la subiectul dat prezintă cele trei documente-adresări ale lui Ştefan cel Mare în martie 1481 locuitorilor din judeţele Brăila, Buzău şi Râmnic ale Ţării Româneşti: „tuturor boierilor, şi mari, şi mici, şi tuturor judecilor şi tuturor judecătorilor, şi tuturor săracilor (сиромахом). Răspunsul boierilor este dat de la numele tuturor boierilor, cnezilor şi de la toţi „власех”, termen tradus de specialişti prin termenul „rumânii” şi interpretat în sensul că este vorba de ţăranii dependenţi. Aşadar, termenul сиромахом din scrisoarea domnului Moldovei este asimilat de bo­ierii munteni cu termenul власех, ceea ce înseamnă rumân – adică avem primul caz de utilizare a numelui poporului în sens social – ţărănimea săracă, care, fără îndoială, alcătuia majoritatea absolută a populaţiei ţării. Să ne aducem acum aminte de faptul că la 1470, Ştefan cel Mare îi acorda tătarului Oană dreptul de a locui în Moldova aşa cum locuiesc liber toţi volohii (волохи) după dreptul voloh (волоскому закону), adică toţi românii după dreptul românesc.

Este de reţinut faptul că termenul власех, влах, utilizat în Ţara Româneas­că, nu semnifica numai starea socială a celei mai numeroase părţi a populaţiei. La sfârşitul anului 1431, Vlad Dracul cerea de la braşoveni să nu facă pace cu românii (власи), adică cu Ţara Românească. Un privilegiu comercial (1441-1442) de la ace­laşi domn permitea libertatea comerţului pentru braşoveni în ţara sa, dar şi al români­lor (власи), în Braşov. Un act din anii 1476-1477 anunţa braşovenii că domnul este gata să primească în serviciul său pe oricine „fie că va fi ungur (угрин), fie că va fi secui (сакуй), fie român (влах) – este vorba, aşadar, de românii din Ardeal, şi nu de ţărani dependenţi.

Istoriografia românească a acordat o atenţie deosebită clasei ţărăneşti evi­denţiind următoarele pături de ţărani: ţărani vecini, ţărani nevecini şezători pe moşii boiereşti, ţărani cu învoială, ţărani liberi cu pământ şi locuitorii sloboziilor (N. Corivan, 1957); ţăranii cu pământ propriu, ţăranii dijmaşi, ţărani aserviţi (Gh. Cronţ, 1960); ţărani dependenţi, oamenilor cu învoială, ţărani liberi fără oci­nă, ţărani care dispuneau de loturi proprii (moşneni şi răzeşi) (V.Mihordea, 1972). Şt. Ştefănescu şi D. Mioc (1979) evidenţiază pătura ţăranilor liberi fără moşie nu­miţi în documente „cnezi fără ocină”, „judeci (liberi) cu capul, fără moşie” sau ţă­rani cu învoială. Ei se bucurau de libertatea personală, dar locuiau pe pământ străin. Această categorie de ţărani a apărut în a doua jumătate a secolului al XVI-lea din moşnenii care şi-au vândut ocinile, din rumânii eliberaţi fără delniţă, din coloniştii străini, numiţi şi lăturaşi. Ei evidenţiază şi pătura ţăranilor aserviţi, care, după gradul de dependenţă, formau mai multe categorii: rumânii sau vecinii, posluşnicii, colibaşii, slobozianii. Rumânul era dependent personal de stăpân, avea în folo­sinţă ereditară un lot de pământ (delniţă, jirebie). Delniţa sau jirebia era partea de moşie proprie – devălmaşă sau delimitată pe teren – aflată în stăpânirea ţăranului în momentul aservirii, sau, în cazul unei aşezări ulterioare pe domeniu, un lot pus la dispoziţia sa de către stăpânul domeniului. Nici vecinii (rumânii) nu erau o pătură omogenă: erau vecini buni, mai înstăriţi, cu delniţă şi vite, şi vecini mai săraci, cu părţi mici de teren sau complet lipsiţi de lot şi de vite de muncă. Ţăranii aserviţi (ru­mânii) aveau acelaşi regim fiscal ca şi ţărănimea liberă (ţăranii cu învoială). Doar între munca pe domeniu a rumânilor şi a ţăranilor cu învoială este o deosebire de structură: rumânii sunt la discreţia stăpânului feudal în privinţa duratei şi felului muncii, în timp ce oamenii cu învoială prestează numai munci agricole, sub forma clăcii, un anumit număr de zile pe an, mai puţine în Ţara Românească, mai multe în Moldova.

