Thomas Woodrow Wilson a fost cel de-al douăzeci şi optulea preşedinte al Statelor Unite ale Americii (1913 – 1921). Presedentia acestuia reprezinta un moment cu semnificatii bine definite in istoria Statelor Unite, indiferent de sensul judecatilor de valoare care se pot emite la adresa ei.

Cu victoria electorala a lui Wilson din toamna anului 1912 se restabileste pendularea efectiva la putere a doua partide in viata politica a republicii transoceanice. De atunci si pana astazi, Partidul democrat a retinut puterea 36 ani, pe cand intre 1860 – 1912 el nu reusise acest lucru decat timp de 8 ani.Ceea ce inseamna, in fond, ca in ultimele decenii principiile si metodele sale politice, ca si interesele pe care le reprezinta, s-au apropiat uneori pana la identificare, de ale republicanilor.

Prin unele masuri politice interne, presedentia lui Wilson dovedeste ca Partidul democrat si-a insusit ideea „progresismului”, ai carei promotori oficiali fusesera pana atunci unii exponenti ai republicanilor. Aceasta nu a insemnat o imitatie, caci, prin William Jennings Bryan si prin gurparile populiste care li se alaturasera, democratii au avut traditii proprii in aceasta directie. Politica interna a lui Wilson demonstreaza ca, indiferent de nuanta orientarii ei prodemocrate sau prorepublicane, clasa dominanta din Statele Unite s-a convins de utilitatea unor reforme sociale moderate in propriul ei interes.

Presedentia lui Wilson marcheaza momentul in care imperialismul american se angajeaza activ si total pe calea politicii de dominatie mondiale ,pe calea interventiei militare masive dincolo de granitele si de zona intereselor imediate ale Statelor Unite.

Copilaria si formarea ca persoana publica

Woodrow Wilson s-a nascut la 28 decembrie 1856 la Staunton, in Viriginia. El a fost astfel, dupa razboiul civil, primul presedinte nascut pe teritoriul unui fost stat sudist.Tatal sau fusese pe rand tipograf si invatator, apoi pastor prezbiterian. Mama lui se tragea tot dintr-o familie de pastori prezbiterieni.

Scurt timp dupa nasterea acestui al 3 lea copil, sotii Wilson s-au mutat la Augusta, in Georgia, unde micul Woodrow si-a petrecut copilaria, printre primele sale amintiri inscriindu-se agitatia starnita de alegerea lui Lincoln ca presedinte si conmentariile celor din jur despre izbucnirea razboiului civil.

Dupa incheierea ostilitatilor este trimis la studii, frecventant mai multe colegii in Carolina de Nord si in New Jeresy. Intre 1875 si 1879 studiaza istoria si dreptul la Universitatea Princeton, continuandu-si pregatirea in cea de-a doua disciplina prin studii la Scoala superioara de pe langa Universitatea statului Virginia.

In 1882 incepe practicarea avocaturii in orasul Atlanta din Georgia. Preferintele sale se indreptau insa catre aspectele teoretice ale stiintelor studiate, astfel incat in anul urmator se inscrie la doctorat la Universitatea „John Hopkins” din Baltimore, obtinand in 1886 titlul de doctor in filozofie.

Cu un an inainte se casatorise cu Ellen Louise Axson si tot in 1885 publicase lucrarea Congressional Gouverment, care s-a bucurat de multa atentie si, in general, de parecieri favorabile. Willson critica sistemul politic american, gasindu-l ineficient dinc auza prea intinsei autoritati a Congresului; el propunea remodelarea sistemului dupa cel britanic, in scopul instaurarii unui raport mai echilibrat intre puterea executiva si cea legislativa, pornind de la o mai precisa si mai rationala distribuire a competentei fiecareia.

Viata publica si circumstantele candidaturii la presedintie

Intre 1885 si 1890 functioneaza ca profesor de istorie la Colegiul „Bryan Mawr” din Pennsylvania si la Universitatea Wesleyana din Middletown, Connecticut. In 1890 este chemat ca profesor de jurisprudenta si de economie politica la Princeton, unde raman 20 de ani, desfasurand o activitate stiintifica bogata, care ii aduce un deosebit prestigiu la cercurile universitare. In 1902 este ales presedinte al celebrei universitati, calitate in care se face, de asemenea, cunoscut prin eforturile sale de a democratiza regulamentele si moravurile din aceasta veche si pe atunci traditionala institutie. Respectiva pozitie ii atrage ostilitatea elementelor conservatoare din invatamantul superior, astfel ca in octombrie 1910 Willson demisioneaza de la Princeton si accepta sa candideze pentru postul de guvernator al statului New Jersey.

