Dacă avem în vedere, pentru început, presa scrisă, constatăm că istoria mass-media modernă debutează cu apariţia imprimeriei, la mijlocul secolului al XV-lea, fapt ce a bulversat întreaga lume, fără ca schimbările să devină, însă, vizibile imediat. Abia după două secole de la invenţia lui Johann Gutenberg, putem vorbi de o presă scrisă şi despre apariţia ziarelor. În Europa, secolul al XVI-lea este marcat de imprimarea unui mic ziar de către guvernul de la Veneţia, dar ziarul propriu-zis începe a fi tipărit în primele decenii ale secolului al XVII-lea. În Franţa, în 1631, apare La Gazette a lui Théophraste Renaudot; în Germania, la 1660, apare primul cotidian, Leipziger Zeitung. România îşi face „intrarea” în „Galaxia Gutenberg” abia prin 1829, când apare Albina Românească a lui Gh. Asachi, această publicaţie fiind urmată de Curierul Românesc, editat de Ion Eliade Rădulescu şi C. Moroiu (1829-1848) şi Gazeta de Transilvania, editată de George Bariţiu (1838)[1].

Cu privire la radio, se poate susţine ideea că apariţia acestuia reprezintă inovaţia tehnologică a cărei contribuţie esenţială a fost aceea de a uni numeroşii factori sociali care au condus la găsirea unui mijloc de comunicare instantaneu. Originile radiodifuziunii se confundă cu cele ale telecomunicaţiilor şi, de aceea, este foarte greu să precizezi datele cronologice ale descoperirilor, mai ales că, în acea perioadă, echipele de cercetare erau dispersate în întreaga lume. Marile enciclopedii atribuie invenţia radioului celor cinci inventatori: „Heinrich Hertz este părintele radioului, după Lexicon der Deutschen Buchgemeinschaft; pentru Malaïa Sovietskaïa Entsiklopedia, el este Popov. Nuova Enciclopedia Sonzogno păstrează primul loc, evident, pentru Marconi. Le Larousse universel îl citează pe Marconi dupa Branly, iar Encyclopaedia Britannica îl alege pe Lodge”[2]. Heinrich Hertz a descoperit undele electromagnetice, Branly a descoperit detectorul, iar, în 1894, Ollivier Lodge a folosit în experienţele sale un tub cu pilitură ca detector de undă. În 1895, Alexander Popov a inventat antena, după ce a folosit detectorul ca înregistrator de furtuni îndepartate[3]. Totuşi, cel ce a realizat cu adevarat primele transmisiuni radiotelegrafice pe o distanţă de câţiva kilometri a fost Guglielmo Marconi, între anii 1896 şi 1897. Ulterior, el a mărit aria de transmisie, ajungând chiar să emită şi peste Canalul Mânecii (1899) pe o distanţă de aproximativ 50 de kilometri.

Ceea ce numim astăzi radio a fost, de fapt, un mijloc de comunicare cunoscut sub numele de telegrafie fără fir sau T.S.F. (Télégraphie san fil)[4] – T.F.F. (telefonia sau telegrafia fără fir). Invenţia lui Marconi a fost realizată grație descoperirilor lui Galvani în 1780, apoi ale lui Michael Faraday (cercetări importante privind cunoaşterea electromagnetismului) şi ale lui James Clerk Maxwell în ceea ce priveşte undele electrice. La toate acestea se adaugă, desigur, experimentele lui Hertz, din anul 1887. Transmiterea vocii în eter a fost următorul pas până la realizarea radioului. După descoperirea lui Graham Bell, care a reuşit pentru prima dată să transmită în 1876, americanul Lee le Forest a reuşit să facă legatura între Paris – Turnul Eiffel şi Villejuif[5], iar, apoi, în 1910, să facă auzită vocea lui Caruso de la Opera Metropolitană din New York[6]. Primul razboi mondial a ajutat foarte mult la dezvoltarea radioului şi, astfel, în Franţa, emiţătorul de la Turnul Eiffel a început să-şi stabilească şi programe muzicale sau programe de ştiri, dar acestea au fost puse în aplicare abia în 1922. România nu s-a aflat nici în fruntea acestor dezvoltări tehnologice, dar nici chiar pe ultimul loc, aşa cum precizează Eugen Denize: „Începuturile radiofoniei româneşti în sensul larg al cuvantului, incluzând şi radiotelefonia şi radiotelegrafia, se plasează, după toate informaţiile existente, în anul 1908. În acest an, Serviciul Maritim Român a instalat primul post de radiotelegrafie la Constanţa, (…) după care, marina militară a instalat şi ea trei posturi sistem Telefunken, la Călăraşi, Giurgiu şi Cernavodă, iar în 1910, Compania de Specialităţi (geniu) şi-a adus şi ea trei posturi, tot sistem Telefunken, cu scântei”[7]. Ulterior, radioul a cunoscut dezvoltarea datorită posturilor locale ce emit pe frecvenţe destul de mari. Astfel, primul post regional din România a fost cel de la Iaşi.