M. Dogaru (1981) vede în ţăranii liberi pe răzeşi şi moşneni. Val. Georgescu afirma că mai mulţi istorici români s-au pronunţat pentru admiterea existenţei origi­nare a ţărănimii libere proprietare de pământ (P. Panaitescu, H. Stali, V. Costăchel, I. Donat ş.a.). Alţi istorici (C. Giurescu, C.C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Al. An- dronic) consideră că orice proprietar de pământ este boier. În opinia autorului, ţăranii dependenţi erau: domneşti, boiereşti, mănăstireşti. Ţărani liberi, în secolele XVI- XVII, erau în Ţara Românească (cnezi, judeci, moşneni) şi în Moldova (răzeşi).

Al. Gonţa (1986), scriind despre aducerea în Moldova începând cu secolul al XVI-lea a oamenilor străini pentru a repopula ţara, menţionează că ei se numeau cu diferiţi termeni: oameni, săteni, ţărani, dar mai ales vecini. Autorul menţionat consideră că „folosit de popor pentru a defini pe oamenii străini veniţi din ţări stră­ine, cuvântul vecin a fost adoptat treptat în scris … mai întâi pentru a-i distinge de autohtonii megieşi şi numai mai apoi în sensul de oameni în dependenţă personală faţă de stăpân”. Şi continuă Al. Gonţa: „Reprezentând condiţia socială cea mai mo­destă, noţiunea vecin se va extinde cu timpul şi asupra tuturor locuitorilor care vor pierde părţile lor de moşie şi vor ajunge în situaţia străinilor fără pământ. Împreună cu aceştia, ei vor îngroşa rândul ţăranilor destinaţi a fi legaţi de glie. Cu timpul, în situaţia acestora (a vecinilor – I.E.) vor fi asimilaţi şi sătenii cu dependenţă reală din satele boiereşti de ţinut, iar începând cu secolul al XVII-lea, toţi locuitorii satelor vor fi legaţi de glie, situaţie care va dura până la reforma lui C. Mavrocordat (1749)”. Remarcăm doar că prin reforma din 1749 nu s-a pus capăt legării de glie a ţăranilor.

Examinând satele de ocol, considerate domneşti, Al. Gonţa susţine că aici lo­cuiau megieşi liberi, care erau de două categorii: megieşi păstori (locuiau în zona Câmpulungului şi în Ţara Vrancei) şi agricultori pământeni. Dacă satele sunt de ţi­nut, ţăranii vor fi boiereşti sau mănăstireşti, dependenţi de stăpânul de moşie. Carac­teristic pentru toţi aceşti ţărani – megieşi liberi, boiereşti şi mănăstireşti – ei nu sunt niciodată purtători ai titlurilor de proprietate. Ştefan Gorovei (1998) consideră că „o categorie de ţărani liberi şi proprietari de pământ nu a existat în Moldova medieva­lă”. Dar o categorie de ţărani liberi fără pământ a existat? Autorul răspunde negativ şi la atare întrebare: „liberi în Moldova medievală erau numai stăpânii de pământ (= boierii) şi orăşenii”.

Prezentarea acestor opinii atestă faptul că problema ţărănimii româneşti în epo­ca medievală există şi că masa principală a locuitorilor Ţărilor Române încă nu a beneficiat de o explicare cât de cât acceptabilă de către toţi cercetătorii.

Vom trece acum la examinarea unor documente care, sperăm, ne vor ajuta într-o anumită măsură, să stabilim statutul juridic al vecinului, în speranţa că stabilirea aces­tui statut ne va permite să înţelegem mai bine situaţia ţărănimii în general. De la bun început, este de menţionat că, alături de termenii vecinie, vecinătate, în documentele din epoca medievală, apare şi termenul ţărănie, menţionându-se că unele persoane au fost în ţărănie, au „căzut la ţărănie”, pierzând proprietăţile. Deci, pierderea proprie­tăţii însemna modificarea statutului social al persoanei – ea trece la ţărănie. Nu putem judeca însă după actele păstrate dacă ţărănia este identică cu vecinia sau fostul propri­etar nimerit în ţărănie a avut un statut similar cu al ţăranului lăturaş.

