După ce s-au confruntat cu criza din 1920-1922, conducătorii comunişti au avut posibilitatea să acorde mai multă atenţie edificării noii ordini. Către sfârşitul deceniului, în linii mari se încheiase formarea noului stat: Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice (URSS). În continuare, autorităţile comuniste au dispus o vreme îndelungată de un stat extrem de puternic, ca instrument de aplicare a propriei politici.
În 1921, Lenin a propus adoptarea unor măsuri drastice pentru a pune capăt suferinţelor şi tulburărilor create de războiul civil şi de comunismul de război. El şi-a denumit planul “Noua Politică Economică”( NEP) , proiect care i-a înspăimântat pe numeroşi lideri comunişti. NEP displăcea multor funcţionari ai partidului fiindcă implica o îndepărtare de extremismul comunismului de război şi orientarea către un sistem care combina socialismul dictatorial cu iniţiativa privată capitalistă. În cele din urmă, adversarii lui Lenin au cedat în faţa argumentului zdrobitor potrivit căruia numai prin adoptarea acestor practici burgheze limitate se va putea reface economia îndeajuns de rapid ca statul sovietic să fie salvat de la pieire.
Din punct de vedere politic, constituţia URSS din 1924 nu făcea nici o referire la Partidul Comunist. În pofida acestei omisiuni, în 1924, cele 472 000 de comunişti conduceau o populaţie de 150.000.000 de locuitori. Mai mult decât atât, partidul era cel care decidea în privinţa admiterii noilor membri. Deşi deţineau supremaţia asupra restului populaţiei, cei aproape 500.000 de comunişti auto-aleşi nu aveau puteri egale în cadrul partidului. În conformitate cu principiile stipulate, autoritatea supremă revenea Congresului naţional al partidului, dar, în realitate, câţiva lideri (mai puţin de 100) din patru mici organisme executive exercitau un control dictatorial asupra partidului şi al statului. Cei mai importanţi dintre aceşti aceşti şefi comunişti erau secretarul general şi membrii Politbiuro-ului (în 1924 , numărul lor era de şapte).
După moartea lui Lenin însă (21 ianuarie 1924), dezbaterile politice s-au bucurat de o atenţie deosebită în cadrul luptei pentru putere. Fiecare candidat susţinea că el cunoaşte linia corectă care trebuia adoptată de partid. Troţki şi Stalin s-au înfruntat cel mai violent în problema şanselor de reuşită a comunismului în Rusia Sovietică, în absenţa unei revoluţii marxiste internaţionale în viitorul apropiat. Troţki era adeptul concepţiei tradiţionale a partidului potrivit căreia succesul din URSS necesita o victorie a proletariatului mondial, opinie pe care o susţinea cu îndârjire.
În replică, Stalin susţinea că, fără îndoială, comunismul putea învinge în URSS, chiar în condiţiile triumfului comunismului mondial în viitorul îndepărtat. Partidul Comunist Sovietic, devenit tot mai naţionalist, se simţea extrem de atras de ideea lansată de Stalin, aceea a “comunismului într-o singură ţară”. Evidentul eşec al mişcărilor comuniste din alte ţări pleda în favoarea doctrinei lui Stalin.
Troţki şi Stalin aveau păreri divergente şi într-o altă problemă: continuarea NEP sau impunerea unei schimbări rapide, pentru desăvîrşirea socialismului în URSS. Totuşi, faptul că Stalin era adeptul NEP era în avantajul lui, situîndu-l în aceeaşi tabără cu Buharin şi alţi câţiva veterani de partid.
Victoria lui Stalin a fost obţinută la Congresul partidului din decembrie 1927. Deputaţii participanţi la această sesiune au decis că nimeni nu se putea abate de la politica de partid stabilită de el. Rivalii săi fie i-au adoptat punctul de vedere, fie au fost demişi sau chiar excluşi din partid. După excluderea sa din partid, Troţki a părăsit, în 1929, Uniunea Sovietică. În 1940 a fost asasinat din ordinul lui Stalin.
La începutul anului 1928, curând după alegerea lui Stalin în fruntea partidului, măsurile luate de el demonstrau hotărârea de a impune o dezvoltare rapidă a statului, cu o economie industrială total socialistă. Metodele lui Stalin i-au dezvăluit în scurt timp intenţia de a exercita controlul absolut asupra statului, economiei şi a oricărui alt aspect al existenţei.
