INTRODUCERE

 

Una din componentele managementului administraţiei publice, care dobîndeşte o importanţă majoră în condiţiile actuale, o reprezintă metodele, tehnicile şi instrumentele manageriale. Această evoluţie se explică prin amplificarea orientării spre funcţionalitate şi profitabilitate a administraţiei publice, trecerea managementului public înt-o proporţie din ce în ce mai mare de la faza descriptiv-explicativă la faza normativ-aplicativă.

Metoda reprezintă un mod de cercetare, de cunoaştere şi de transformare a realităţii. Metoda reprezintă aspectul teoretic activ al ştiinţei, care jalonează calea dobîndirii de cunoştinţe noi. Preocupată de reflectarea veridică a fenomenelor studiate, metoda îşi asigură un caracter ştiinţific şi o eficienţă practică în abordarea realităţii. În ştiinţă, metoda ia naştere prin conversiunea domeniului teoretic enunţiativ în indicaţii asupra modului cum trebuie abordat obiectul pentru a se obţine cunoştinţe autentice.

În managementul public, metoda este o structură de ordine, un program după care se reglează acţiunile practice şi intelectuale în vederea atingerii unui scop. Orice metodă are un caracter instrumental, ce ne apare ca o modalitate de intervenţie, de informare, de interpretare, de acţionare.

În managementul public se apelează la numeroase tehnici. Ele au aparut din necesitatea optimizării deciziilor şi vizează creşterea eficienţei managementului public.
          Rolul şi utilitatea tehnicilor manageriale rezidă din faptul că pe această cale managerul, ajutoarele sale, personalul de specialitate îşi practică profesiunea în cadrul instituţiei.

Tehnicile definesc un ansamblu de reguli, procedee şi instrumente prin care se soluţionează concret problemele ce decurg din funcţiile managementului public.

 

 

 

 

 

  1. Noţiuni generale cu privire la managementul public

 

Tranziţia spre economia de piaţă determină o transformare şi în calitatea administraţiei, conducând la profesionalism (ceea ce înseamnă o instruire permanentă a funcţionarilor publici la un înalt nivel).

Managementul public:

  • studiază procese şi relaţii de management;
  • se bazează pe principii şi legităţi;
  • este determinat şi determină: valori economice, politice , sociale, culturale;
  • încearcă satisfacerea interesului public;
  • sporeşte nivelul de performanţă în organizarea şi funcţionarea instituţiilor publice.

Managementul public poate fi definit ca ansamblul proceselor şi relaţiilor de management, bine structurate, existente între componente ale sistemului administrativ , prin care , în regim de putere publică, se aduc la îndeplinire legile/procesele de acţiune, şi/sau se planifică, organizează, coordonează, gestionează şi controlează activităţi ce satisfac interesul public.

 

CARACTERISTICILE  MANAGEMENTULUI PUBLIC

1.INTEGRATOR

Scopul: fundamentare soluţii de perfecţionare şi raţionalizare sistem administrativ

2.POLITIC

Este influenţat de factorul politic.

Trăsătura dominantă a managementului public este tocmai caracterul său politic.

3.DE DIVERSITATE

Există instituţii cu competenţă materială generală şi instituţii cu competenţă specială: instituţii centrale şi locale.

4.COMPLEX

Reuneşte elemente specifice managementului din diferite domenii aparţinând sectorului public: învăţământ, cultură, sănătate  etc .

5.DE SINTEZĂ

Preia din alte domenii concepte, metode, teorii ce sunt folosite cu succes de funcţionarii publici.

PRINCIPIILE MANAGEMENTULUI PUBLIC

LEGALITĂŢII

Cadrul legal în care se desfăşoară activitatea

RESTRUCTURĂRII

Scopul: crearea unui aparat administrativ eficient

FLEXIBILITĂŢII

Adaptare rapidă la schimbări

PERFECŢIONĂRII

Impuse de schimbările continue

CONDUCERII AUTONOME

Adaptarea sistemului la condiţiile de timp şi loc

Se îmbină cu conducerea unitară pentru a nu cădea în birocratism

CONDUCERII UNITARE

Subordonarea instituţiilor administraţiei unele faţă de altele – ierarhie bine definită

Relaţii între structurile sistemului de administraţie

RELATII

CU CINE

1. INTERNE

Între :

  • Autorităţile Puterii Executive
  • Legislative
  • Judecătoreşti

2. EXTERNE

Între :

Administraţie şi :

  • ONG-uri
  • Agenţi Economici
  • Persoane fizice, etc.