Surse documentare din secolul la XVII-lea atestă că unele persoane se dau ve­cini, dar stăpânul urma să le „poarte de grijă cum va purta şi altor vecini”. Actele în cauză nu dezvăluie esenţa acestei fraze, oricum ea duce la gândul că şi proprietarul avea anumite obligaţii faţă de vecin, în sensul de a-1 ocroti, de a-1 păzi. Dar aceasta nu s-a respectat niciodată.

Deosebit de interesant, sub aspectul condiţiei juridice a vecinului, este actul din 6 iulie 1659 care prevedea că stăpânul are dreptul „să-1 ducă unde-i va fi voia”. Adi­că, prin act domnesc este consfinţit dreptul proprietarului asupra persoanei vecinului. În acest timp, ţara se conducea după Cartea românească de învăţătură … din 1646. Nici unul din articolele sale nu vorbeşte despre un asemenea drept al boierului asu­pra vecinului. Este exclusă posibilitatea unei asemenea prevederi şi în vechiul drept românesc (jus Valachicum). În acest caz, domnul se foloseşte de dreptul său prioritar şi rezolvă în favoarea boierului o situaţie pentru care normele de drept scrise şi „obi­ceiul pământului” nu prevedeau nimic. Acestea nu erau unicele acţiuni considerate de vecini ilegale. Ei erau vânduţi ca şi ţiganii, locurile de finet, case, heleştee etc., schimbaţi, trimişi ca zestre, dăruiţi, împărţiţi între diferiţi stăpâni. Starea de veci­nie se transmitea de la părinţi la copii. Toate asemenea acţiuni nu-şi găseau acoperire în Pravile şi în „obiceiul pământului”, erau considerate de ţărani ilegale şi dacă nu obţineau dreptate de la judecata domnească, fugeau pe alte moşii sau în ţări străine.

Din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, avem primele documente care ates­tă că starea de vecinătate se răspândea şi asupra persoanelor care şezuseră un timp îndelungat într-un sat, 10-15 ani. Autorul anonim al Cronicii atribuite lui Nicolae Costin, scrisă la începutul secolului al XVIII-lea, relatând despre evenimentele din timpul domniei lui Constantin Cantemir, afirmă că „acum boierii au creat un nou obi­cei şi spuneau că cine a stat în sat boieresc 12 ani trebuie să rămână acolo vecin”.

Astfel, în baza materialelor cercetate, se conturează concluzia că vecinia în Moldova a fost lipsa dreptului ţăranului de a se strămuta pe alte moşii. Niciun document nu consemnează dreptul stăpânului de moşie asupra persoanei veci­nului ca un drept legitim, juridic. Faptul că în realitate vecinul era tratat de domni şi boieri ca o „unealtă vorbitoare” a proprietarului de moşie era o încălcare flagrantă a normelor de drept existente atunci în Ţara Moldovei. Ţăranii s-au opus permanent stării de vecinătate şi fugeau de pe moşiile pe care se aflau. Caracteristic pentru primele documente de la începutul secolului al XVII-lea, care se referă la căutarea vecinilor fugiţi, este faptul că nu este indicată limita timpului pentru vecinii fugiţi, ori trebuiau căutaţi toţi vecinii, indiferent de timpul de când au fugit din satele lor. Primul document care indică limita timpului pentru vecinii fugiţi este din anul 1612. Cartea românească de învăţătură din anul 1646 stabilea faptul că ţăranii nu au drep­tul să plece din satul şi de la stăpânul lor, în caz că vor fugi, nimeni nu avea dreptul să-i primească. Conform legislaţiei, ţăranul trebuia căutat până era găsit.

Ţăranii vecini din Moldova au plătit statului o serie de impozite. Cea mai stabilă dare a fost cisla. Vistieria „arunca birul pe satul întreg, urmând ca locuitorii depen­denţi şi liberi să-1 repartizeze între dânşii după «puterea» fiecăruia, adică după situa economică, altfel că unii plăteau mai mult, iar alţii mai puţin. Acest mod de calculare a impozitului fiecărui locuitor «pe capete şi pe bucate, după prilejul său», purta nu­mele de cislă”. Cisla se plătea în bani. Ţăranii mai plăteau o serie de dări în natură, în bani şi în muncă.

