1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Conţinutul reprezintă un element structural al raportului juridic civil şi se exprimă prin drepturile subiective civile ale subiectului activ şi obligaţiile corelative ce incumbă subiectului pasiv. Drepturile civile subiective formează latura activă a conţinutului raportului juridic civil, iar obligaţiile civile alcîtuiesc latura pasivă a lui.

Intr-un raport juridic civil unilateral subiectul activ este titularul unor drepturi subiective iar subiectul pasiv titularul unor obligaţii civile. Atunci cînd într-un raport juridic civil fiecare subiect are atît drepturi cît şi obligaţii, cînd ambii sînt atît subiect activ cît şi subiect pasiv, vom fi în prezenţa unui raport juridic sinalagmatic.

In cazul drepturilor subiective civile reale şi a celor nepatrimoniale, conţinutul raportului juridic este determinat de lege.

In cazul raportului juridic civil de creanţă, conţinutul raportului juridic este determinat fie de lege fie de cître voinţa părţilor

1. Drepturile subiective civile

Dreptul subiectiv civil reprezintă acea posibilitate recunoscută de lege subiectului activ în virtutea căruia, acesta, poate avea o anumită conduită şi poate pretinde subiectului pasiv o anumită conduită, respectiv a da, a face sau a nu face ceva, care la nevoie poate fi adusă la îndeplinire prin forţa de constrîngere a statului.

Din difiniţia rezultă următoarele elemente definitorii:

--- posibilitatea legală a subiectului activ;

--- el poate avea o anumită conduită;

--- poate pretinde o conduită corespunzătoare de la subiectul pasiv; --- poate apela la forţa coercitivă a statului.

Dreptul civil subiectiv nu se confundă cu efectiva punere în valoare a acestei posibilităţi. Dreptul respectiv nu este, deci, identic cu însăşi conduita persoanei. Un anumit drept subiectiv poate să existe fără ca titularul să-l exercite, exerciţiul dreptului subiectiv constînd în posibilitatea materializată.

Dreptul subiectiv ia naştere în temeul actului sau faptului juridic şi există prin simpla recunoaştere a posibilei conduite.

1.1. Clasificarea drepturilor civile subiective.

Drepturile civile subiective se clasifică după mai multe criterii:

a.) In funcţie de opozabilitatea lor, drepturile civile subiective sînt absolute şi relative.

— Dreptul absolut este acel drept subiectiv în virtutea căruia titularul său poate avea o anumită conduită, iar tuturor celorlalte persoane revenindu-le obligaţie generală negativă de a nu face nimic de natură să îi aducă atingere.

Sînt drepturi absolute, drepturile civile nepatrimoniale şi cele reale caracterizându-se prin următoarele:

--- numai titularii lor sînt determinaţi, iar titularii obligaţiei corelative sînt nedeterminaţi, reprezentând toate celelalte persoane, în afara titularului;

--- obligaţia corelativă a acestor drepturi are întotdeauna acelaşi conţinut, constînd în a nu face nimic de natură să împiedice pe titularul dreptului absolut să-şi exercite dreptul său;

--- sînt opozabile tuturor - erga omnes - în sensul că toate persoanele sînt ţinute să respecte dreptul absolut al titularului.

--- Dreptul relativ este acel drept subiectiv în virtutea căruia subiectul activ, determinat, are posibilitatea de a pretinde de la subiectul pasiv, deasemenea determinat să dea, să facă sau să nu facă ceva.

Sînt drepturi relative drepturile de creanţă care se acracterizează prin următoarele:

--- atît subiectul activ cît şi cel pasiv sînt determinaţi;

--- obligaţia corelativă a unui drept subiectiv relativ poate consta, după caz, în a da, a face sau nu face ceva;

  • dreptul relativ este opozabil numai faţă de subiectele raportului juridic civil.
  1. ) După natura conţinutului lor, drepturile subiective civile sînt patrimoniale şi nepatrimoniale.

--- Drepturile patrimoniale sînt acele drepturi civile subiective care au un conţinut economic, evaluabil în bani. Ele sînt cesibile cître alte persoane prin acte juridice, precum şi prin moştenire legală.

Sînt drepturi patrimoniale, drepturile reale şi de creanţă.

Dreptul real este acel drept subiectiv patrimonial în virtutea căruia titularul său îşi poate exercita atributele asupra unui bun în mod direct şi nemijlocit, fără a fi necesară intervenţia unei alte persoane. Numărul drepturilor reale este expres şi limitativ prevăzut de lege. El conferă titularului său dreptul de urmărire şi de preferinţă.

Distingem două feluri de raporturi reale: principale şi accesorii.

  • drepturile reale principale au o existenţă de sinestătătoare, soart.a lor nedepinzând de existenţa vreun drept. Potrivit legislaţiei în vigoare drepturile reale principale sînt: dreptul de proprietate, dreptul de uz, dreptul de uzufruct, dreptul de abitaţie, de superficie şi servitute.