Managementul componentelor interne presupune :

  • Organizare: managerul stabil este o condiţie pentru structura şi procedurile de coordonare ale activităţii căutând să recruteze persoana cea mai potrivită pentru un anumit post[1];
  • Eficienţa organizaţiei depinde în primul rând de membrii săi, de cunoştinţele şi pregătirea lor, de calitatea procesului de recrutare şi selecţie, de directivele stabilite de management;
  • Sistemele informaţionale manageriale susţin conducerea în luarea unor decizii şi în cuantificarea eficienţei.

Managementul financiar

Pentru orice activitate de interes public sunt necesare fonduri care sunt atrase prin sistemul de impozite şi taxe. Natura şi limitele activităţii guvernamentale sunt determinate de consistenţa bugetului. Tranzacţiile guvernamentale, politica de echilibrare a economiei naţionale sunt susţinute de către Buget. Bugetul este şi un document politic pentru că cererea este mai mare decât Bugetul (există criterii de repartiţie de la Buget).

Sunt de menţionat trei elemente:

  • alocarea (raportul dintre sectorul public şi cel privat);
  • distribuirea (încercarea guvernului de a echilibra venitul mediu);
  • furnizarea de informaţii adecvate.

Funcţiile financiare ale bugetului sunt:

  • evaluarea cheltuielilor sectorului public privat;
  • acţiunea ca instrument legislativ şi de control.

Managementul resurselor umane

Managementul resurselor umane stabileşte un anumit set de proceduri privind:

  • recrutarea şi selecţia de personal;
  • motivarea şi definirea posturilor;
  • dezvoltarea şi evaluarea personalului;
  • evoluţia în carieră[2].

Teoria lui Weber avea în vedere, relativ la această temă:

  • angajarea pe viaţă;
  • asigurarea unei pensii;
  • construirea unei cariere în interiorul instituţiilor publice.

Instituţiile publice au în vedere în prezent:

  • recrutarea după merit;
  • realizarea unei unităţi interne;
  • recrutarea independentă, fără control guvernamental;
  • reglementari care descurajează recrutarea străinilor în poziţii superioare;
  • proiecte legislative împotriva concedierilor arbitrare;
  • o structură ierarhică a posturilor;
  • un sistem stabil de ordonare salarială;
  • promovare în funcţie de eficienţă;
  • asigurarea pensiilor[3].

Managementul performanţei

Pentru măsurarea performanţelor sectorului public sunt necesari indicatori specifici. Trebuie făcută distincţia între eficienţa clasică şi calitatea serviciului public.

Managerii trebuie să îndeplinească următoarele condiţii :

  • să aibă o viziune clară a obiectivelor şi a mijloacelor de realizare a acestora, să măsoare aceste performanţe în raport cu obiectivele;
  • să înţeleagă care sunt resursele şi căile cele mai eficiente de a le investi;
  • să deţină informaţii despre posturi, pregătire şi accesul la expertiza de specialitate;

Interdependenţe cu alte domenii ale ştiinţei

Procesul de deschidere şi dinamizare a politicii publice a condus la schimbarea de atitudine a grupurilor de presiune, care sunt parte activă a procesului decizional.

Deci, mediul extern influenţează sistemul birocratic. Managementul instituţiilor publice se dezvoltă şi în raport de:

  • forţele externe;
  • componenţa politică;
  • orientarea economică.

 

  1. Metode şi tehnici de management

 

         Tehnicile de management sînt un ansamblu de reguli, procedee şi instrumente prin care se soluţionează concret problemele ce decurg din funcţiile managementului.