Unele grupuri restrânse ale populaţiei din Moldova, care ulterior deveneau ve­cini, şi anume, locuitorii străini care erau chemaţi pentru repopularea satelor părăsite sau pentru fondarea unor noi sate s-au bucurat temporar de un regim fiscal special, numit ruptoare (înţelegere). Acest sistem de impozitare este cunoscut în Moldova de la sfârşitul secolului al XVI-lea. Până la sfârşitul secolului următor, acest regim fiscal a fost caracteristic pentru străinii colonizaţi în satele din Moldova. În anul 1700 Antioh Cantemir a încercat înfăptuirea unei reforme fiscale: „scoasă şi ruptă pe c-i aşedza pre oameni pe putinţă cu pecetluituri roşii domneşti pe feţe, pe tot omul nume, şi cu giurămînt mare, că vor da de patru ori într-un an” (Ion Neculce). Ţăranii vecini au prestat o serie de impozite şi stăpânului de moşie: în natură, în muncă şi în bani.

Posluşnicii erau în dependenţă personală faţă mănăstiri. De regulă, erau oameni străini, dar puteau fi şi „oameni de ţară plecaţi mai de multă vreme şi reîntorşi acum”. Scutiţi de o serie de dări domneşti, plăteau dări în natură mănăstirii respective.

O situaţie asemănătoare o aveau colibaşii – o parte a ţărănimii sărăcite care locuia în colibe. Uneori, aşezându-se samovolnic cu traiul pe moşiile proprietarilor, colibele lor erau distruse.

Pe lângă curţile proprietarului de moşii mai era o pătură socială – slugile, care aveau un statut deosebit de cel al vecinilor: stăpânii nu aveau dreptul să-i „ducă în satele sale unde-i va fi voia”.

În satele Moldovei a existat şi o ţărănime liberă din punct de vedere juridic, dar fără pământ, cunoscută şi sub numele de lăturaşi, care avea dreptul de a se stră­muta pe alte moşii. Ea provenea fie din rândul proprietarilor sărăciţi, fie din vecinii eliberaţi.

Ţărănimea din Ţara Românească a prezentat o pătură neomogenă. De regulă, specialiştii indică următoarele categorii de ţărani: vecinii sau rumânii, supuşi pro­prietarilor de moşii, se foloseau de loturi (delniţe) de pământ din domeniul feudal; ţăranii cu învoială, adică vecinii (rumânii) care şi-au răscumpărat iertarea personală (ei erau liberi „numai cu capul”). Ei şi-au păstrat dreptul de strămutare pe alte moşii; ţăranii liberi (moşneni), care locuiau pe pământurile lor proprii.

Să examinăm, mai întâi, problema rumânilor. Până la jumătatea secolului al XVI-lea, această categorie de ţărani era numită, ca şi în Moldova, cu termenul de vecin. Din anul 1572, începe să fie utilizat termenul rumân, actul respectiv amintin- du-1 pe „Voico rumân”. Dar termenul vecin nu a dispărut, ci se foloseşte în continu­are pentru desemnarea acestei categorii de ţărani.

Istoricii au încercat să explice atare fenomen: de ce numele etnic al unui po­por, la un anumit moment al istoriei sale, a început să fie utilizat pentru desemnarea locuitorilor care si-au pierdut libertatea personală? Ion Brătianu explica numele ru­mânilor prin faptul că „ceilalţi locuitori se deosebeau prin nume diferite, precum moşteni, boieri, călăraşi, mazili … formând clase deosebite şi cu privilegii, aşa că toţi acei care rămâneau afară din acele clase erau de drept aserviţi”. Ioan Filitti pornea de la aceea că Mihai Viteazul a introdus şerbia şi „toţi locuitorii de pe moşia altuia au căzut în dependenţă şi, în consecinţă, termenul de rumân şi-a schimbat şi el înţelesul din om de rând în om dependent”. Şt. Ştefănescu, referindu-se la problema dată, opina că, deoarece în stare de vecinătate ajunge în secolul al XVI-lea majori­tatea „populaţiei ţării, termenul de vecin devine sinonim cu cel etnic de vlah – din documentele slave cu corespondentul său – rumân – din documentele româneşti”.