Oferta ii venise din partea liderilor democrati ai organizatiei locale, care vedeau in Willson un om de prestigiu ca teoretician politic, dar fara experienta, de unde concluzia ca va fi un guvernator usor de manevrat. Din acelasi motiv, aripa progresiva a democratilor din New Jersey nu i-a agreat candidatura. Willson a castigat alegerile si, preluandu-si functia, a adus o politica ce a surprins atat pe sprijinitori, cat si pe adversari, in sensul ca a deceptionat pe primii, transformandu-i pe ultimii in adepti. Asuprprins si prin calitatile practice de administratie, neasteptate la un fost profesor universitar, dar mai ales prin afirmarea energica a independentei fata de factiuni si prin reformele sale. A luat masuri impotriva coruptiei, s-a ocupat de ameliorarea asistentei pentru somaj, a realizat o reforma electorala. Guvernatorul din New Jersey a devenit o figura populara, intrucat Partidul democrat a inceput a se gandi la el ca la un posibil candidat la presedentie. Conventia intrunita la Baltimore l-a ales candidat al partidului, dupa nu mai putin de 46 de tururi de scrutin in ziua de 2 iulie 1912.

Explicatia adevarata a proiectarii lui Willson catre candidatura rezida in faptul ca, in intervalul de timp care trecuse de la ultima presedentie a lui Clevelant, Partidul democrat isi consolidase legaturile cu o parte a capitalului monopolist. Experienta cu repetatele infrangeri ale lui Wiliam Jennings Bryan aratase limpede ca un candidat cu sanse de reusita nu se poate dispensa pe un apreciabil sprijin financiar, afisand insa un program „progresist” care sa capteze voturi in paturile mijlocii si inferioare ale alegatorilor. Bryan in deplineste numai a doua conditie. Cu Willson, democratii vor cauta sa manuiasca ambele arme, lasand un personaj agreabil si paturilor conservatoare ale marii burghezii prin tinuta, principii si provenienta, dar capabil sa atraga si elementele de masa pe care le sprijinisera in deceniile precedente: fermierii, burghezia mica si mijlocie, eventual o parte a muncitorimii.

Primul mandat

In noiembrie 1912 schisma din Interiorul Partidului republican (intre Taft si Theodore Roosevelt) a facilitat victoria lui Wilson, care obtinea aproape 6.300.000 de voturi populare si 435 de voturi ale electorilor.

Din perioada premergatoare intrarii sale in Casa Alba dateaza intalnirea lui Wilson cu doi oameni care au avut o certa influenta asupra sa. Primul, colonelul Edward M. House, era in realitate un bogat politician din Texas, carese ambitiona sa devina ce fusese nu cu mult inainte Marcus A. Hanna: un „presidentmarker”. Ceea ce a reusit, intre el si Wilson legandu-se o prietenie foarte stransa. House a fost ani de-a randul consilierul privat al presedintelui, omul cel mai influent pe langa Casa Alba, adevarata „eminenta cenusie’. Al doilea a fost Louis D. Brandeis, jurist si economist distins, teoretician al interventiei statului contra monopolurileor in scopul salvarii liberei concurentei de practicile monopolismului. E o pozitie destul de apropiata de a progresismului unui Theodore Roosevelt, adica de conceptia unui apologet al capitalismului care incearca sa apere sistemul de ceea ce considera el a fi simple abuzuri, devieri de la spiritul sau originar si, chipurile, just. Cu toate ca insusi reformismul lui Wilson presimtea atare conceptie, influenta lui Brandeis pare a fi fost insemnata asupra politicii presedintelui in primii ani ai mandatului sau.

