Instituţia şefului statului face parte din mecanismul prin care se exercită puterea de stat sau, altfel spus, suveranitatea naţională. Şeful statului, în toate regimurile politice, este organul oficial care ocupă locul de vîrf în ierarhia instituţiilor statale antrenate în exercitarea suveranităţii[1].

Cuvîntul prezident în limba română este ieşit din uz, fiind cîndva împrumutat de la francezi. Traducerea corectă este preşedinte, ceea ce înseamnă o persoană care conduce un organ de stat, o instituţie, o asociaţie, dezbaterile unei şedinţe, ale unei comisii. „Preşedintele“ este denumirea oficială a funcţiei de conducere a statului cu formă republicană de guvernare. În acest sens, denumirea de şef de stat atestă acelaşi lucru — conducător de stat — fiind aplicabilă şi monarhului[2].

În decursul timpului, instituţia şefului statului a preluat două forme de organizare şi manifestare:

1)  unipersonală (rege, împărat, sultan, domn, principe sau preşedinte), de regulă, numită, dar în vremurile moderne şi aleasă;

2) colegială — aceasta a purtat şi poartă diverse denumiri: Prezidiu, Consiliul de stat, Consiliul prezidenţial.

Desemnarea sau alegerea şefului statului, atribuţiile şi prerogativele acestei instituţii ţin de o serie de factori: natura sistemului politic; sistemul constituţional şi forma de guvernămînt; anumite tradiţii istorice şi naţionale. Practica social‑istorică de pînă astăzi a relevat patru mari moduri, căi de desemnare a şefului statului: 1) calea ereditară; 2) alegerea de către Parlament; 3) desemnarea şefului de stat de către un colegiu electoral; 4) alegerea şefului statului prin vot universal.

În dreptul public modern, ideea şefului de stat este legată de forma de guvernămînt, concept prin care, de regulă, s‑a răspuns la întrebarea cine exercită puterea în stat: o singură persoană (monocraţia), un grup de persoane (oligarhia) sau poporul, în mod direct, (democraţia)[3]?

Explicarea instituţiei şefului de stat trebuie realizată în funcţie de structura executivului şi de locul şefului de stat în acest executiv, loc ce exprimă şi relaţia popor‑parlament‑şef de stat[4].

Treptat, noţiunea a dobîndit şi semnificaţia definirii statului, din punctul de vedere al modului de desemnare a şefului de stat, unipersonal şi al legăturilor acestuia cu celelalte autorităţi statale.

După forma de guvernămînt, statele se clasifică, de regulă, în două categorii: monarhii, în care şeful statului este desemnat pe baze ereditare sau pe viaţă, şi republici, în care şeful statului, numit cel mai adesea preşedinte, este ales pe o perioadă determinată, fie de popor, prin vot direct sau indirect (republici prezidenţiale sau republici semiprezidenţiale), fie de Parlament (republici parlamentare).

Actualmente, instituţia şefului de stat cunoaşte organizări unipersonale sau colegiale, existînd sub diferite forme: monarh venit la tron pe cale ereditară (Marea Britanie, Japonia, Belgia, Spania); monarh desemnat de familia regală (Arabia Saudită); monarh al unui stat federativ, desemnat de monarhii subiecţilor federaţiei, din rîndurile lor (Malaizia, Emiratele Arabe); preşedinte ales de către întregul popor, Parlament sau un colegiu electoral reprezentativ pentru un termen stabilit (SUA, Germania, Italia, India, China); organ colegial ales de Parlament pentru un termen stabilit, totodată, unele atribuţii care nu pot fi exercitate colegial, cum ar fi primirea scrisorilor de acreditare ale reprezentanţilor diplomatici, se transmit preşedintelui organului colegial (Cuba); şeful Guvernului care, în acelaşi timp, exercită şi atribuţiile şefului de stat (landurile Germaniei); reprezentantul monarhului Marii Britanii în statele cu statut de dominion britanic (Canada, Australia, Noua Zeelendă, Barbados); şeful de stat unipersonal sau colegial care uzurpează puterea în stat, de obicei, fără stabilirea unui termen anumit[5].

 

[1]     Конституционное право зарубежных стран: Учеб. для студентов вузов обуч. по спец. «Юриспруденция»/Под общ. ред. М. В. Баглая, Ю. И. Лейбо и Л. М. Энтина. Москва: НОРМА‑ИНФРА‑М, 2000, р. 210.

[2]     Bantuş I., Secrieru S. Drept constituţional. Chişinău, 2000, p. 109.

 

[3]     Iorgovan A. Op. cit. (2005), p. 287.

[4]     Muraru I., Tănăsescu E. Drept constituţional şi instituţii politice. Op. cit. (2006), p. 236.

[5]     Конституционное (государственное) право зарубежных стран. Учебник. Тома 1‑2. Отв. ред. Б. А. Страшун. Москва: Изд. БЕК, 1996, р. 567‑568.