În legătură cu problema dată, mai sunt de reţinut două momente. În primul rând, pentru desemnarea acestei pături a ţărănimii din Ţara Românească, mai sunt folosiţi termenii vlahi, vlaşi, iar într-un act din 27 mai 1603 ambii termeni (rumân şi vlaşi) sunt utilizaţi concomitent.

În al doilea rând, este de reţinut faptul că folosirea termenului rumân pentru a desemna starea socială a ţărănimii dependente nu a exclus folosirea acestui termen pentru desemnarea etniei, sursele documentare amintind boiarii rumâni, grecii care s-au căsătorit şi „au luoat române”, călugări rumâni etc. Aşadar, în epoca medi­evală termenii vlah şi rumân sunt sinonime şi o altă interpretare a lor este falsă, termenul rumân, sub aspect etnic, a continuat să fie folosit de boierii mari, de pături sociale mai puţin înstărite şi de clerici.

În Ţara Românească, starea de rumânie a însemnat, spre deosebire de Mol­dova, şi din punct de vedere juridic pierderea libertăţii personale a rumânului. Caracteristic pentru documentele din Ţara Românească este că ele conţin formula că un ţăran sau altul „s-a vândut”, menţionându-se, uneori, numai „capetele noas­tre, fără de ocină şi cu câţi feciori ne va dărui Dumnezeu”. Atunci când ţăranul muntean se elibera din rumânie se specifica că s-a eliberat „cu capul”, deci şi-a eliberat persoana sa, expresie pe care, de asemenea, în documentele din Moldova nu o întâlnim.

Cu toate că rumânia a existat ca o situaţie legală în Ţara Românească cu mult înainte de domnia lui Mihai Viteazul, Nicolae Bălcescu (1846) afirma că anume el a fost primul domn care a legiferat rumânia. El îşi argumenta opinia sa printr-un act de la Radu Mihnea din 24 aprilie 1613 în care se afirma: „Iar domnia mea am căutat şi am adeverit … cu toţi cinstiţii dregătorii Domnii mele cum că aceşti rumâni mai sus-zişi i-au fost apucat aşezământul lui Mihai Voievod la aceşti boieri mai sus-zişi. Deci Mihail Voievod domnia sa aşa au fost făcut aşezământ atunci, cum care pe unde va fi acela să fie rumân vecinic unde se va afla”.

În 1915 C. Giurescu critica opinia lui N. Bălcescu. El pornea de la faptul că rumânia era cunoscută în Ţara Românească anterior domniei lui Mihai Viteazul şi că rumânii fugeau de la stăpânii lor. Rezultând din acestea, Giurescu sublinia că principalele cauze care îi determinau pe rumâni fugă erau impozitele şi intervenţi­ile militare străine, ambele manifestându-se destul de frecvent în timpul domniei lui Mihai Viteazul. Perturbaţii demografice serioase au fost cauzate de campania otomană asupra Ţării Româneşti din august 1595. Evident, mulţi rumâni au fugit din calea oştilor otomane şi, considera C. Giurescu, Mihai Viteazul, care avea ne­voie de bani pentru a putea strânge impozitele, a şi emis o poruncă conform căreia toţi rumânii trebuiau să rămână pe locurile lor. „Aşezământul – concluzionează C. Giurescu – însemna în realitate desfiinţarea dreptului stăpânului de rumâni de a urmări şi aduce stăpânirea lor pe rumânii fugiţi şi aşezaţi în altă parte …. Aşa trebuie înţeleasă faimoasa legătură a lui Mihai Viteazul”. O analiză competentă a evoluţiei istoriografiei româneşti cu noi mărturii documentare pe problema dată, după C. Giurescu, este făcută de fiul acestuia, Constantin C. Giurescu (1977), care confirmă concluzia tatălui său că Mihai Viteazul nici n-a introdus, nici n-a consfinţit rumânia. În ce priveşte „rumânii de legătură”, amintiţi în actele secolului al XVII-lea alături de „rumânii de baştină”, C.C. Giurescu argumentează că aceştia sunt acei pe care „legătura” lui Mihai Viteazul i-a găsit în alte sate.

În Ţara Românească domnii au emis porunci de readucere a rumânilor pe mo­şiile de unde au fugit. Interzicerea de a pleca pe alte moşii este fixată şi în Codul de legi îndreptarea legii (1652), prima parte a căreia includea Cartea românească de învăţătură … din 1646, adoptată în Moldova.