--- drepturile reale accesorii nu au o existenţă de sinestătătoare ele presupuînd prezenţa unor drepturi de creanţă a căror îndeplinire de cître debitor o garantează. Acestea sînt dreptul de gaj (garanţie reală mobiliară), dreptul de ipotecă (care este o garanţie reală imobiliară), privilegiile şi dreptul de retenţie. Această clasificare prezintă importanţă prin acea că drepturile reale accesorii depind de soart.a dreptului principal, accesorium sequiturprincipale.

Dreptul de creanţă este acel drept subiectiv patrimonial în virtutea căruia subiectul activ determinat, denumit creditor, poate pretinde subiectului pasiv tot determinat, denumit debitor, să dea, să facă sau să nu facă ceva. Acest drept nu conferă titularului nici dreptul de urmărire, nici dreptul de preferinţă, ci doar un drept de gaj general asupra patrimoniului debitorului.

--- Drepturile nepatrimoniale sînt acele drepturi subiective care nu au un conţinut economic evaluabil în bani. Drepturile nepatrimoniale pot fi exercitate numai personal nu şi prin reprezentare.

Distingem următoarele trei categorii de drepturi civile subiective nepatrimoniale.

  • Drepturi nepatrimoniale care privesc existenţa şi integritatea fizică şi morală a persoanei, cum sînt: dreptul la viaţă şi sînătate, dreptul la integritate fizică, dreptul la libertate, dreptul la onoare şi cinste, dreptul la reputaţie, dreptul la secretul vieţii personale etc.,
  • Drepturile care privesc elementele sau atribitele de identificare a persoanei, cum sînt dreptul la nume, la pseudonim, dreptul la domiciliu, la sediu, la stare civilă.

--- Drepturile care privesc latura nepatrimonială a drepturilor de creaţie intelectuală, cum sînt: dreptul de autor, de inventator şi dreptul de inovator.

  1. ) După corelaţia dintre ele drepturile subiective civile pot fi principale şi
  • Sînt principale drepturile subiective civile care au o existenţă de sinestătătoare, în sensul că naşterea, valabilitatea, modificarea şi stingerea lor nu sînt condiţionate de existenţa valabilă a unui alt drept.
  • Sînt accesorii drepturile subiective care nu au o existenţă de sine stătătoare în sensul că ele fiinţează pe lîngă un alt drept, astfel încît naşterea, modificarea şi stingerea lor atîrnă de existenţa valabilă a dreptului principal.
  1. ) După siguranţa oferită titularilor lor drepturile civile subiective sînt pure şi simple, afectate de modalităţi, eventuale şi viitoare.
  • Pure şi simple sînt acele drepturi civile subiective care conferă o deplină siguranţă titularilor lor. Ele îşi produc efectele imediat după naşterea lor, în mod definitiv şi irevocabil.
  • Sînt afectate de modalităţi acele drepturi civile subiective a căror existenţă sau exerciţiu depinde de un eveniment viitor. Printre aceste eveniment putem identifica termenul, condiţia, sarcina, pluralitatea de subiecte ş. a.

--- Drepturile civile subiective eventuale sînt drepturi în germene întrucît lipseşte fie obiectul, fie subiectul, adica unul din componentele necesare existenţei sale. De exemplu dreptul la repararea unui prejudiciu ce s-ar produce în viitor.

--- Drepturile civile subiective viitoare nu au nici un obiect şi nici subiect, şi nu se poate şti dacă obiectul dreptului va exesta în viitor sau dacă va exista persoana căreia să-i aparţină dreptul. De exemplu dreptul la o succesiune viitoare.

1.2. Ocrotirea drepturilor civile subiective.

Ocrotirea drepturilor subiective civile îşi are temeiul în principiul general al dreptului civil al ocrotirii intereselor legitime ale persoanei. Drepturile civile sînt în principiu respectate de bună voie, dar pentru ipoteza încălcării lor există reglementate mijloace de ocrotire juridică: acţiunea în justiţie, excepţia de procedură şi dreptul de a cere executarea silită.

Mijlocul juridic de ocrotire a drepturilor subiective îl reprezintă, de regulă, acţiunea în justiţie. Intradevăr în cazul încălcării unui drept subiectiv civil titularul său poate chema în judecată civilă persoana responsabilă de încălcarea dreptului, iar instanţa de judecată competentă va trebui să dea o hotărâre.

Insă dreptul subiectiv poate fi apărat şi în afara justiţie, prin invocarea excepţiei de neexecutare a contractului, dreptului de retenţie şi autoapărarea

1.3. Exercitarea drepturilor subiective civile.

Exercitarea drepturilor subiective civile constă în posibilitatea materializată, de cître titularul dreptului subiectiv civil, a conţinutului acestui drept. Ea este o activitate îndreptată spre realizarea satisfacerii intereselor oricărui titular în temeiul dreptului propriu. Unele precizări se impun:

--- Drepturile pot fi exercitate potrivit scopului lor economic şi social;

--- Dreptul civil subiectiv trebuie exercitat cu respectarea legilor şi a normelor moralei;

--- Dreptul civil subiectiv trebuie executat cu bună-credinţă;

  • Dreptul civil subiectiv trebuie executat în limitele sale meteriale şi juridice. De exemplu proprietarul unui teren nu poate exercitat dreptul său de proprietate decît în limitele materiale stabilite de întinderea proprietăţii sale, respectând hotarul sau linia vecinătăţii.

