Cu atât întreprinderea este mai mare cu cât va investi mai mult în sistemul de pregătire a personalului, şi a managerilor. Nivelul cheltuielilor alocate pentru pregătire este destul de dificil de stabilit datorită faptului că întreprinderile japoneze practică simultan două forme majore de training:[1]

  1. Pregătirea la locul de muncă

Indiferent că sunt absolvenţi de învăţământ superior sau nu, angajaţii firmelor nipone urmează o pregătire la locul de muncă însoţită de rotaţia posturilor; firmele japoneze acordă atenţie organizării acestor programe de pregătire la locul de muncă; ele au la bază principiul potrivit căruia “cel care ştie învaţă pe cel care nu ştie”.

Formatorul în cadrul sistemului OJT nu este neapărat superiorul celor care urmează pregătirea, ci unul care a fost pregătit în cadrul aceluiaşi sistem sau un participant la cursurile organizate de către Asociaţia Japoneză de Management (JMA), sau Asociaţia Niponă de Management Administrativ (NOMA); pregătirea la locul de muncă, vizează următoarele obiective:[2]

  • pregătirea de generalişti competenţi;
  • creşterea capacităţii de prelucrare a informaţiilor din diferite domenii;
  • achiziţionarea de competenţe multiple;
  • dezvoltarea capacităţii de a lucra în echipă;
  • depistarea activităţilor în care personalul realizează cea mai înaltă productivitate;
  • aprecierea colegilor din diferite compartimente;
  • asigurarea armoniei în cadrul întreprinderii.

Acest sistem de pregătire prin rotaţia posturilor este considerat al patrulea ca importanţă după cursurile urmate în exteriorul întreprinderii, stagiile în întreprinderi şi evaluarea prin intermediul aplicării managementului prin obiective; rotaţia posturilor este utilizată şi în cazul de promovare rapidă în anumite condiţii speciale, care impun accelerarea procesului normal de promovare pe bază de vechime.[3]

  1. b) Pregătirea în afara locului de muncă

Această modalitate de pregătire are la bază preocuparea unui individ de a dobândi cunoştinţe sau aptitudini suplimentare pe cont propriu sau încurajat de către întreprindere.[4]

Formarea şi promovarea managerilor de nivel mediu în afara locului de muncă are la bază în principal două metode:[5]

  • încurajarea urmării unor cicluri de pregătire în afara întreprinderii a unor cursuri prin corespondenţă sau a unor STAGII organizate de către firmă;
  • managementul prin obiective prin care se urmăreşte şi o autoevaluare.

Pentru pregătirea în afara întreprinderii, firmele nipone îşi trimit managerii în institute specializate din ţară sau din străinătate pentru a dobândi cunoştinţe în diferite domenii care din punct de vedere al importanţei se ierarhizează astfel:[6]

  1. Comportamentul personalului în străinătate;
  2. Strategie, planificare, managementul întreprinderii;
  3. Gestiunea personalului, a organizaţiei;
  4. Stabilirea relaţiilor industriale;
  5. Iniţiativa de jos în sus;
  6. Antrenarea şi formarea subordonaţilor;
  7. Identificarea şi soluţionarea problemelor;
  8. Aptitudinea de a comunica;
  9. Creativitate, dezvoltare;
  10. Noile tehnologii;
  11. Dobândirea şi dezvoltarea de competenţe;
  12. Gestiunea vânzărilor;
  13. Gestiunea contabilă;
  14. Birotică şi informatică;
  15. Imaginea întreprinderii.

În Japonia nu există practic o şcoală a managerilor după modelul Harvard, singura şcoală ce acordă un MBA este Şcoala Superioară de Comerţ Keio, care în doi ani permite studenţilor să obţină o astfel de diplomă. În general, cei care dispun de o diplomă MBA au obţinut-o într-o universitate din străinătate ca Harvard, MIT, Londra, Manchester etc.

 

[1] Idem

[2] E. Burduş – Management comparat, Editura Economică, pag. 154

[3] Idem

[4] Ibidem

[5] H. J. Harrington , J. S. Harrington – Total Improvement Management, McGraw – Hill, 1995

[6] E. Burduş – Management comparat, Editura Economică, pag. 154