Pătura socială a slobozianilor a existat şi în Ţara Românească, formată mai ales din colonişti străini, care se bucurau un anumit timp de anumite privilegii, urmând apoi să achite impozite.

Pătura ţăranilor liberi era alcătuită din moşneni (moşteni) şi megiaşi. Situaţia acestora este foarte grea şi ei, deseori, din cauza dărilor, nimereau în categoria rumâ­nilor. În unele cazuri, rumânii se răscumpărau din rumânie împreună cu ocina lor şi deveneau iarăşi „slobozi şi megiaşi”. În alte cazuri, rumânii se eliberau numai „cu capul”, adică fără ocină.

Ţăranii au plătit o serie de impozite statului feudal: renta în natură, în muncă şi în bani. Conform catastihurilor lui Constantin Brâncoveanu, numărul impozitelor înca­sate concomitent în anii 1694-1704 atingeau cifra de 48 de denumiri: bir, miere, ceară, fin, zaherele, de podvoade, de conace, ceai de olac, lucru domnesc, fumărie etc.

Şi în Ţara Românească a fost cunoscut sistemul ruptorii al regimului fiscal pen­tru satele de colonizare. După încercarea lui Antioh Cantemir (1700) de a răspândi sistemul ruptorii şi asupra altor categorii de ţărani, acelaşi lucru îl face şi Constantin Brâncoveanu (1701). Reforma a avut o anumită importanţă prin aceea că a favorizat repopularea satelor părăsite din cauza fiscului, iar prin aceasta s-a mărit numărul contribuabililor, parţial s-a pus capăt abuzurilor agenţilor fiscali.

Ţăranii au plătit o serie de dări şi proprietarilor de moşie. Renta în natură s-a numit găleată, cuantumul ei nu se cunoaşte. Dijma şi deseatina erau renta în natură plătită proprietarului de ţărani personal liberi, dar fără pământ. Darea de pe viţa- de-vie s-a numit vinărici boieresc. Deosebit de răspândită era şi renta în muncă – sursele indicând 3-5 zile pe an. Din a doua jumătate a secolului al XVII-lea apare o variaţie nouă a rentei în muncă – claca.

Renta în bani în folosul proprietarului de moşie, ca şi în Moldova, era mai pu­ţin răspândită. Pentru prima dată este fixată în anul 1623. De asemenea, claca putea fi transformată în bani.

Ţăranii dependenţi din Transilvania s-au numit cu termenii iobagyones, jeleri, slugi, villani, rustici, coloni. Ţărănimea românească, care locuia mai ales în distric­tele de margine: Banat, Ţara Haţegului, Ţara Făgăraşului, Ţara Maramureşului, şi-a păstrat un timp mai îndelungat libertatea. Un timp oarecare, s-a bucurat de libertate şi ţărănimea secuiască datorită privilegiilor anterioare obţinute de la regii unguri.

Treptat însă, o parte a ţărănimii pierde aceste privilegii şi ea trece, mai ales începând cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în categoria ţăranilor iobăgiţi.

Ţărănimea din scaunele săseşti, oficial, nu a fost iobăgită. Mai complicată a fost situaţia ţăranilor saşi de pe pământul crăiesc, adică de pe acele teritorii care nu fă­ceau parte din „universitatea saşilor”. Aceştia treptat au fost transformaţi în iobagi.

După înfrângerea răscoalei ţărăneşti din 1514, situaţia ţărănimii transilvănene s-a agravat şi mai mult. Dieta, convocată cu ocazia înfrângerii răscoalei, a prevăzut o serie de dispoziţii care urmăreau pedepsirea ţăranilor răzvrătiţi. Printre altele, se pre­vedea ca toţi ţăranii „să fie supuşi domnilor lor de pământ printr-o deplină şi veşnică şerbie”. Iobagii pierdeau dreptul de strămutare dintr-un loc într-altul împotriva vo­inţei domnilor lor. Se legaliza robota la o zi pe săptămână. Iobagii erau consideraţi legaţi de pământ, indiferent dacă au luat parte la răscoală sau nu. Starea de şerbie a iobagului este fixată şi în faimosul Tripartitum întocmit de Ştefan Werboczy. După transformarea Transilvaniei în principat autonom sub suzeranitatea Porţii otomane, această politică faţă de ţărănime continuă.