Acestea se caracterizează prin faptul că:

  • înglobeaza aspectul concret al acţiunii;
  • asociază modurile de activitate ale cadrelor de conducere prin care aceştia îmbină cunoştinţele teoretice cu experienţa şi iscusinţa personală acumulate în timp.

Regulile de management sînt acte normative specifice unei organizaţii prin care se precizează cadrul în care se aplică metodele şi tehnicile manageriale.
Procedeele manageriale reprezintă maniera de a acţiona în cadrul exercitării unor tehnici sau metode[4].

Instrumentele manageriale - mijloacele tehnice şi conceptuale prin care devin funcţionale tehnicile şi metodele de management.

Pot  fi:

  • materiale (telefon, fax, calculator etc.)
  • conceptuale (cuvinte, obiective, decizii, planuri, prognoze,
    organigrame, simboluri etc.)

  Metodele de management sînt un ansamblu de principii şi tehnici care indică maniera de desfăşurare a funcţiilor de conducere, asigurînd rezolvarea concretă a problemelor ce decurg din aceste functii, în vederea stabilirii şi realizării obiectivelor organizaţiei:

  • managementul prin obiective (MPO);
  • managementul prin excepţii (MPE);
  • managementul prin proiecte;
  • managementul participativ;
  • managementul pe produs;
  • managementul prin bugete.

Sistemul de management reprezintă un ansamblu de metode şi tehnici asociat cu procedurile informaţionale, decizionale şi organizatorice specifice metodelor şi tehnicilor integrate în cadrul sistemului[5].

În stricto senso, sistemele, metodele şi tacticile de management reprezintă modalităţile folosite în managementul public pentru a previziona activitatea în domeniul administraţiei publice, a organiza munca colaboratorilor, a coordona acţiunile acestora, a-i antrena la stabilirea şi realizarea obiectivelor, a controla activitatea colaboratorilor şi a regla activităţile menţinînd echilibrul organizaţiei.

În lato-senso sistemele, metodele şi tehnicile de management reprezintă modalităţile folosite de funcţionarii de conducere şi executanţi din aparatul de conducere pentru soluţionarea problemelor ce decurg din funcţiile administrării prin care se pun în mişcare activităţile pentru realizarea obiectivelor propuse.

În activitatea de management a organizaţiei este necesar să se folosească o multitudine de sisteme, metode şi tehnici întrucît personalul de conducere din acest domeniu trebuie să soluţioneze o gamă largă de probleme, fiecare problemă rezolvîndu-se printr-o metodă sau tehnică specifică.

În situaţia în care managerul foloseşte o gamă restrînsă de metode şi tehnici, eficienţa activităţii se va diminua considerabil.

 

 

  1. Metode şi tehnici utilizate în managementul public

 

Desfăşurarea activităţii în instituţiile publice presupune utilizarea unui ansamblu de metode şi tehnici, care să permită realizarea obiectivelor stabilite la toate nivelurile administraţiei. În procesul de exercitare a funcţiilor managementului public, funcţionarii publici cu funcţii de conducere şi reprezentanţii aleşi sau numiţi se confruntă cu o largă varietate de nevoi sociale generale şi/sau specifice pentru satisfacerea cărora este necesară folosirea unor metode şi tehnici de management public generale şi specifice.

Metoda administrativă reprezintă o modalitate sau un ansamblu de modalităţi care facilitează realizarea unor obiective ale instituţiilor din administraţia publică.

De asemenea, metoda administrativă reprezintă un instrument utilizat de funcţionarii publici, pentru a realiza sistemul de obiective al instituţiei în care îşi desfăşoară activitatea.

În managementul public se aplică o serie de metode şi tehnici specifice alături de cele care se regăsesc şi în alte domenii ale ştiinţei.

Metoda administrativă presupune un mod organizat de gîndire şi acţiune în vederea obţinerii unor rezultate maxime cu eforturi minime.

În funcţie de obiectivele urmărite, metodele aplicate în administraţia de stat sunt grupate în 3 categorii în accepţiunea lui Dumitru Brezoianu.

