Indiferent de diversitatea opiniilor, definiţia ilicitului contravenţional trebuie să conţină următoarele trăsături (elemente):

  1. a) fapta (acţiunea sau inacţiunea) ilicită, prevăzută de norma materială a dreptului contravenţional;
  2. b) pericolul social al faptei;
  3. c) prevederea în legislaţie a sancţiunii pentru fapta dată (penalitatea);
  4. d)

Trăsăturile nominalizate constituie, de fapt, conţinutul juridic al contravenţiei.

În mod logic, în lipsa a cel puţin uneia dintre trăsăturile (elementele) nominalizate, fapta comisă nu poate fi calificată drept contravenţie, respectiv nu există temei juridic pentru aplicarea sancţiunii contravenţionale[1].

  1. Fapta (acţiunea sau inacţiunea) ilicită, prevăzută în norma materială a legii contravenţionale, este prima trăsătură a conţinutului juridic a contravenţiei.

Prin faptă contravenţională se înţelege manifestarea exterioară a comportamentului unei persoane sub formă de acţiune sau inacţiune social periculoasă.

Acţiunea este o comportare activă prin care se încalcă norma prohibitivă ce interzice o anumită activitate, de exemplu, consumul de substanţe narcotice sau psihotrope fără prescripţia medicului (art. 85 CC al RM).

Inacţiunea constă într‑o comportare pasivă prin care nu se îndeplineşte o obligaţie impusă de legea contravenţională. Astfel, neluarea de măsuri pentru înlăturarea încălcării legislaţiei, indicate în raportul autorităţii abilitate să lichideze cauzele care au condus la astfel de încălcări, constituie contravenţie şi este prevăzută în art. 337 din CC al RM.

Acţiunea sau inacţiunea obţine semnificaţie juridico–contravenţională prin capacitatea ei reală de a produce o urmare antisocială negativă, care constă în vătămarea unor valori sociale, indicate expres în art. 1 din Codul contravenţional al Republicii Moldova, sau în crearea unui pericol în acest sens.

Ilicitul este o trăsătură importantă caracteristică contravenţiei. Întrucît faptele contravenţionale produc o dezorganizare a sistemului de raporturi sociale, ele au un caracter dăunător şi sînt interzise prin acte juridice.

Pentru ca fapta (acţiunea sau inacţiunea) social periculoasă să constituie o contravenţie, ea trebuie să fie prevăzută de legea contravenţională (norma materială a Codului contravenţional).

  1. Pericolul social al faptei comise este cea de‑a doua trăsătură a conţinutului juridic al contravenţiei. După cum deja am menţionat în paragraful întîi al prezentului capitol, în ambele variante de definire a contravenţiei, care au existat în Codul cu privire la contravenţiile administrative al Republicii Moldova (abrogat începînd cu 31 mai 2009), spre deosebire de noţiunea de infracţiune, lipsea elementul „pericolul social“[2].

Atît în literatura de specialitate românească, cît şi în cea autohtonă, urmărim, practic, unanimitatea de opinii a savanţilor în ceea ce priveşte pericolul social, ca element obligatoriu al conţinutului juridic al contravenţiei.

În opinia prof. M. Preda, pericolul social al faptei este una din trăsăturile esenţiale ale contravenţiei. Acest grad de pericol social este stabilit de lege în comparaţie cu cel al interacţiunii, în sensul că contravenţia trebuie să aibă un pericol social mai redus decît cel al infracţiunii. Pentru a putea aprecia gradul concret de pericol social al unei fapte şi a o putea considera drept contravenţie, ne putem servi de aceleaşi elemente ca şi în cazul infracţiunilor[3].

Pericolul social, menţionează M. Preda, se apreciază, în primul rînd, în funcţie de acţiunea sau inacţiunea făptuitorului, care constituie substanţa materială a faptei. O contravenţie este săvîrşită prin acţiune atunci cînd prin comiterea ei se face ceea ce legea interzice, în timp ce contravenţia prin inacţiune constă în omiterea îndeplinirii unei obligaţii de a face, impusă de lege.

Pericolul social vizează o atingere adusă valorilor sociale protejate, atingerea însemnînd lezarea, încălcarea şi nesocotirea dispoziţiilor legale. Caracterul social al pericolului pe care îl reprezintă fapta săvîrşită, este exprimat prin indicarea valorilor sociale lezate. Gradul de pericol social al unei fapte este determinat, în mare parte, de importanţa valorilor sociale încălcate prin săvîrşirea contravenţiei. În ceea ce priveşte gradul de pericol social al contravenţiei, legea statuează că acesta se apreciază în comparaţie cu infracţiunea care prezintă cel mai înalt grad de pericol social, care aduce atingere celor mai importante valori sociale ocrotite prin lege[4].

Cunoaşterea gradului de pericol social al faptei reprezintă un aspect important, atît pentru legiutor, cît şi pentru cel chemat să aplice legea. În vederea stabilirii gradului de pericol social a unei fapte, se procedează la o evaluare al acestuia sub aspectul elementelor sale componente şi a circumstanţelor în care aceasta a fost săvîrşită.

