O serie de studii arată că în prezent costurile pe care le implică corectarea noncalităţii şi cele necesare pentru prevenirea şi evaluarea ei reprezintă în medie 15% din cifra de afaceri a unei întreprinderi.

Aceste costuri reprezintă un instrument important de valorizare a calităţii, o sursă importantă de maximizare a profitului întreprinderii. Prin intermediul acestor costuri există posibilitatea identificării activităţilor ineficiente, a punctelor critice în desfăşurare proceselor.

Realizarea unor produse de calitate presupune efectuarea unui ansamblu de cheltuieli, grupate în următoarele categorii:

  • cheltuielile necesare pentru studierea pieţei;
  • cheltuieli de cercetare - dezvoltare
  • cheltuieli de proiectare;
  • cheltuieli cu planificarea fabricaţiei produselor;
  • cheltuieli de menţinere a preciziei de lucru a echipamentelor;
  • cheltuieli cu resursele umane;
  • cheltuieli cu promovarea desfacerii produselor;
  • cheltuieli cu evaluarea produselor;
  • cheltuieli cu prevenirea defectelor;
  • cheltuieli datorate rebuturilor;
  • cheltuieli cu informarea personalului asupra nivelului calităţii produselor.

în practica economică aceste cheltuieli sunt grupate în patru grupe:

  • cheltuieli de prevenire - cheltuieli de preîntâmpinare a apariţiei defectelor;
  • cheltuieli de evaluare şi control - cheltuieli cu activităţi de încercare, inspecţii şi examinări pentru a stabili dacă cerinţele specificate sunt corespunzătoare;
  • cheltuieli de defectare internă - ocazionate de corectarea tuturor neconformităţilor depistate înainte de livrarea produsului la beneficiar;
  • cheltuieli de defectare extern-cheltuieli ocazionate de corectarea neconformităţilor după livrarea produselor.

Potrivit abordării tradiţionale a corelaţiei "costuri- calitate", costurile defectărilor interne şi externe scad pe măsură ce creste nivelul calităţii produselor, în timp ce costurile de prevenire şi evaluare cresc. 

în lucrări recente de specialitate modelul tradiţional al corelaţiei "costuri - calitate" este reconsiderat. Astfel, punctului de minim al costului total al calităţii îi poate corespunde nivelul maxim al calităţii şi nu neapărat unul optim. Din acest motiv nu este nevoie de o investiţie infinită pentru a asigura o creştere continuă a nivelului calităţii. Costurile defectărilor şi cele de prevenire şi evaluare pot să scadă, în condiţiile creşterii calităţii, spre deosebire de abordarea tradiţională a acestei corelaţii.