Principalele metode utilizate în managementul public sînt:

1 – Metode de executare;

2 – Metode de organizare şi funcţionare;

3 – Metode de cercetare[6].

Consultarea mai multor materiale de specialitate ne îndreptăţeşte să facem încă de la început o precizare referitoare la aceste metode. Deşi în cele mai multe lucrări de specialitate din domeniu aceste metode sunt prezentate ca instrumente la îndemîna celor care îşi desfăşoară activitatea în sistemul administraţiei publice, totuşi, după părerea noastră, ele reprezintă în mare parte cîteva modalităţi practice, adesea activităţi chiar determinate de anumite situaţii apărute în realizarea obiectivelor administrative.

În accepţiunea noastră metodele din această categorie sunt de fapt diverse forme de exercitare a funcţiei de motivare a managementului public, se face distincţie între metodele aplicate în sistemul administraţiei publice din diferite tipuri de state.

În categoria metodelor de executare sunt cuprinse:

- Metoda constrîngerii;

- Metoda convingerii;

- Metoda cointeresării.

Metoda constrîngerii se aplică în mod expres în statele totalitare, care au fost transformate în instrumente de dominare de către o minoritate socială privilegiată asupra majorităţii societăţii, lipsită de drepturi şi asuprită. În statele nedemocratice, metoda constrîngerii este principala metodă de asigurare a executării deciziilor administrative, a actelor organelor statului, în general[7].

În ţările democratice în care organele de stat apără şi promoveaza interesele cetăţenilor şi acţionează cu consecvenţă pentru creşterea bunăstării materiale şi spirituale a membrilor societăţii este folosită metoda convingerii.

În statele în care se foloseşte cu precădere metoda convingerii, deciziile administrative, actele organelor statului sunt respectate şi executate de bunăvoie de către funcţionarii publici şi de membrii societăţii, conştienţi fiind că prin aceasta acţionează în propriul lor interes. Consecinţa firească a unei astfel de situaţii o constituie faptul că, în statele democratice, principala şi cea mai frecvent folosită metodă de executare a actelor organelor de stat este metoda convingerii.

Statul poate să utilizeze şi alte metode pentru a determina funcţionarii publici şi cetăţenii să-şi îndeplinească obligaţiile ce le revin, iar personalul implicat în sistemul administraţiei să fie eficace. Astfel, se pot acorda recompense materiale pentru realizări deosebite în propria activitate. Stimulentele folosite amplifică gradul de cointeresare a funcţionarilor publici, în special. Metoda cointeresării presupune elaborarea unor sisteme de indicatori pentru sensibilizarea angajaţilor instituţiilor publice faţă de realizarea intereselor publice generale.

Din categoria metodelor de organizare şi funcţionare fac parte cinci metode cunoscute în literatura de specialitate ca instrumente folosite în procesul de organizare a activităţii desfăşurate în cadrul instituţiilor administraţiei publice. Printre metodele de organizare şi funcţionare folosite în administraţia de stat prezentăm în continuare:

- Metoda organizării raţionale a activităţilor administrative;

- Metoda şedinţei;

- Metoda conducerii eficiente;

- Metoda valorificării experienţei în muncă;

- Metoda structurării corespunzătoare a programului funcţionarilor publici.

Este necesară o precizare referitoare la metodele din această categorie. Cu excepţia metodei şedinţei, care, după părerea noastră, constituie principala metodă folosită în sistemul administraţiei publice de către funcţionarii publici situaţi pe diferite niveluri ierarhice, toate celelalte descriu de fapt cîteva proceduri şi activităţi prin care obiectivele administraţiei publice pot fi realizate[8].

Metoda organizării raţionale a activităţilor administrative descrie, de fapt, modul în care activităţile administrative trebuie să se desfăşoare pentru a servi realizării obiectivelor managementului public.

Metoda presupune conceperea unui plan de activitate, care să fie orientat, pe de o parte, către realizarea obiectivelor sociale şi pe de altă parte, să detalieze, la nivelul instituţiilor administrative, o serie de activităţi menite să susţină îndeplinirea misiunii sociale a managementului public.