Aceasta politica a fost intitulata de el insusi „The New Freedom”. Wilson, dupa caracterizarea unui a din biografii sai, socotea ca puterea federala trebuie folosita impotriva „privilegiilor’ si pentru a apara sau restaura concurenta ina faceri. Dar el nu concepea ideea ca guvernul sa intervina direct si permanent in domeniul economic si social. Ca si Theodore Roosevelt, poae chiar mai mult decat acesta, Wilson era un conservator cu metodfe liberale. Pus in situatia de a se opune unro fenomene monstruase la care dadea nastere dezvoltarea capitalismului monopolist, Wilson s-a ferit sa le denunte direct, in numele celor care sufereau de pe urma lor. El s-a complacut in a invoca drept baza politicii sale nu necesitatiel concrete ale majoritatii poporului american, ci si principiile abstracte ale moralei. Discursul sau inaugural este caracteristic pentru nebulozitatea voita a gandirii lui Wilson, pentru modul in care reuseste sa evite a spune pe nume a numitor lucruri care a r fi trebuie spuse, diluandu-le intr-un limbaj notional si teoretizant. Aspiratiile catre curmarea puterii monopolurilor, catre o politica sociala care sa atace direct si pe front larg consecintele dezastruase pentru mase ale dezvoltarii necontrolate a marelui capital, Wilson le traduce in termeni de „necesitatea unei schimbari”, de „acceptarea noului”, care „depasind tiparele invechite trebuie incorporat in sistemul de valori ale gandirii americane”.

Aceasta maniera de exprimare o va utiliza Wilson si in formularea telurilor politicii sale externe, drapandu-le in haina solemna, puritana a unor enunturi morale, atunci cand ele se aflau de fapt in serviciul unor interese precise ale marelui capital american. Pe acesta a urmarit Wilson sa-l „adapteze”, deci sa il conserve si sa-l intareasca, pron reforme moderate in interior si prin facilitarea expansiunii masive in exterior.

Ca in atatea alte momente ale istoriei americane, o guvernare noua, voind a-si defini o nota personala, abordeaza problema tarifelor vamale. La Wilson ea s-a incadrat intr-un program economic – financiar ceva mai larg. In cursul primelor luni de guvernare, noul presedinte a convocat Congresul in sesiune speciala spre a-i propune o scadere a taxelor vamale. Pana in octombrie 1913 cele doua camere au acceptat, si Wilson a semnat legea tarifelor vamale, numita Underwood – Simmons. In comparatie cu cea imediat anterioara, votata sub Taft (tariful Payne – Aldrich), ea prevedea o scadere medie a taxelor cu cca 10 % si includea inca vreo 100 de articole pe lista celor scutite de vama. Wilson atenueaza deci protectionismul, care fusese politica – standard a republicanilor de la Lincoln incoace. Scaderile veniturilor rezultate din diminuarea tarifelor, el le-a compensat printr-un nou impozit federal asupra veniturilor, instituind o taxa de 1 % pe veniturile anulate intre 3000 – 20 000 $, cu un spor progresiv de 1 % pentur veniturile mai mari, ajungand pana la un maximum de 6 % pentru cele de peste 500 000 $ anual. Ulterior, in 1916 si 1917, impozitul pe venit a fost dublat de 2 ori. Veniturile devin impozabile incepand de la 1000 $ anual, iar cele intre 4000 si 20 000 $ ajung a fi impuse cu 4 %. Din perioada administratiei lui Wilson, sistemul fiscal federeal al SUA isi deplaseaza centrul de greutate de pe impozitlele idirecte pe cele directe, ultimele devenind trepatat principalele surse de incasari ale guvernului.

La sfarsitul anului 1913 Wilson a semnat o alta lege importanta: „The Glass – Owen Federal Reserve Act”. Ea instituia o retea de asa-zise banci federale de rezerva, care acordau imprumuturi numai bancilor private pe baza unei reglementari supravegheate de un „Federal Reserve Board”. Acest sistem permitea o relativa echilibrare a situatiei creditelor si prin acesta si a afacerilor in general, bancile federale de rezerva putand intervenii cuc apitalul lor atunci cand intr-un sector oarecare se contura amenintatre acu un dezechilibru financiar local. Capitalul bancilor federale de rezerva era foramt in cea mai mare parte din capitalul excedentar al bancilor private, pe care acestea erau obligate sa il depuna la bancile de rezerva. Wilson a creat asfel un fel de administratie federala a capitalurilor bancare neangajate in operatiuni efective, folosindu-le insa chiar in intereslul capitslului bancar particular. Privita la inceput cu suspiciune, masura lui Wilson a convins treptat pe bancheri de a vantajele acestui sistem de „credite pentru creditori’. In 1916 s-a creat si o retea de „Federal Farm Land Banks”, care acorda credite pe termen lung fermierilor.