2. Obligaţiile civile

Prin obligaţie civilă înţelegem îndatorirea subiectului pasiv de a avea o anumită conduită faţă de subiectul activ. Conduită care constă în a da, a face sau a nu face ceva şi care poate fi impusă la nevoie prin forţa coercitivă a statului. Obligaţia civilă poate fi folosită în trei sensuri:

--- Obligaţia civilă în sensul de îndatorire a subiectului pasiv de a da, a face sau a nu face ceva, sens folosit şi în definiţia de mai sus.

  • Oligaţia civilă în sens de raport obligaţional, adica un raport civil în care subiectul activ, creditorul, poate pretinde subiectului pasiv, debitorul, să dea, să facă sau să nu facă ceva.

--- Obligaţie în sens de înscris constatator a unei creanţe.

2.1. Clasificarea obligaţiilor civile.

Obligaţiile civile se pot clasifica din mai multe puncte de vedere; în funcţie de obiectul lor, după opozabilitatea lor, în funcţie de sancţiunea aplicabilă.

a.) In funcţie de obiectul lor distingem obligaţia de a da, a face şi a nu face; obligaţie pozităvă şi negativă, obligaţie de rezultat şi de diligenţă.

  • Obligaţia de a da este îndatorirea de a constitui sau de a transmite un drept real. De exemplu, obligaţia vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra lucrului vîndut în patrimoniul cumprătorului.

--- Obligaţia de a face este îndatorirea de a executa o lucrare, de a presta un serviciu ori de a preda un bun. De exemplu, obligaţia vânzătorului de a preda bunul vîndut cumpărătorului.

--- Obligaţia de a nu face are un conţinut diferit în funcţie de cum ea este corelativă unui drept absolut sau unui drept relativ.

În cazul în care este corelativă unui drept absolut, obligaţia de a nu face, înseamnă îndatorirea generală de a nu face nimic de natură a aduce atingere acelui drept absolut.

În cazul în care este corelativă unui drept relativ, obligaţia de a nu face, înseamnă, a nu face ceva ce ar fi putut face dacă debitorl nu s-ar fi obligat, în prealabil, la abţinere. De exemplu, obligaţia de a nu planta la o distanţă de mai mică de 3 metri de la gardul despărţitor, deşi distanţa legală este de 2 metri.

  • Obligaţia pozitivă este acea obligaţie care constă în a da sau a face ceva;

--- Obligaţia negativă este acea de a nu face ceva.

--- Obligaţia de rezultat este acea care constă în îndatorirea debitorului de a obţine un rezultat determinat. De exemplu, obligaţia vînzătorului de a preda cumpărătorului bunul vîndut.

--- Obligaţia de dililengă sau de mijloace este acea obligaţie care constă în îndatorirea debitorului de a depune toată stăruinţa pentru obţinerea unui anumit rezultat, fără a se obliga la însăşi obţinerea rezultatului. De exemplu, obligaţia medicului de-a vindeca pacientul de o anumită maladie.

  1. ) După opozabilitatea lor pot fi obligaţii obişnuite sau opozabile numai înte părţi; obligaţii opozabile şi terţilor (scriptae in rem); şi obligaţii reale (propter rem)
  • Obligaţia obişnuită incumbă debitorului şi este opozabilă numai lui.

--- Obligaţia opozabilă şi terţilor este acea obligaţie strîns legată de posesia unui bun, şi care revine unei persoane care, deşi nu a part.icipat la formarea temeiului juridic din care s-a născut, este totuşi ţinută să execute o astfel de obligaţie De exemplu, dacă un bun închiriat este vîndut, cumpărătorul este dator să respecte locaţiunea, dacă disfiinţarea locaţiuniiei, ca urmare a vinderii bunului dat în locaţiune, nu a fost stabilită în contractul de locaţiune art.. 900 C. civ.

--- Obligaţia reală revine potrivit legii, deţinătorului unui bun, în considerarea unei importanţe deosebite a unui astfel de bun pentru societate. De exemplu, deţinătorul unui bun din patrimoniul naţional are obligaţia de ai conserva substanţa bunului.

  1. ) După sancţiunea ce asigură respectarea obligaţiilor civile, avem obligaţii civile perfecte; şi obligaţii civile imperfecte.
  • Este perfectă acea obligaţie civilă a cărui executare, este asigurată la nevoie, printr-o acţiune în justiţie, care obţinînd un titlu executor va putea fi executată silit.

--- Este imperfectă sau naturală acea obligaţie a cărei executare nu se poate obţine pe cale silită, dar, odată executată de bunăvoie de cître debitor, nu va potea fi cerută, cu sorţ de izbîndă, restituirea ei.

Загрузка...