Metoda organizării raţionale a activităţii administrative presupune conceperea unor planuri de activitate pe ansamblul sistemului administrativ şi a unor planuri de detaliu pentru fiecare instituţie publică.

Întrucît cea mai mare parte a deciziilor administrative sunt adoptate în cadrul grupului, respectiv prin consultarea managerilor publici în comisii şi/sau plenuri, o deosebită importantă prezintă metoda şedinţei.

În esenţă, utilizarea şedinţei în instituţiile publice constă în reunirea mai multor persoane din sistemul administrativ, pentru un interval de timp, în vederea soluţionării, în comun, a unor probleme cu caracter decizional, informaţional, de analiză şi cercetare. Şedinţa constituie modalitatea principală de transmitere a informaţiilor şi de culegere a feedback-ului de la un număr mare de componenţi ai sistemului administraţiei publice.

Pot fi identificate cîteva precizări referitoare la numărul de şedinţe şi tipul acestora în administraţia publică. După cum ştim, parlamentul şi guvernul îşi desfăşoară, în cea mai mare parte, activitatea în cadrul unor şedinţe, care sunt de informare, de analiză sau decizionale.

În consecinţă, ori de cîte ori este necesar, Primul Ministru, Preşedintele Parlamentului reunesc miniştrii, respectiv parlamentarii, pentru o şedinţă în plen. De asemenea, sunt frecvente situaţiile în care activitatea Parlamentului se desfăşoară pe Comisii şi în cadrul acestora se organizează şedinţe cu un număr restrîns de parlamentari care fac parte din comisiile de resort.

Desigur, metoda şedinţei se foloseşte şi la nivelul administraţiei locale de către funcţionarii publici şi reprezentanţi aleşi şi numiţi în instituţiile publice din administraţia locală. Aceste şedinţe au loc ori de cîte ori funcţionarii publici şi reprezentanţii aleşi sau numiţi cu funcţii de conducere consideră necesar[9].

În instituţiile publice, utilizarea metodei şedinţei, are o serie de particularităţi, determinate de specificul domeniului. Astfel, durata unei şedinţe poate varia de la 15 minute la 2-4 ore, în funcţie de tipul şedinţei şi/sau de nivelul administrativ pe care se utilizează. Numărul participanţilor la şedinţă variază, de asemenea, în funcţie de nivelul pe care se utilizează metoda şi de tipul deciziilor administrative care urmează a fi adoptate.

În utilizarea acestei metode se constată o serie de abateri de la regulile generale şi universale cu influenţe atît asupra calităţii deciziilor administrative, a funcţionalităţii sistemului administrativ şi a eficacităţii managementului public.

Metoda conducerii eficiente constă într-un ansamblu de modalităţi orientate spre desfăşurarea unor activităţi eficiente de către managerii publici implicaţi în procesele de management şi de execuţie din instituţiile publice. Pentru aceasta, ei trebuie să posede cunoştinţe în domeniul în care îşi desfăşoară efectiv activitatea, în domeniul administrativ juridic, calităţi morale, dar şi calităţi şi cunoştinţe în domeniul economic, al managementului, sociologiei şi psihologiei.

Pentru o conducere eficientă este necesară o foarte bună cunoaştere a realităţii sociale, a intereselor sociale care stau la baza stabilirii obiectivelor din cadrul sistemului administrativ. De asemenea, metoda conducerii eficiente presupune stabilirea unor raporturi de muncă eficiente între funcţionarii publici cu funcţii de conducere în sistem şi ceilalţi colaboratori şi subordonaţi.

O influenţă considerabilă asupra calităţii proceselor de management şi de execuţie din sistemul administrativ şi asupra rezultatelor activităţii funcţionarilor publici are experienţa în muncă care provine din derularea într-un timp îndelungat a aceloraşi operaţii sau a unora foarte apropiate în ceea ce priveşte particularităţile lor.

Experienţa imprimă funcţionarului public o foarte bună abilitate, ceea ce conduce la realizarea rapidă şi eficientă a sarcinilor. Efectuarea permanentă a aceloraşi operaţii poate avea însă şi efecte negative în momentul în care intervine rutina, comoditatea, lucrările fiind executate în mod mecanic fără nici un fel de efort intelectual[10].