In sfarsit, asa numitul „Clayton Anti – Trust Act” din 1914 excepta corporatiile de munca si cele agricole de la urmarire judiciara in baza legilor contra trusturilor. El repara, evident, o ipocrizie a legilor anterioare, incepand cu legea Sherman anti trust din 1890. Tabloul reformelor economico – sociale ale primei administratii Wilson se completeaza prin acest act si prin legile din 1915 si 1916, care au ameliorat conditiile marinarilor d epe vasele comerciale si au introdus ziua de lucru de 8 ore pentru lucratori de la caile ferate.

Acest tablou se infatiseaza, in ansamblu, ca interventie destul de moderata a puterii de stat impotriva exceselor marelui capital, o asezare pe baze ceva mai echitabile a politicii fiscale sid e credit, si in fine, o palida si fragmentara solicitudine pentru revendicarile fermierilor si ale unor categorii de muncitori. Wilson este mai moderat decat Roosevelt din vremea partidului „Bull Moose”. El a respins ideea unei legi cu privire la salariile minimale pentru muncitori si de aceea a unei legi federale pentru acordare adreptului de vot femeilor.

Din 1914 presedintia lui Wilson este abosrbita tot mai mult de problemele politicii externe. In vara acestui an, colonelul House a intreprins in Europa o misiune de pace, incheiata exact in ziua atentatului de la Sarajevo. Dupa izbucnirea primului razboi mondial, presedintele anunta la 4 august 1914 neutralitatea Statelor Unite. Conjunctura era colosal de profitabila. Daca in aprilie – iulie 1914, cu toate inovatiile de politica economica introduse de Wilson, Statele Unite se aflau in pragul unei grave crize, izbucnirea razboiului mondial, comenzile militare si posibilitatea livrari acestora datorita neutralitatii au salvat economia americana si au creat chiar o situatie de prosperitate a afacerilor. Exportul Statelor Unite, care in 1914 s-a cifrat la 824 000 000 $ a ajuns in 1916 la suma de 3,2 mld $. La exportul de marfuri se adauga imprumuturile externe, in favoarea carora se pronuntau energetic marii bancheri in furnte cu J. P. Morgan. Secretarul de stat Bryan s-a opus o perioada de timp imprumuturilor catre statele beligerante, de teama ca ele vor sfarsi prin a angaja Statele Unite in favoarea uneia dintre parti si le va implica in conflict. Imensitatea comenzilor militare si a profiturilor de pe urma lor a impus insa reconsiderarea problemei. In septembrie 1915 s-a aprobat primul imprumut extern de dolari, destinat paltilor pentru comenzile militare. Pana in aprilie 1917 puterile Antantei contracteaza fata de Statele Unite imprumuturi in suma totala de 2,3 mld $.

In iulie 1915 Wilson a orodnat interventia trupelor americane in Haiti sub pretextul „anarhiei” care domnea in aceasta republica. In relaitate ordinul de interventie al presedintelui constituia un serviciu direct adus cercurilor de afaceri americane, care doreau sa-si vada astfel garantate imprumuturile si interventiile in Haiti, excluzand pretentiile similare la instituirea unui control financiar, formulate de Franta si de Germania. Prin tratatul impus in septembrie, Statele Unite au instituit in Haiti un protectorat de facto.

In 1916, din aceleasi motive, unitati ale marinei americane au ocupat Republica Dominicana. Tot in 1916 guvernul a negiciant si in ianuarie 1917 a perfectat cumpararea de la Danemarca si anexarea Insulelor Virgine, situate la rasarit de Antilele Mari.

In 1914 – 1915 viata publica a preseditelor este influentata de un episod de ordin privat. Sotia lui s-a imbolnavit de o tuberculoza renala si a murit in august 1914. Wilson a parut adanc zdrucinat, ingrijorandu-si medicii. In martie 1915 a facut insa cunostinta intr-un cerc de amici cu o persoana atragatoare, vaduva Edith Bolling Galt, cu care s-a casatorit in decembrie 1915.

O alta paranteza in raport cu amploarea evenimentelor mondiale care absorbeau atentia guvernului si opiniei publice americane au fost alegerile din nioembrie 1916.