Contravenţia, avînd un pericol social propriu, nu are nicio legătură cu infracţiunea sau cu vreo altă faptă antisocială, oricare ar fi natura acesteia. Avînd o autonomie legală, inclusiv de tratament sancţionator, contravenţia nu poarte fi transformată, indiferent în care condiţii ar fi săvîrşită, într‑o altă faptă antisocială cu o altă carcaterizare juridică.

Din aceste trăsături definitorii trebuie trasă concluzia că descrierea în actul normativ a contravenţiei trebuie să cuprindă elemente proprii şi suficiente care să‑i asigure autonomia legislativă. Prin urmare, stabilirea unei contravenţii nu poate conduce la dezincriminarea tacită sau implicită a unei infracţiuni, dacă aceasta nu a fost voinţa legiuitorului. Pe cale de consecinţă, descrierea faptei contravenţionale prin elementele ei esenţiale nu o poate suprapune unei infracţiuni, decît prin abrogarea concomitentă a acesteia din urmă.

  1. Cea de‑a treia trăsătură a conţinutului juridic al contravenţiei este penalitatea (prevederea în legislaţie a sancţiunii pentru fapta comisă). Acest element al conţinutului juridic al contravenţiei vine să asigure realizarea principiului legalităţii stabilirii şi sancţionării contravenţiilor. În conformitate cu acest principiu, o persoană nu poate fi trasă la răspundere decît în măsura în care fapta respectivă este stabilită şi sancţionată ca atare prin lege şi prin alte acte normative, transferînd, astfel, şi în domeniul contravenţional principiile din dreptul penal: nulla poena sine lege şi nullum crimen sine lege[5].

Ca atare, faptele care constituie contravenţii, sancţiunile ce se aplică şi măsurile care pot fi luate, trebuie, în mod expres, prevăzute în acte normative, fapt ce se constituie într‑o veritabilă garanţie a apărării drepturilor fundamentale ale cetăţenilor[6].

Fapta este prevăzută şi sancţionată prin legea contravenţională atunci cînd o dispoziţie legală o consacră, indicîndu‑i denumirea şi descriindu‑i conţinutul, astfel, stabilindu‑se implicit principiul legalităţii contravenţionalizării şi principiul legalităţii sancţiunii contravenţionale.

Legalitatea contravenţionalizării presupune descrierea corespunzătoare a faptelor care urmează a fi calificate drept contravenţii, atît cu prilejul elaborării reglementărilor prin care se stabilesc şi se sancţionează contravenţii, cît şi cu prilejul aplicării acestor reglementări, fiind exclusă extinderea contravenţiei prin analogie[7].

Legalitatea sancţiunii contravenţionale presupune redactarea reglementării contravenţionale, în conţinutul căreia trebuie să se găsească, în mod obligatoriu, anumite prevederi: descrierea faptelor ce constituie contravenţii cu fixarea sancţiunii ce urmează a fi aplicată autorului faptei ilicite şi precizarea organelor competente să aplice sancţiunea contravenţională. De asemenea, sînt necesare şi alte menţiuni: limita minimă şi limita maximă a sancţiunii contravenţionale, dispoziţii privind modul de stabilire a despăgubirilor pentru pagubele cauzate prin contravenţie, precizarea organului care aplică sancţiunea contravenţională atunci cînd este altul decît organul constatator de contravenţie etc[8].

Considerăm că contravenţia fără pedeapsă nu are sens juridic contravenţional[9]. În partea specială a Codului contravenţional al RM, sancţiunile tuturor normelor materiale juridice conţin felurile şi limitele pedepsei contravenţionale pasibile de aplicare. Numai prin stabilirea pedepselor pentru comiterea contravenţiilor, legea contravenţională îşi realizează sarcinile prevăzute în lege[10].

  1. Cel de‑al patrulea element al conţinutului juridic al contravenţiei este culpabilitatea (vinovăţia). În ceea ce priveşte vinovăţia ca element obligatoriu al conţinutului juridic al contravenţiei, în doctrinele analizate (românească, rusă, moldovenească) există consens absolut.

Toţi specialiştii din domeniu confirmă faptul că contravenţia, ca instituţie juridică, va avea loc numai atunci cînd fapta antisocială cu un grad de pericol social mai redus decît infracţiunea şi sancţionată prin lege va fi comisă cu vinovăţie.

Contravenţia se caracterizează, în primul rînd, prin aceea că este o faptă, o manifestare a făptuitorului în sfera relaţiilor sociale, o intervenţie a acestuia împotriva valorilor sociale ocrotite de lege, de natură a le leza integritatea sau a le pune în pericol.

Întrucît această manifestare are aptitudinea de a produce modificări în lumea exterioară, prin faptă, în sens mai larg, se înţelege manifestarea înfăptuită împreună cu urmarea produsă, adică vătămarea unor valori sociale, sau crearea unui pericol pentru acestea, sens la care se referă, de regulă, legea.