Rutina poate atrage pasivitatea, elimină nu numai dorinţa îmbunătăţirii muncii, introducerii de modalităţi noi, superioare de îndeplinire a sarcinilor, ci generează chiar o atitudine refractară faţă de inovaţii, tendinţa de a limita orice fel de schimbare în activitatea desfăşurată. Prin folosirea metodei valorificării experienţei în muncă, personalul din sistemul administraţiei publice este încurajat să-şi valorifice potenţialul profesional dobîndit în timp, dar şi capacitatea creativă pentru găsirea unor soluţii eficiente la ineditele probleme sociale care apar în diferite perioade.

Metoda structurării corespunzătoare a programului funcţionarilor publici constituie o importantă modalitate de sporire a eficacităţii muncii tuturor funcţionarilor publici.

În structura programului de activitate al funcţionarilor publici cu funcţii de conducere apar o serie de particularităţi, date de specificul activităţii de administraţie, comparativ cu alte activităţi.

Această metodă a apărut ca urmare a multiplelor situaţii de prelungire exagerată a duratei zilei de muncă, în special a funcţionarilor publici cu funcţii de conducere şi de utilizarea necorespunzătoare a timpului de către funcţionarii publici implicaţi atît în procesele de management, cît şi de execuţie.

Principalele cerinţe care să permită desfăşurarea corespunzătoare a programului funcţionarilor publici sunt:

- Confort;

- Climat organizaţional deschis, stimulativ;

- Dotare tehnică adecvată etc.

Este cunoscut faptul că orice activitate desfăşurată fără întrerupere un interval mai mare de timp, în condiţii de concentrare nervoasă, are drept consecinţă o puternică stare de oboseală, ceea ce conduce în mod direct la scăderea capacităţii de muncă, deci a eficacităţii funcţionarului public[11].

Programarea corespunzătoare a timpului de lucru al funcţionarilor publici presupune şi stabilirea unui raport optim între consumul efectiv de energie şi perioada de odihnă necesară. Pentru a se putea preîntîmpina apariţia oboselii exagerate şi premature a personalului din administraţie este necesar, în primul rînd, să fie cunoscute cauzele care o provoacă, pentru ca, în funcţie de ele, să se adopte măsurile corespunzătoare de eliminare sau, dacă nu este posibil, cel puţin pentru diminuarea intensităţii acestora.

Utilizarea metodei structurării programului de lucru al funcţionarilor publici implică şi cunoaşterea influenţei factorilor de solicitare fizică şi nervoasă ai mediului ambiant care au un impact direct asupra calităţii şi productivităţii muncii angajaţilor din sistemul administrativ. Între factorii de solicitare fizică amintim factorii de microclimat, temperatura, umiditatea, circulaţia aerului, radiaţiile, iluminatul şi nu în ultimul rînd, zgomotul.

Acestora li se adaugă unii factori psihosociali, cu influenţă hotărîtoare asupra stilului de management, a calităţii procesului de conducere din administraţia publică. Deşi în sistemul administrativ din Republica Moldova asemenea factori sînt puţin luaţi în considerare în acţiunile de raţionalizare a activităţii funcţionarilor publici cu funcţii de conducere, totuşi ele prezintă o utilitate practică deoarece influenţează în mod considerabil eficacitatea managementului.

Aşa cum am precizat la începutul acestui capitol, în cadrul tipologiei metodelor utilizate în sistemul administraţiei de stat am prezentat o a treia categorie, cea a metodelor de cercetare.

Alexandru Negoiţă menţionează două metode, respectiv: metoda analitică şi metoda critică, Armenia Androniceanu menţionează că cele două metode reprezintă două etape ale procesului complex de cercetare, care se deruleaza în sistemul administraţiei publice.

În consecinţă din a treia categorie face parte metoda analizei diagnostic.

