În anii `80-`90, multiculturalismul s-a impus nu doar ca practică în expansiune în democrațiile occidentale, ci și ca un curent major al gândirii politice. Listele gânditorilor care au contribuit la afirmarea doctrinei vor fi întotdeauna incomplete. Iată una, a promotorilor abordării pluralist liberale a multiculturalismului: Clarles Taylor, Will Kymlicka, Yael Tamir, David Miller, Jeff Spinner, Allan Buchanan, Reiner Baubock, James Tully, Michael Walzer, sau Iris Marian Young (Will Kymlicka şi Magda Opalski, 2001). Între tezele principale ale curentului, politica recunoașterii culturilor minoritare, nevoia deconstruirii mitului statului neutru și valoarea drepturilor minorităților culturale joacă rolul nucleului ideologic.

Clarles Taylor subliniază că identitatea noastră este parțial determinată de recunoașterea sa, sau de absența acestei recunoașteri. Nerecunoașterea rănește, reprezintă o formă a represiunii. Iată de ce recunoașterea nu înseamnă doar o politețe, ci o nevoie umană fundamentală. La nivel social, adevărurile anterioare fac din recunoașterea grupurilor culturale condiția sănătății democrațiilor. Prin politica diferenței, ni se cere să realizăm unicitatea indivizilor și grupurilor, caracterul lor distinct de orice altceva diferit. O politică asimilatorie reprezintă o vină cardinală împotriva idealului autenticității. Neutralitatea statutului, caracterul lui „orb la diferențe” societate, expresie a idealului liberal, sunt în realitate nu doar inumane, căci suprimă diferențele, dar, într-un mod subtil, înalt discriminatorii (Clarles Taylor, 1994, 43).

Ultimul comentariu al lui Clarles Taylor trimite la ampla critică adusă mitului neutralității etnoculturale a statului de către Will Kymlicka (1995b).[1] Oprindu-se la cazul particular al Statelor Unite, Kymlicka enumeră modul în care statul american „nu este lingual neutru”: prin faptul că impune elevilor derularea lecțiilor în limba engleză, cere cunoașterea acesteia drept condiție a obținerii cetățeniei americane, dă englezei statutul de limbă a funcționarilor guvernamentali și a transformat-o în presupoziție a acordării statutului de stat federal. O altă expresie a non-neutralității statului liberal este încercarea de a genera o „cultură societală”, cu pretenția ca aceasta să fie o cultură a tuturor cetățenilor săi, bază a întemeierii comunității politice.

Centrală filosofiei multiculturalismului este recunoașterea drepturilor minorităților culturale. Acestea reprezintă instituționalizarea principiului liberal al egalității dintre grupuri. Ele oferă comunităților etnoculturale echivalența morală cu majoritatea, necesară pentru a participa la construcția națională. Kymlicka (1995b) identifică în practica democrațiilor trei categorii de drepturi colective: drepturi de autonomie, drepturi polietnice și drepturi speciale de reprezentare. Nu doar argumentul teoretic, dar și experiența arată că utilitatea bogăției culturale pentru individ, ca pentru întreaga societate, face neglijabil prețul pe care trebuie să-l plătească, ca urmare a adoptării drepturilor de grup, unii cetățeni.

 

[1] Contribuția lui Will Kymlicka la doctrina multiculturalismului se întinde pe mai bine de douăzeci de ani și acoperă, de la studii punctuale, la cărți clasicizate și rapoarte de expertiză pentru autorități publice.