Intrarea lui Mihai Viteazul în Transilvania (1599-1600) a provocat fuga în masă a iobagilor de la stăpânii lor. De aceea, Dieta din august 1602 convocată la Mediaş prevede readucerea lor la vechii stăpâni. În anii următori, această prevedere a fost reînnoită. Dieta din ianuarie 1653 adoptă Codul de legi cunoscut cu numele de Ap- probatae. Referitor la iobagii fugiţi, sunt mai multe articole, în general urmărindu-se readucerea lor în locul de unde au fugit.

Orăşenii, sau târgoveţii, au alcătuit în Ţările Române circa 10% din numărul total al locuitorilor. Din punct de vedere juridic, orăşenii erau liberi, supuşi numai domnului. Populaţia oraşelor româneşti avea o structură complexă. Meşteşugarii, se pare, au fost componenta de bază a societăţii urbane. Pătura meşteşugarilor era des­tul de neomogenă. O parte dintre ei erau destul de bogaţi, având în proprietate privată ateliere, prăvălii, dughene, pivniţe etc., făceau parte din sfatul oraşului sau deţineau funcţii în aparatul administrativ central. Cea mai mare parte a meşteşugarilor erau însă săraci, mulţi dintre ei nu aveau nici casă sau atelier propriu, fiind nevoiţi să le arendeze. În perioada dată, un loc important în activitatea meşteşugarilor a ocupat şi agricultura.

Negustorii constituiau o altă parte componentă a populaţiei urbelor româneşti. În pofida afirmaţiei lui D. Cantemir că „om moldovean este rareori negustor”, sur­sele documentare atestă existenţa a numeroşi negustori locali care se ocupau atât cu comerţul intern, cât şi cu cel extern. Ca şi în rândurile meşteşugarilor, la negustori exista o diferenţiere socială vizibilă.

În oraşele româneşti, mai ales în capitale, în oraşele care aveau cetăţi şi în cele de la hotare, se aflau detaşamente de oşteni, care au constituit o altă componentă a orăşenilor. De asemenea, în oraşele româneşti locuiau boieri, reprezentanţii cleru­lui, un anumit număr de ţărani şi robi. O trăsătură caracteristică a populaţiei urbelor româneşti era prezenţa mai multor etnii. Aici locuiau armeni, polonezi, sârbi, evrei ş.a. Din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, sporeşte considerabil numărul greci­lor. Orăşenii erau obligaţi să achite statului impozite în muncă, natură şi bani.

Robii au constituit pătura cea mai oprimată a locuitorilor Ţărilor Române în epoca medievală. Pentru desemnarea acestei pături sociale, se foloseau termenii ho- lop (în documentele de limbă slavă) şi sălaşi de ţigani (în documentele de limba română). Proprietarul avea dreptul asupra persoanei robului. Robul nu putea fi ju- rător sau martor. Pentru omorârea unui rob, se recurgea la principiul „moarte pentru moarte”, dar pentru robul omorât se putea plăti bani sau se dădea în loc un alt rob. Stăpânul suprem al tuturor robilor din Ţările Române era domnul, care permitea bisericii şi boierilor să aibă robi. Robul rămas fără stăpân era considerat domnesc. În perioada secolului XIV- începutul sec. XVIII, în Ţările Române au fost robi nu­mai ţiganii şi tătarii. Sursele robiei erau: capturarea de prizonieri tătari, starea de robie se transmitea prin ereditate copiilor, persoana liberă care se căsătorea cu un rob îşi pierdea libertatea, robii ţigani erau cumpăraţi din ţările vecine sau dăruiţi de domnii vecini. Robii ţigani erau împărţiţi, dăruiţi, vânduţi, transmişi ca zestre etc. de către stăpânii lor. Robii ţigani practicau diferite meserii, dar se îndeletniceau şi cu agricultura, creşterea vitelor. Ei plăteau o serie de dări: dajdie domnească, dajdie hătmănească, lucru domnesc, gloabe, ciubote etc. Ţiganii care fugeau de la stăpânii lor trebuiau căutaţi şi aduşi înapoi. Este de reţinut faptul că ţiganul se putea elibera din robie plătind o anumită sumă de bani. Ţiganii puteau fi eliberaţi din robie de către stăpânii lor. Uneori, ţiganii se bucurau şi de alte privilegii din partea domniei, cum ar fi să umble prin ţară „să se hrănească cu muncă dreaptă”.