Aceasta presupune parcurgerea mai multor etape, după cum urmează:

  1. Documentarea sau investigarea domeniului care urmează a fi abordat;
  2. Identificarea simptomelor pozitive şi negative;
  3. Analiza cauzală detaliata a disfuncţionalităţilor şi aspectelor pozitive;
  4. Formularea propunerilor de perfecţionare.

Îmbunătăţirea, perfecţionarea continuă a organizării şi funcţionării sistemului administrativ impune o continuă observare şi investigare a proceselor de management şi de execuţie.

 

 

CONCLUZII

 

Concomitent cu schimbările de ordin politic, se resimte o tendinţă nouă în administraţia publică, atît la nivel central, cît şi local, o tendinţă de a trece la noi forme de administrare, ce a revoluţionat întreaga structură administrativă în Republica Moldova.

Administraţia publică din Republica Moldova se întoarce cu faţa spre modelele performante occidentale, preluînd unele noi forme de lucru. Şi în primul rînd în ceea ce priveşte constituirea propiului personal. Căci de ei depinde cum va demara mai departe procesul de reformare a administrării publice, a politicii sale.

Schimbările rapide din cadrul societăţii contemporane impun ca fiecare instituţie din sistemul administraţiei publice să se adapteze noilor condiţii pentru a servi în mod corespunzător cerinţelor prezente şi de viitor ale societăţii.

Simularea permite experimentarea unor idei, noi sisteme, metode, tehnici şi proceduri noi, pentru a se identifica impactul social şi gradul în care noul contribuie mai rapid şi mai eficient la realizarea obiectivelor managementului public, respectiv la satisfacerea nevoilor sociale generale şi specifice ale cetăţenilor.

Diagrama cauză-efect facilitează extinderea procesului de analiza a mediului intern al administraţiei şi fiecărei instituţii publice dar şi a celui extern, internaţional care influenţeaza semnificativ conţinutul proceselor de management şi de execuţie din sectorul public în perioade diferite.

Metodele administrative prezentate constituie cîteva dintre cele mai potrivite mijloace care stau la dispoziţia funcţionarilor publici cu funcţii de conducere, şi nu numai, pentru a-şi îmbunătăţi propria activitate şi pentru a participa eficient la satisfacerea interesului public al cetăţenilor unei ţări.

 

 

 

 

 

 

BIBLIOGRAFIE

 

_____                                          ___________

  1. Alexandru Ioan – Administraţia publică-teorii, realităţi, perspective, Lumina Lex, Bucuresti, 1999;
  2. Androniceanu Armenia – Management public, Editura Economică, Bucureşti, 1999;
  3. Androniceanu Armenia – Noutăţi în managementul public, Editura Universitară, Bucureşti, 2004;
  4. Balan Emil – Instituţii de drept public, All Beck, Bucureşti, 2003;
  5. Cojocaru S. Managementul resurselor umane, Ch., AAP, 1998
  6. Deaconu Alecxandrina – Flexibilitatea resurselor umane în administraţia publică, Editura Economică, Bucureşti, 2001;
  7. Ghete Georgeta– Managementul administraţiei publice locale – consilierii locali, Editura Economică, Bucureşti, 1999;
  8. Pendiuc Tudor Administraţie publică şi management, Independenţa Economică, Piteşti, 2004;
  9. Pollitt Christopher, Bouckaert Geert – Reforma managementului public. Analiza comparată, Epigraf, Chisinau, 2004;

 

[1] Androniceanu Armenia – Management public, Editura Economică, Bucureşti, 1999, 23

[2] Cojocaru S. Managementul resurselor umane, Ch., AAP, 1998, p. 44

[3] Ibidem

[4] Pollitt Christopher, Bouckaert Geert – Reforma managementului public. Analiza comparată, Epigraf, Chisinau, 2004, p. 234

[5] Ibidem

[6] Androniceanu Armenia – Management public, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 145

[7] Ibidem

[8] Androniceanu Armenia – Noutăţi în managementul public, Editura Universitară, Bucureşti, 2004, p.180

[9] Ghete Georgeta– Managementul administraţiei publice locale – consilierii locali, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 89

[10] Androniceanu A. Op. Cit., p. 106

[11] Ibidem