Al dolilea mandat

Conventia Nationala de la St. Louis a numit, fara dificultati, pe Wilson candidat al democratilor pentru un nou mandat. Republicanii au reusit sa reconcilieze cele doua mari factiuni in jurul candidatului unui progresist moderat, Charles Evans Hughes. Democratii si-au intemeiat campatina pentru Wilson pe sloganul : „Ne-a ferit de razboi!”, ceea ce indica faptul ca masele populare americane erau impotriva interventiei in macelul mondial. Rezultatul alegerilor a favorizat pe Wilson, dar cu o majoritate redusa. Situatia incerta din statul California a facut pe republicani si pe Hughes sa se considere castigatori. Abia in ultimul moment rezultatul global a inclinat catre democrati. Hughes a fost atat de afectat de circumstantele infrangerii, incat, contrat uzantelor, a intarziat vreo doua saptamani pana sa trimita adversarului sau traditionala telegrama de felicitare, ceea ce l-a facut pe Wilson sa comenteze sarcastic ca la sosire telegrama lui Hughes era „cam roasa de molii, dar inca lizibila…”.

Din clipa confirmarii sale pentru un nou mandat prezindetial, politica lui Wilson se concentreaza in intregime asupra problemelor internationale, a pozitiei Statelor Unite fata de conflagratia mondiala.

La 22 ianuarie 1917 Wilson a rostit in fata Senatului american mesajul sau cu privire la problemele internationale, in care preconiza incheierea unei „paci fara victorii” facand apel la beligeranti in acest sens. La 31 ianuarie 1917 s-a primit insa nota germana cu privire la reluarea razboiului submarin total, ceea ce implica torpilarea vaselor neutre care patrundeau intr-o anumita „zona de blocada”, fixata de comandamentul naval german in jurul insulelor britanice si al coastelor franceze. Ca raspuns, la 3 februarie Statele Unite au rupt relatiile diplomatice cu Germania, iar la 1 martie au emis legea de inarmare a vaselor comerciale in vederea luptei contra submarinelor. Statelel Unite refuzau sa recunoasca pretentia germanilor de a institui o zona maritima inchisa. Ca putere neutra, ele pretindeau sa apere principiul libertatii comerciale si de navigatie pe toate marile si cu toate statele. In realitate aceasta pretentie teoretica era subreda, si un guvern decis sa respecte neutralitatea putea fi mai precaut.

Presedintele Wilson a desfasurat o intensa activitate pentru organizarea victoriei. Dar ambitia sa captiala a fost organizarea pacii. In acest domeniu, calitatile sale doctrinare se puteau desfasura in plenitudinea lor. Inca in ianuarie 1918 el a lansat propunerile de pace, cunoscute usb numele de Cele 14 puncte ale lui Wilson. Ele prevedeau printre altele : incheierea de acorduri deschise pe baza de discutii publice; libertatea marilor; inlaturarea barierelor economice dintre natiuni; reducerea inarmarilor: dreptul popoarelor la autodeterminare; crearea unei „Ligi a Natiunilor”, organizatia internationala in cadrul careia diferendele viitorului aveau sa se solutioneze pe cale pasnica intre toate statele.

La 13 decembrie 1918 Wilson a sosit in Europa. Era primul presedinte in functie care venea pe vechiul continent.

A intreprins mai intai vizite de la Paris, Londra, Roma si pe cateva foste campuri de lupta. A fost primit peste tot cu manifestatii de simpatie care l-au intarit in convingerea ca pacea e apanajul sau si ca, bazat pe sprijinul popular, va putea invinge orice opozitie.

Liga natiunilor a fost pana la urma un esec. Dar trebuie recunoscut ca aceasta idee la a carei paternitate Wilson are drepturi ceva mai mari decat in cazul precedent n-a disparut o data cu esecul primei sale etape de treducere in viata. Faptul ca dupa al 2 lea razboi mondial a fost reluata is perfectionata, dovedind posibilitati de actiune utila in domeniul relatiilor internationale, obliga pe istoricul obiectiv sa inscrie un punct pozitiv in bilantul personalitatii lui Wilson.

Cu toate contradictiile pe care le insumeaza, Wilson ramane printre presedintii remarcabili ai Statelor Unite pana si in erorile sale. Criticata sau elogiata, activitatea lui s-a inscris intr-un context universal care face imposibila scrierea istoriei de dupa anul 1914 fara referiri la ea. Ceea ce nu e putin.