Tudor Vladimirescu (nascut in 1780, la Târgovişte) a fost conducătorul Revoluţiei de la 1821 şi al pandurilor.
S-a născut în satul Vladimiri (Gorj), dintr-o familie de moşneni. A învăţat carte şi limba greacă în casa boierului aromân Ioniţă Glogoveanu, din Craiova, care a făcut din inteligentul şi destoinicul băiat administrator de moşie şi care l-a întrebuinţat în afacerile de negoţ, mai ales la exportul de vite.
Tudor Vladimirescu şi-a constituit o avere prin cumpărare de pământ, făcând comerţ pe cont propriu. S-a emancipat din slujba lui Glogoveanu intrând în rândurile pandurilor – armată cu obligaţii semipermanente – şi participă la războiul ruso-turc din 1806 – 1812, recompensat de oficialităţile ruse cu ordinul de cavalerie Ordinul Vladimir, clasa a III-a.
În 1806 a fost numit vătaf de plai la Cloşani, adică administrator al unui district de munte, funcţie pe care o va deţine până în 1820. În perioada 14 iunie–26 decembrie 1814 a efectuat o călătorie la Viena, în perioada Congresului de Pace de la Viena (1814-1815), pentru a lichida moştenirea soţiei lui Nicolae Glogoveanu (fiul lui Ioniţă Glogoveanu [1]), decedată la Viena, şi pentru a-i aduce în ţară fetiţa.
Cunoscător al limbii germane, Tudor Vladimirescu a putut să urmărească problemele politice care se dezbăteau în presă în capitala Imperiului Austriac. Întors în ţară la începutul anului 1815, Tudor a aflat că garnizoana otomană din Ada-Kaleh, care cutreierase judeţele Mehedinţi şi Gorj, distrusese şi gospodăria lui de la Cerneţi şi îi luase toate bucatele.
Prezent apoi în capitala ţării pentru susţinerea unui proces de moşie în faţa Divanului, Tudor află de hotărârea Eteriei de a porni mişcarea de eliberare a Greciei. Considerând momentul prielnic pentru a ridica poporul la luptă, are unele discuţii cu reprezentanţii Eteriei pentru cooperare militară, pentru ca „pandurii să înlesnească trecerea lui Ipsilanti peste Dunăre“.
A semnat o înţelegere cu Comitetul de oblăduire prin care Tudor urma să ridice „norodul la arme“, având drept obiectiv înlăturarea regimului fanariot. Conţinutul prea revoluţionar al „Proclamaţiei de la Padeş“ i-a speriat pe boieri, care trimit corpuri de oaste pentru a-l opri. Adresându-i-se lui Nicolae Văcărescu, unul dintre cei însărcinaţi cu înfrângerea oştirii pandurilor, Tudor arată că „pesemne dumneata pă nărod cu al căror sânge s-au hrănit şi s-au poleit tot neamul boieresc, îl socoteşti nimic, şi numai pe jefuitori îi numeri patrie… Dar cum nu socotiţi dumneavoastră că patria se cheamă poporul, iar nu tagma jefuitorilor“. Diplomat, Tudor asigură în permanenţă paşalele de la Dunăre şi Poarta Otomană că poporul s-a revoltat din cauza „cumplitelor patimi ce suferă din partea unirii pământenilor boieri, cu cei după vremi trimişi domni şi ocârmuitori acestui norod“.
Intrând în Bucureşti în fruntea „adunării poporului“, este primit cu entuziasm de către masele populare din capitală. Preia de fapt, în primăvara anului 1821, conducerea ţării, fiind numit de popor „Domnul Tudor“. Prezenţa lui Alexandru Ipsilanti la Bucureşti în fruntea unei armate nedisciplinate, după ce acţiunea lui fusese dezavuată, ca şi a românilor de altfel, de către Rusia, l-au pus într-o situaţie dificilă. Tudor îi cere conducătorului Eteriei să treacă Dunărea, aşa cum promisese iniţial, pentru ca Ţara Românească să nu fie transformată în teatru de război.
Eteristii sperau sa capete sprijinul Rusiei; ajutorul politic si militar al acestei mari puteri europene ar fi fost hotarator pentru sporirea sanselor de reusita. Dar Rusia a dezaprobat miscarea de eliberare a romanilor si a grecilor. In ciuda faptului ca acum nu se mai puteau baza decat pe ei insisi, cei doi conducatori nu au reusit sa colaboreze. In urma conflictului, Alexandru Ipsilanti, care s-a dovedit un aliat primejdios, in care nu se putea avea incredere, a hotarat sa scape de Tudor Vladimirescu. Prin tradare, acesta a fost luat de la Golesti si ucis miseleste la Tragoviste. Alexandru Ipsilanti, lipsit de sprijinul populatiei, nemultumita de debandada si jafurile eteristilor lui, a fost invins de turci la Dragasani, si-a vazut oastea destramata, miscarea de eliberare a grecilor infranta si, in cele din urma, a fugit la Viena unde, dupa cativa ani, a murit in inchisoare – nebun, zice-se. Asa s-au desfasurat, in linii mari, evenimentele, asa este descrisa revolutia de 1821 in cartile de istorie.