Referitor la televiziune, se poate spune că, în aceeaşi manieră cu istoria presei scrise şi cea a cinematografiei, aceasta a fost influenţată de diversele descoperiri tehnologice, dar şi de conflictele sociale. La finalul secolului al XIX-lea, descoperirea cinematografului a reprezentat o inovaţie tehnologică şi, în acelaşi timp, un nou mod de a prezenta spectacolele, muzica, divertismentul. Cinematograful a cunoscut dezvoltarea în Europa, în perioada primului război mondial.

Apariţia televiziunii nu trebuie privită ca un fenomen izolat, ci ca un rezultat al unei întregi evoluţii tehnologice. Pentru a transmite imagini şi sunete, televiziunea avea nevoie doar de trei lucruri: fotoelectricitatea, analiza imaginii punct cu punct şi linie cu linie şi undele hertziene. Cel care a transmis pentru prima dată imagini, la 2 octombrie 1925, a fost inginerul scoţian Logie Baird, printr-o transmisie la 28 de linii[8]. În America anilor ’20 se lucra deja la un alt sistem de televiziune, şi anume cel electronic. Primele principii de funcţionare a televiziunii electronice îi sunt atribuite englezului A. A. Campbell Swinton şi rusului Boris Rosing. În Statele Unite, prima transmisiune televizată a avut loc în după-amiaza zilei de 30 aprilie 1939, cu ocazia inaugurării Expoziţiei Mondiale de la New York. În Franţa, cei mai importanţi ani pentru transmiterea fasciculelor hertziene sunt 1932 şi 1935, an în care are loc şi prima emisiune oficială de televiziune, difuzată între Amfiteatrul Şcolii P.T.T. şi Turnul Eiffel.

În România, televiziunea a pătruns încă din perioada în care aceasta era într-un stadiu incipient şi experimental în toată lumea. Primele teste în ceea ce priveşte transmisia la distanţă a imaginilor apar în 1928. Prima emisiune de televiziune din România, care se apropie cât de cât de conceptul actual al înţelesului de emisiune, a fost realizată, în 1937, la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti, în cadrul unor demonstraţii publice. În 21 august 1955, în Bucureşti începe difuzarea regulată a unor emisiuni, transmisie alb-negru. Experimente de televiziune în culori au avut loc încă din 1964. Nicolae Stanciu, specialist în domeniul televiziunii, a ajutat, la rândul său, la lansarea Televiziunii Române pe care a condus-o timp de mulţi ani din punct de vedere tehnic. Contribuţiile sale au vizat calitatea imaginii de televiziune[9].

Dacă secolul al XX-lea a aparţinut tehnologizării, trebuie să menţionăm şi faptul că Internetul este cea mai importantă inovaţie a acestei epoci. După ce, ani de-a rândul, televiziunea a fost supranumită „regina mass-media”, putem spune că locul acesteia a fost ocupat de apariţia Internetului, adică de World Wide Web, care reprezintă reţeaua ce conectează toate computerele prin protocoale de transmisie. Internetul oferă diferite dispozitive de informaţie, de comunicare şi de tranzacţionare. Internetul este media ce permite indivizilor de a se informa, de a dezbate şi de a se mobiliza. Internetul a bulversat şi continuă să bulverseze modul de producţie şi de distribuţie a informaţiei deoarece, în acest moment, tehnologia oferă tuturor posibilitatea comunicării în timp real.

Originile Internetului se regăsesc temporal în 1969, la Ministerul de Apărare din SUA, în reţeaua ARPAnet (Advanced Research Project Agency Network). Reţeaua fusese realizată pentru contractele militare, dar şi pentru schimbul de informaţii între universităţile militare. Internetul se dezvoltă, practic, în 1983, când National Science Foundation (NSF) preia o parte din reţeaua ce făcea schimbul de informaţii între patru calculatoare din patru puncte diferite ale SUA: University of California din Los Angeles (UCLA), University of California din Santa Ana, University of Utah şi Stanford Research Institute (SRI). Astfel, NSF devine conectorul a mii de alte reţele. Până prin 1989 era foarte dificilă utilizarea şi transmiterea informaţiilor, aşa încât Tim Berners-Lee, din Anglia, angajat la Conseil Européen pour la Recherche Nucléaire (CERN), a pus la punct o metodă de organizare a acestor informaţii pentru a putea fi folosite de instituţia sa. A numit această metodă World Wide Web (www) cu ajutorul căreia se poate naviga pe toate paginile de internet şi prin intermediul căreia se obţin toate informaţiile încă din 1991[10].

