ACŢIUNEA INOVATIVĂ ÎN COMUNICARE

Credem că ştim multe. Cei care ştiu multe îşi dau seama cât de puţin ştiu, dar nu pot să nu remarce că fiecare aspect al vieţii are o complexitate uluitoare – practic fără posibilitatea de a o cunoaşte vreodată.

Acţiunea inovativă este de o complexitate infinită. Putem şti că în fiecare dintre noi se află calităţi care aşteaptă să se manifeste; e o problemă întâi personală şi abia apoi colectivă. Sigur că părinţii, şcoala, societatea, în momentul actual – al schimbării sistemului de valori pe Pământ – au un rol esenţial. E nevoie de o inovare complexă. E important să învăţăm din ceea ce trăim. Evaluarea este ultimul şi primul pas într-un ciclu de trăire şi învăţare care creează o spirală ascendentă de evoluţie. Prin învăţare ne re-creăm pe noi înşine. Procesul continuu de organizare, acţiune şi evaluare ne ajută să vedem mai clar consecinţele alegerilor şi faptelor noastre, să învăţăm din ceea ce trăim şi să înfăptuim ceea ce învăţăm.

Adevărata forţă a procesului inovării complexe reiese pe măsură ce ne implicăm adânc în esenţa sa. Putem trece de la a face mai mult într-un timp mai scurt, la a face doar ceea ce contează cu adevărat, într-un mod eficient, echilibrat şi sinergic – calea cea mai potrivită pentru a trăi cu bucurie, a iubi cu forţă, a învăţa temeinic şi a lăsa ceva semnificativ în urmă.

Interdependenţa eficientă este miezul inovării complexe; ea oferă şansa de a-i schimba cu adevărat pe cei care o adoptă şi ia întotdeauna în calcul unicitatea şi capacitatea fiecărui individ, ca şi bogatul potenţial intuitiv al grupului de a concepe alternative sinergice mult mai valoroase decât cele pe care le-ar putea da la iveală fiecare membru separat. Ea pune în valoare bogăţia relaţiilor, curajul descoperirii, satisfacţia de a simţi oamenii la adevărata valoare, bucuria de a crea noutăţi viabile – îmbinând în mod sinergic energia şi talentele tuturor.

Satisfacţiile noastre cele mai mari pot provin din relaţiile cu ceilalţi. Realizările, împlinirea nevoilor şi capacităţilor sunt interdependente. Suntem mai buni împreună decât individual. Nici unul nu putem avea toate darurile, ideile, bucuriile, dar fiecare avem capacitatea de a lucra împreună, de a învăţa fiecare de la celălalt, de a ne ajuta reciproc să ne maturizăm şi să evoluăm.

Avem tendinţa să percepem succesul în termenii realizării independente. În aproape toate situaţiile cooperarea este mult mai productivă decât competiţia. Adevărata independenţă precede şi pregăteşte interdependenţa noastră efectivă. Putem trece de la a ne grăbi să trăim, să iubim, să învăţăm, să lăsăm o moştenire simbolică, la trăirea vieţii ca un tot indivizibil, încredere bazată pe loialitate, acţiunea sinergică a oamenilor. Putem pune accent pe cunoaşterea de sine (care ne ajută să-i cunoaştem şi pe ceilalţi – apreciind diferenţa, fiind dispuşi să ne lăsăm influenţaţi), pe înţelegerea a ceea ce înseamnă conştiinţă (inclusiv ce înseamnă să participi la conştiinţa colectivă), pe acţiunea interdependentă (înţelegând să lucrăm împreună în condiţii reciproc avantajoase, pentru a îndeplini nişte obiective valoroase), pe participarea la incredibilul proces al sinergiei creative folosind imaginaţia creatoare (descătuşând uriaşul potenţial creativ al celor din jur, fiind deschişi şi pregătiţi pentru surpriza rezultatelor sinergice – creând soluţii mai practice şi mai valoroase, şi deschizând perspective nebănuite. În realitatea interdependentă, opţiunea câştig/câştig este singura viabilă pe termen lung. Atunci când nu avem un sens clar şi comun, când urgenţele ne conduc, e cazul să ne concentrăm pe activităţi deopotrivă urgente şi importante ca:

• viziunea comună – care naşte determinarea sinergică, face legătura între oameni, oferă un sentiment al unităţii şi scopului în viaţă, asigură forţă în momentele dificile;
• elaborarea unor crezuri comune – numai când sunt destul de multe persoane suficient de informate, care interacţionează liber şi sinergic într-un mediu marcat de încredere (majoritatea crezurilor comune autentice sunt în armonie cu calitatea vieţii tuturor şi se bazează pe obiective de valoare care fac să se nască un puternic „da!” colectiv);

Un crez cu adevărat stimulativ:

• Provine de la baza grupului;
• Se bazează pe principii naturale universale;
• Conţine deopotrivă viziune şi valori principiale;
• Răspunde necesităţilor tuturor.

Când lucrăm împreună, unind oamenii şi resursele, ne gândim la:

• Rezultate scontate (Ce încercăm să facem? Ce dorim să obţinem – cantitativ şi calitativ – şi până când?)
• Consecinţe (De ce încercăm să facem acest lucru? Care sunt consecinţele naturale şi logice ale îndeplinirii sau neîndeplinirii planului comun?)
• Rezultate (Cu ce lucrăm? Ce sprijin bugetar, sistemic şi uman e disponibil şi cum avem acces la el?)
• Control (Cum evaluăm ce facem? Ce criterii pentru îndeplinirea scopurilor avem? Faţă de cine şi când răspundem? Rezultatele vor fi măsurabile, observabile, recognoscibile, sau vreo combinaţie între cele trei?)
• Limitele responsabilităţii (Care sunt parametrii în interiorul cărora încercăm să evoluăm? Care sunt nivelele de iniţiativă, valorile, etica de care vrem să ţinem seama?)
• Căi de evitat, despre care ştim că aduc eşecul (amplificarea divergenţelor poate fi depăşită creând deschidere şi înţelegere, apropiind oamenii, făurind relaţii de calitate).(6,7,8)

Procesul prin care ne crem propria noastră realitate; descrierea procesului mental al creaţiei.

Mai întâi avem o idee. Acesta este un act de creaţie pură. Creăm, concepem ceva în mintea noastră. Apoi ne uităm la ceea ce am creat şi emitem o judecată de valoare. Avem o părere despre ceea ce am conceput. Avem un punct de vedere legat de ceea ce am conceput iniţial pe care îl percepem.

Acum, experienţa noastră devine modul în care privim ceea ce am creat, şi nu creaţia originară.

Percepem ceea ce concepem şi primim ceea ce percepem. Procesul este: concepţie, percepţie, recepţie.

Dacă rămânem în cadrul ideii originare, recepţia este foarte apropiată de concepţie. Aici trăiesc maeştrii, iar ideea lor cea mai măreaţă devine realitatea lor cea mai grandioasă.

Cu toate acestea, adesea – mult prea adesea – noi vedem lucrurile în mod diferit decât le-am văzut la început, deoarece ne închipuim frecvent că prima noastră idee era prea bună ca să fie adevărată. Astfel, ne îndepărtăm de ideea originară. Putem fi induşi în eroare în privinţa a ceea ce este adevărat.

Când privim retrospectiv, putem vedea adesea modul în care aceste momente speciale s-au înşirat ca verigile unui lanţ ca să creeze o pantă ascendentă extraordinară pe care să urcăm de unde am fost, la unde doream să fim. Privind spre viitor, putem vedea aceeaşi pantă, cu condiţia să ştim că ea se află acolo.(36)