În disputa cu Troţki, Stalin susţinuse perpetuarea NEP-ului. În 1929 el şi-a schimbat opinia, cerând o extindere rapidă a industriei, schimbare care presupunea aplicarea consecventă a principiilor socialismului. Totodată, Stalin a decretat instituirea colectivizării în agricultură. Primul plan cincinal a fost elaborat de Stalin în 1929. Pentru perioada 1929-1933 el conţinea următoarele prevederi: colectivizarea a 20% din gospodăriile tărăneşti, o creştere de circa 250% a industriei oţelului, o creştere a numărului de tractoare de la 1300 la 170 000 pe an. Planul prevedea creşteri la fel de spectaculoase şi pentru producţia de fier, ciment, textile, curent electric şi alte bunuri. Al doilea plan cincinal ( 1933-1937) aproape că desăvârşea transformarea economică a marii puteri răsăritene. În 1941, când al treilea plan a fost întrerupt de izbucnirea celui de-al doilea război mondial, Uniunea Sovietică devenise una dintre primele ţări industriale. URSS ocupa atunci locul al treilea la producţia industrială, în urma Statelor Unite şi a Germaniei, dar înaintea Marii Britanii. Această remarcabilă realizare a necesitat adoptarea unor măsuri drastice. Munca silnică prestată de milioane de deţinuţi arestaţi pentru delicte economice şi politice a devenit o componentă esenţială a sistemului industrial stalinist. Astfel, deşi ţăranii au dus greul în acest deceniu de revoluţie industrială, muncitorimea a avut şi ea de suferit. Între 1928-1941, nivelul de trai al tuturor familiilor muncitoreşti a înregistrat o scădere accentuată.
Stalin a renunţat la practicile NEP, revenind la politica sa de industrializare şi dezvoltare militară forţată, pentru a oferi Rusiei garanţia securităţii într-o lume dominată de capitalişti. În încercarea sa de garanta securitatea pe cale diplomatică, Stalin a continuat linia epocii NEP. Miniştrii de externe din anii 1920-1930 au folosit îndeosebi metode tradiţionale de a trata cu alte state. De exemplu ei au solicitat – şi în cele din urmă au obţinut – recunoaşterea diplomatică oficială din partea aceloraşi naţiuni capitaliste pe care doctrina comunistă le declarase adversare. Diplomaţii tînărului stat comunist au înregistrat şi alte succese, în afara recunoaşterii oficiale internaţionale. Ei au stabilit relaţii speciale cu Germania ( Tratatul de la Rapallo), în 1922, încheind un pact de neagresiune cu Estonia, Letonia, Polonia şi România în 1929. În 1935, Ministerul de Externe a făcut un important pas înainte prin semnarea unui acord de securitate mutuală cu Franţa. Oficialităţile sovietice au combinat aceste măsuri diplomatice cu o intensă campanie propagandistică de dezarmare şi cooperare internaţională pusă în slujba păcii. Această ultimă iniţiativă a dus pînă la urmă la acceptarea URSS în Liga Naţiunilor în 1934. Nu cu mult înainte de sfîrşitul deceniului al doilea, sovieticii respinseseră Liga, declarînd-o un club burghez, iar statele capitaliste, la rândul lor, refuzaseră să admită Rusia Sovietică în cadrul organizaţiei. La mijlocul anilor 30, URSS pierduse sub multe aspecte imaginea de stat proscris.
Cu toate acestea, deşi securitatea URSS se baza în principal pe dezvoltarea economică, pe Armata Roşie şi pe diplomaţie, conducerea sovietică a adoptat o altă măsură, mult mai puţin obişnuită, pentru a-şi promova interesele peste hotare. În 1919 a fost înfiinţat Kominternul, o nouă organizaţie comunistă internaţională, care încerca să infiltreze comunişti pretutindeni, cu scopul de a slăbi statele capitaliste şi a face propagandă sovietică.
Acest scop subversiv asumat contrazicea diplomaţia tradiţională a Ministerului de Externe, împiedicând uneori statornicirea unor bune relaţii cu naţiunile capitaliste.
La mijlocul deceniului al patrulea, când guvernările de extremă dreaptă din Germania şi Italia au început să constituie o ameninţare pentru Uniunea Sovietică, ostilitatea Kominternului faţă de capitalism a devenit mai puţin făţişă. Atunci organizaţia a proclamat o politică a “Frontului comun”, îndemnînd toate forţele politice care se opuneau fascismului şi naţional-socialismului să se unească în lupta împotriva acestor noi pericole. În realitate, activitatea Kominternului, atât în faza subversivă, cât şi în cea a Frontului comun, nu avea prea mare importanţă pentru poziţia internaţională a URSS. În 1941, cînd a avut loc ciocnirea dintre comunişti şi fascişti, industria sovietică şi Armata Roşie modernă s-au interpus între statul sovietic şi dezastru.
