Pentru a înţelege tiparul, mentalitatea şi succesul salariatului japonez în competiţia globală şi, pe această bază, pentru a ne forma o opinie acceptabil de pertinentă despre succesul managementul japonez, este necesar să înţelegem în prealabil originile culturii nipone. Ce anume a făcut sau face această naţiune atât de „specială” în competiţia globală ? Care sunt perceptele religioase la care aderă japonezul obişnuit ? Cum gândeşte şi ce valori are salariatul? Prin ce este unică, dacă într-adevăr este, cultura niponă? Se poate sau nu „copia” mentalitatea salariatului japonez?

În scopul sugerării unor răspunsuri, vom invoca originea confucianismului şi impactul indus de această veritabilă religie, filozofie şi mod de viaţă în cultura niponă.

Acum circa 2500 de ani, Confucius oferea lecţii de istorie, literatură, diplomaţie şi morală tinerilor „nobili” educaţi din societatea chineză. Confucius preda lecţiile sale şi-n faţa funcţionarilor din administraţia publică din China medievală.[1] El nu şi-a scris practic „notele de curs” predate discipolilor săi, însă învăţătura lui Confucius a fost „prelucrată” şi transmisă în scris de cei mai străluciţi studenţi ai săi. În acest fel, învăţătura şi normele lui Confucius au influenţat profund cultura chineză, au creat chiar – spun analiştii mondiali – o nouă filozofie, religie, concepţie generală despre viaţă, despre rolul individului în societate. Această concepţie generală s-a îmbogăţit secol după secol în evoluţia unicat peste milenii a culturii chineze. Între pilonii centrali ai acestei culturi s-a aşezat cu migală unul nou, anume MORALA. Dacă înţelegem rolul de liant şi catalizator al acestui pilon al culturii asiatice – China şi Japonia, în primul rând atunci înţelegem poate profunzimea culturii chineze / japoneze. În fapt, învăţătura lui Confucius nu s-a dorit a fi o nouă religie, dar ea a devenit o componentă culturală ce a acumulat treptat atributele unei forţe spirituale. Această forţă a influenţat nemijlocit apoi toate componentele culturii chineze. În esenţă, putem spune că între chinezi (sau asiatici, japonezii în mod implicit) şi occidentali există diferenţe de fond cu privire la religie şi cultură:[2]

  • pentru occidentali: Dumnezeu a creat natura şi individul, El este originea şi capătul timpului, primul şi ultimul impuls; existenţa fiecăruia rămâne un cerc: ne naştem din „cenuşă” şi redevenim „cenuşă”.
  • pentru orientali: Dumnezeu este însăşi natura, El întruchipează însăşi individul perfect, El este fără de sfârşit, El constituie realizarea absolută a individului muritor;
  • religiile occidentale: poartă în structura lor de fond anumite dogme, anumite Adevăruri ce trebuie acceptate drept axiome; apelează la constrângere pentru a impune membrilor unui cult respectarea unor percepte ce derivă din dogme; constrângere ce conduce inevitabil şi la opoziţie, la apariţia unor atei, la ură şi lupte fatriciade;
  • religiile orientale: aşează la baza societăţii o construcţie complexă numită MORALĂ; religia vine ca o completare firească a acestui concept / construcţie, religia nu are o dogmă de impus membrilor unui cult; individul apelează la religie pentru a parcurge un drum în căutarea echilibrului, a Adevărului Absolut.

Deşi nu a lăsat nici o lucrare scrisă de el însuşi, Confucius (Kong Fu – Zi) a rămas în cultura chineză / japoneză prin interpretările, comentariile şi reconsiderările date de discipolii săi concepţiei predate de maestru. Întreaga concepţie a lui Confucius însumează 30 de cărţi, între care:[3]

  • Cartea Schimbărilor
  • Cartea Documentelor
  • Cartea Ritualilor
  • Cartea Muzicii
  • Analele Primăverii şi ale Toamnei

Conform cu marele exeget român Mircea Eliade, cultura chineză a preluat o concepţie cosmogonică, de origine divină, sintetizată în termenii YANG şi YIN, noţiuni ce devin două principii antogonice dar şi complementare simultan.[4]

Simplist am putea reda conţinutul celor două principii prin noţiunile de MASCULIN (Yang) şi FEMININ (Yin) din cultura occidentală, întrucât noţiunile de masculin şi feminin sunt complementare şi antagonice în acelaşi timp (nu există unul fără altul, se confruntă permanent pentru egalitate de şanse etc.); în fapt, sensurile asociate principiilor Yang şi Yin sunt extrem de complexe, multiple şi nuanţate. Grafic, conţinutul celor două principii a filozofiei chineze poate fi redat ca în figura 6.1. (unitatea celor două noţiuni se trasează printr-un cerc, se simbolizează perfecţiunea)

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985

Sintetic, sensurile / înţelesurile asociate principiilor Yang şi Yin, ca noţiuni fundamentale a culturii chineze, sunt:

Tabel nr. 6.1. Conceptele Yang şi Yin

a) PRIVITE CA PRINCIPII / NOŢIUNI COMPLEMENTARE

-          Yang este de natură masculină

-          Yin este de natură feminină

-          Yang este analog cu lumina, cerul, soarele, caldul, uscatul

-          Yin este analog cu întunericul, pământul, luna, recele, umedul

-          cerul este yang-ul pur

-          pamântul este yin-ul pur

-          Yang: primăvara şi vara; culoarea roşie, numerele impare

-          Yin: toamna şi iarna, culoarea neagră, numerele pare

-          Privite ca noţiuni complementare, Yang şi Yin asigură împreună PERFECŢIONAREA, adică se obţine EFECTUL DE SINERGIE; întregul este mai mult decât suma părţilor (Aristotel): 3 + 2 = 6

b) PRIVITE CA PRINCIPII / NOŢIUNI ANTAGONICE

-          exceptând Cerul şi Pământul, toate celelalte lucruri, fiinţe sau concepte se compun din Yang şi Yin în diferite proporţii

-          apare o luptă continuă pentru supremaţie, pentru dominarea unui principiu faţă de celălalt,

-          alternanţa dintre Zang şi Yin, conflictul permanent în evoluţia lor temporară asigură transformările succesive din univers şi viaţa individului

-          „mutaţiile” succesive dintre Yang şi Yin asigură, fac posibilă alternarea celor 4 anotimpuri, ziua şi noaptea, naşterea şi moartea etc.

-           Conform teoriei sistemelor, în concepţia holonică, întregul este mai mult decât suma părţilor 3 + 2 = 6

Sursa: O. Drâmba – Istoria culturii şi civilizaţiei vol.I, ESE, 1985

  1. Eliade – Histoire des croyance et des idees religienses, vol I-II Payot, Paris, 1976 -1978

A doua mare şcoală filozofică chineză, fondată aproximativ prin sec IV î.e.n. (deci aproape acum 2500 ani, ca şi confucianismul), aparţine Lao – Zi şi a intrat în cultura europeană sub denumirea de Daoism.[5] Lao-Zi este considerat a fi autorul unui enigmatic volum de teste, intitulat Dao de Jing (conform cu Eliade acesta este textul cel mai profund şi mai complex din toată literatura chineză; occidentalii încă nu au reuşit să ajungă la o înţelegere completă a acestui concept).[6] Aşa cum spune O. Drâmba, de Dao te poţi apropia spre al înţelege, dar nu cu raţiunea, ci pe calea intuiţiei, a contopirii în Dao, remarcă ce redă esenţa filozofiei daoiste. Totuşi, şi daoismul are drept principii fundamentale, drept impulsuri cosmice iniţiale, cele două naţiuni amintite: Yang şi Yin.

În fapt, Japonia a „importat” din Occident ceea ce a dorit: tehnologie, cunoştinţe generale, cunoştinţe de management. Naţiunea niponă a „filtrat” însă fiecare element, material sau nu, importat din SUA şi Europa, ea nu a copiat nici un model, a procedat cu răbdare la adaptare şi „japonizare” a diverselor „cunoştinţe” aduse din occident. Aproximativ acelaşi lucru a făcut Japonia începând cu 2500 de ani în urmă în relaţia cu China: a „importat” confucianismul şi daoismul şi l-a introdus treptat în cultura proprie; acest import şi introducere de concepte filozofice, religioase şi despre viaţă în general s-a făcut prin adaptare şi japonizare (nu s-a copiat nici un model filozofic sau religios existent deja în China). Japonezul obişnuit este extrem de mândru, chiar uşor arogant, de profunzimea şi vechimea culturii nipone; el nu recunoaşte ca fiind „superioară” nici o altă cultură sau naţiune occidentală; singura cultură pe care o acceptă ca fiind „superioară” proprii lui culturi este cea chineză. Într-o schemă grafică putem sugera localizarea Japoniei între Occident şi Orient (China) şi maniera în care naţiunea niponă a recurs la import, filtrare şi adaptare de tot ceea ce este nou şi pertinent, verificat prin aplicare în societate, deşi apare o desincronizare temporală de peste două milenii:

 

 

[1] Concepţia lui Confucius şi noua filozofie – religie pe care a generat-o, inclusiv rolul funcţionarilor numiţi prin concurs în China acelor vremuri se prezintă mai amplu în lucrări de istorie a culturii; vezi O. Drâmba – Istoria culturii şi civilizaţiei – vol.I /Editura Ştiinţa şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985

[2] Ovidiu Drâmba – Istoria culturii şi civilizaţiei – vol.I /Editura Ştiinţa şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985

[3] Idem

[4] M. Eliade – Histoire des croyance et des idees religienses, vol I – II Payot, Paris, 1976 - 1978

[5] M. Eliade – Histoire des croyance et des idees religieuses, vol I-II, Payot, Paris 1976 - 1978

[6] Idem