Acţiunea reprezintă o conduită pozitivă a făptuitorului, prin care acesta îşi mobilizează întreaga energie pentru a produce o modificare în realitatea ce‑l înconjoară.

Inacţiunea constă în neîndeplinirea unei obligaţii impuse de lege, producînd astfel o urmare dăunătoare, care n‑ar fi avut loc dacă făptuitorul se conforma obligaţiei prescrise.

Vinovăţia implică un act de conştiinţă, care presupune înţelegerea consecinţelor săvîrşirii unei fapte sancţionată de lege (factor intelectiv) şi, în al doilea rînd, acceptarea şi urmărirea producerii consecinţelor mai sus menţionate, deci actul de voinţă (factor volitiv). În această ordine de idei s‑a precizat că atunci cînd un individ a hotărît să‑şi realizeze un scop oarecare şi a ales pentru aceasta calea acţiunii ilicite, voinţa sa fiind liberă şi conştientă, înseamnă că a acţionat cu vinovăţie. Ca şi în dreptul penal, menţionează A. Iorgovan, vinovăţia în materia dreptului administrativ şi celui contravenţional preia două forme: intenţie şi culpă. Aşadar, se consideră că există vinovăţie atunci cînd fapta care reprezintă un pericol social este săvîrşită cu intenţie sau din culpă.

Ilicitul contravenţional poate să constea dintr‑o acţiune, dintr‑o inacţiune sau din fapte comisiv‑omisive, legate indisolubil de o anumită aptitudine psihică a autorului acestor fapte faţă de consecinţele lor negative. În ceea ce priveşte această aptitudine psihică, vinovăţia, consideră că pentru contravenţie dreptul comun îl reprezintă dreptul penal. Ca atare, pentru a înţelege semnificaţia formelor vinovăţiei în dreptul contravenţional va trebui să ne raportăm la legislaţia şi doctrina penală şi nu la doctrina şi legislaţia civilă.

În viziunea autorului S. Furdui, culpabilitatea este un element obligatoriu al structurii contravenţiei, care include: 1) fapta ilicită comisă cu vinovăţie; 2) fapta cu pericol social mai redus decît infracţiunea; 3) fapta prevăzută şi sancţionată prin legea contravenţională — trăsături ce o caracterizează juridic[11]. Vinovăţia este aptitudinea psihică conştientă şi voită a persoanei trase la răspundere contravenţională faţă de fapta comisă şi urmările sale, aptitudine manifestată sub două forme: intenţie sau culpă. El consideră că formele vinovăţiei — intenţia şi culpa — se diferenţiază prin două elemente: a) de conştiinţă (factorul intelectiv, de prevedere, de reprezentare) şi b) de voinţă (factorul volitiv), între acestea existînd o strînsă legătură, corelîndu‑se reciproc în mod continuu. Pentru ca să existe vinovăţie, persoana care a comis contravenţia trebuie să fie responsabilă, adică să‑şi dea seama de semnificaţia şi valoarea acţiunilor sale, de a le putea stăpîni şi dirija. Responsabilitatea presupune existenţa celor două elemente: de conştiinţă şi de voinţă, lipsa oricăreia dintre acestea atrage inexistenţa contravenţiei, datorită lipsei de vinovăţie, conchide autorul respectiv. Pentru existenţa contravenţiei, atît conştiinţa, cît şi voinţa trebuie să fie liber exprimate, neviciate şi nedeformate, dacă însă aceste elemente au fost atacate prin eroare sau constrîngere, nu mai există vinovăţie şi, implicit, contravenţie.

În urma sintezei rezultatelor analizei conţinutului juridic al contravenţiei, propunem următoarea ei definiţie: „Constituie contravenţie fapta — acţiunea sau inacţiunea — ilicită, cu un grad de pericol social propriu, săvîrşită cu vinovăţie, care atentează la valorile sociale ocrotite de lege şi alte acte normative ale organelor abilitate, care poate fi sancţionată potrivit Codului contravenţional“.

 

[1]     Guţuleac V. Tratat de drept contravenţional. Op. cit., p. 99.

 

[2]     Guţuleac V. Tratat de drept contravenţional. Op. cit., p. 101.

[3]     Preda M. Curs de drept administrativ. Partea generală. Bucureşti: Casa editorială Calistrat Hogaş, 1995, p. 194.

 

[4]     Preda M. Drept administrativ. Partea generală. Ediţie revăzută şi actualizată. Bucureşti: Lumina Lex, 2000, p. 270.

[5]     Manda C. Drept administrativ: tratat elementar. Bucureşti: Lumina Lex, 2007, p. 382.

[6]     Ibidem.

[7]     Furdui S. Dreptul contravenţional. Op. cit., p. 90.

[8]     Furdui S. Dreptul contravenţional. Op. cit., p. 91.

[9]     Guţuleac V. Tratat de drept contravenţional. Op. cit., p. 101.

[10]    Codul contravenţional al RM, art. 1.

[11]    Furdui S. Dreptul contravenţional. Op. cit., p. 89.