Internetul este, deci, primul nume al unei revoluţii tehnologice ce poate fi rezumată prin trimitere la ideea de digitalizare[11]. Practic, dezvoltarea Internetului are trei faze majore. Este vorba, mai întâi, despre războiul nedeclarat între SUA şi Uniunea Sovietică, ce a făcut să apară ARPA (Advanced Research Projects Agency), formată în 1957, după ce Uniunea Sovietică a lansat satelitul Sputnik. Datorită ARPA s-au putut transmite pentru prima dată mesajele între două calculatoare, mesaje care erau primite la scurt timp după transmitere, asincrone. A doua mare dezvoltare în istoria Internetului o reprezintă dezvoltarea unui set comun de protocoale de reţea, ceea ce a permis cercetătorilor din diverse reţele locale să comunice unul cu altul prin interconectarea acestor LAN-uri (Local Area Network) într-o reţea de arie largă. Ultima fază de dezvoltare o reprezintă World Wide Web-ul, în anii ’90, care a făcut din Internet ceea ce este astăzi. Semnificaţia măririi acestui WWW a devenit şi mai evidentă în 1992, când Marc Andreesen de la National Centre for Supercomputer Apllication (NCSA) a dezvoltat Mosaic ca un prim browser web. Andreesen este şi cel ce a fondat Netscape Communication şi care a dezvoltat cel mai mare browser comercial Netscape, în 1994. În 1995, Microsoft a apărut pe piaţă cu browser-ul Internet Explorer, browser ce este folosit şi astăzi[12].

Aplicaţiile pe Internet sunt multiple: afişarea de informaţii sub formă de text, imagini, sunete (paginile web), e-mail, video, chat, telefonie cu imagine prin Internet, e-commerce, televiziune online, radio online, jocuri interactive, site-uri de socializare, mediu pentru toate genurile de grafică, Internet baking etc. Pierre Ronsavallon subliniază, în acest sens, că „le rôle effectif majeur d’Internet réside dans son adoptation spontanée aux fonctions de vigilance, de dénonciation et de notation ... mieux Internet est l’expression réalisée de ces pouvoirs...(la) transformation radicale de la notion critique. C’est la métaphore de ce qu’est en train de réaliser Internet dans l’ordre politique: un espace généralisé de veille et d’évaluation du monde... C’est dans cette mesure qu’ Internet peut être proprement considéré comme une forme politique[13].

Într-un exerciţiu de detaliere tehnică, amintim că accesul la Internet se realizează cu ajutorul: a) unui telefon, al unei reţele de telefonie fixă şi al unui modem, prin  formarea unui număr de telefon; b) unei linii de telefon folosită de un singur utilizator; c) unei conexiuni prin reţelele de telefonie mobilă (Vodafone, Orange), doar pentru laptop-uri (calculatoare portabile) sau prin antena celulară terestră utilizând tehnicile GSM sau UMTS; d) unei conexiuni prin radio, utilizând tehnicile WLAN sau Wi-Fi.

 

[1] Marian Petcu, Odette Arhip, Marcela Ifrim (coord.), Studii şi cercetări de istorie a presei, vol. II, an. II, Editura Junimea, Iaşi, 2009.

[2] Patrice Flichy, O istorie a comunicării moderne – Spaţiu public şi viaţa privată, traducere de Mirela Lazăr, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 128.

[3] Eugen Denize, Istoria Societatii Romane de Radiodifuziune, vol I, partea I, Editura Casa Radio, Bucureşti, 1998, p. 25.

[4] Judith Lazar, Sociologie de la communication de masse, Editura Armand Colins, Paris, 1991, p. 25.

[5] Ibidem, p. 25.

[6] Dorin Popa, Mass - media , astăzi, Editura Institutul European, Iaşi, 2002, p. 156.

[7] Eugen Denize, op.cit., p. 27, ap. Radiotelegrafia in Romania. Ce s-a facut pana acum, ce se pregateste pentru viitor. De vorba cu Em. Giurgea, directorul radiocomunicatiilor, în Radio România, an I, nr. 1, 13 septembrie 1925, p. 2.

[8] Patrice Flichy, op. cit., p. 179.

[9] http://ro.wikipedia.org/wiki/Televiziunea_%C3%AEn_Rom%C3%A2nia, accesat 10. 10. 2010.

[10]Patrice Flichy, Internet ou la communaute scientifique, în “Reseaux – Internet – un nouveau mode de communication”, vol. 17, nr. 97/1999, Editura Hermes Science Publications, Paris, 1999, p. 109.

[11]Patrice Flichy, L’invidualisme connecté entre la technique numérique et la société, în “Reseaux – Nouvelles réflexions sur l’internet”, vol. 22, nr. 124/2004, Editura Lavoisier, Paris, p. 9.

[12] Terry Flew, New media an introduction, a III-a ediţie, Editura Oxford University Press, 2008, p. 5 – 7.

[13] P., Ronsavallon, La contre démocratie la politique à l’age de la defiance, Editura Le Seuil, 2006, pag. 346, apud Josiane Jouët, Sociologue des medias numériques, Ouvrage collectif sous la direction de Christine Leteinturier şi Rémy Le Champion, Editura Ellypses, Paris, 2009, p. 120.