1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Pentru o ţară în curs de dezvoltare, importul de tehnologii şi importul de “cunoştinţe” apar la un moment dat ca fiind absolut obligatorii. În 1968 P. Drucker atrăgea atenţia asupra faptului că “balanţa internaţională a tehnologiilor este tot atât de importantă ca balanţa comercială şi ca balanţa de plăţi, dacă nu mai importantă”.[1] Imediat după 1950, productivitatea în firmele nipone era foarte redusă în comparaţie cu cea din S.U.A; în câteva decenii situaţia s-a inversat. Această creştere spectaculoasă a productivităţii muncii s-a datorat şi faptului că Japonia a importat la început tehnologie din S.U.A., pentru a reduce decalajul faţă de ţările de Vest; astăzi, când Japonia inovează tehnologii în diferite domenii, managerii niponi situează pe o poziţie centrală transferul de tehnologii din ţările vestice dezvoltate[2]. Tehnologia este considerată ca o componentă a modelului general japonez, model denumit “intensificarea cunoaşterii structurii industriale” şi care formează baza managementului strategic al anilor ’80[3].

Există diferite nivele de preocupare pentru import de tehnologii şi cunoştinţe în Japonia:

  • prin intermediul diferitelor instituţii guvernamentale (MITI, JCCI, misiunile economice acreditate în străinătate etc.);
  • la nivelul tuturor companiilor implicate în operaţiuni externe: companii producătoare, firme de export, de import etc.
  • la nivelul unor institute ştiinţifice, agenţii, universităţi etc.

            Politicile în domeniul tehnologiilor sunt în strânsă corelaţie cu cele din domeniul ştiinţei, a căror orientare este înspre creşterea competitivităţii internaţionale. Totuşi, Japonia rămâne importatorul principal de tehnologii din străinătate, ea înregistrând în acest domeniu un deficit, chiar dacă şi exportă în principal în ţările asiatice[4].

Japonia este cunoscută ca fiind ţara cu o capacitate mult mai mare de a copia şi de a imita tehnologii străine decât a crea noi tehnologii; însă se remarcă şi printr-o capacitate de difuzare a tehnologiilor străine în toate domeniile, iar întreprinderile japoneze pun în practică tehnologiile mai repede şi mai bine decât companiile din ţările occidentale[5]. Una dintre explicaţiile difuzării tehnologiilor în toate sectoarele economice constă în faptul că Japonia dispune de unul dintre cele mai înalte niveluri de cunoaştere în domeniul matematic, economic şi ingineresc[6]. Managerii şi salariaţii japonezi sunt printre cei mai educaţi din lume. Oamenii de ştiinţă recunosc faptul că succesul japonez în aplicarea unor tehnologii din exterior s-a clădit pe un înalt nivel al tehnologiilor autohtone şi pe o bună informare în acest domeniu; există studii ce relevă capacitatea de a învăţa de la companiile din Vest din domeniul textilelor, oţelului, construcţiilor de nave; această dorinţă de învăţare şi-a găsit concretizarea în expresia “esenţă japoneză, tehnologie vestică”[7].

Marile companii comerciale japoneze (SOGOSHOSHA), pe lângă activitatea de bază, realizează şi o informare permanentă asupra tehnologiilor practicate în contextul în care sunt implantate şi fac afaceri, mai concret în majoritatea ţărilor occidentale, ele având linie directă cu conducerea centrală din Tokyo şi Osaka; ele sunt în măsură să descrie pieţele străine şi tendinţele în domeniul tehnologiilor, care vor fi completate de studiile întreprinse de companiile japoneze.[8] Politicile în domeniul tehnologiilor şi dezvoltarea industriei se întrepătrund în contextul japonez, acestea fiind cuprinse în ansamblul procesului de elaborare a strategiilor în cadrul firmei nipone.

În domeniul calităţii Japonia a parcurs mai multe etape succesive:

  • În perioada anilor 1946-1948, Japonia era cunoscută în contextul comerţului internaţional prin slaba performanţă a produselor din punct de vedere calitativ. O dată cu războiul Coreii (1948), armata americană prezentă în zonă măreşte comenzile pentru industria japoneză impunând acesteia propriile procedee şi norme de calitate, care au avut ca efect o îmbunătăţire a calităţii în întreaga industrie japoneză.
  • Un alt moment important este marcat de profesorul W.E.Deming care în 1950 introduce cu succes în Japonia metodele de control statistic al calităţii; ele au fost preluate şi în învăţământul nipon. În anul 1952, se crează Premiului DEMING pentru calitate, similar Premiului Nobel, ca recompensă pentru întreprinderile care obţineau cele mai bune rezultate în domeniul calităţii.
  • În anul 1954: J.M.Juran introduce în Japonia “Gestiunea calităţii”; ea constituie punct de plecare pentru conturarea mai târziu a sistemului Total Quality Control prin care se antrenează toate funcţiunile managementului în efortul pentru calitate.
  • Inspirându-se din Juran şi Deming şi din teoriile unor specialişti în domeniul relaţiilor umane (Maslow, Herzberg, McGregor etc), profesorul Kaoru Ishikawa de la Universitatea din Tokyo dezvoltă prin 1961 sistemul “cercurilor de calitate”, reprezentate de mici grupuri de muncitori voluntari care se reunesc sub conducerea şefului lor de echipă cu scopul de a ajuta la soluţionarea problemelor de calitate din propriul sector. Aceste cercuri de calitate au cunoscut o largă răspândire în întreprinderile nipone, estimându-se că în anul 2 000 în Japonia existau peste 1000000 de salariaţi care făceau parte din peste 85 000 de cercuri de calitate; efectul indirect al cercurilor de calitate este dat de training-ul şi sporirea abilităţilor salariaţilor.

 

[1] P. Drucker - Managing for Results, London, 1968

[2] Idem

[3] E. Burduş - Management comparat, Editura Economică, pag.117

[4] E. Burduş – Management comparat, Editura Economică, pag.120

[5] E. Burduş – Management comparat, Editura Economică, Ediţia a II-a, 1998

[6] H. J. Harrington, J.S.Harrington – Total Improvement Management , McGraw Hill, 1995

[7]E. Burduş – Management comparat, Editura Economică, Ediţia a II-a, 1998

[8] Idem