„În contact direct şi permanent cu natura, cu viaţa naturală, omul caută să-şi creeze o viaţă nouă, viaţa personală, să cunoască natura şi viaţa ei pentru a-i smulge cât mai multe bunuri de care el are tot mai mare nevoie; din lupta aceasta cu natura, cu viaţa naturii, se naşte ce-a de-a doua viaţă, viaţa personală, al cărei principiu fundamental este acela că omul poate produce scopuri şi lucruri, nu prin nimicirea obiectelor naturii, ci prin transformarea lor într-o formă mai înaltă; principiul acestei destinaţiuni a existenţei personale e nemărginirea, infinitul, o naştere în veci nouă. Omul produce totdeauna ceva nou; îndată ce scopul vieţii personale, al vieţii economice, este ajuns, intră în acţiune o a doua latură a procesului: consumaţiunea, prin care ceea ce s-a lucrat se consumă. Cursul acestei vieţi e un cerc. Va să zică, ceea ce numim viaţa averilor nu e un şir de lucruri şi noţiuni moarte, ci un proces viu; înseamnă altfel spus, producţia socială văzută ca o unitate indestructibilă a celor două momente principale extreme: producţia şi consumul”[1].
Mihai Eminescu, cel mai mare poet al neamului românesc abordează la fel de bine şi problemele politicii şi economiei. Astfel, în câteva cuvinte, într-o formă intensă şi cuprinzătoare, sunt exprimate fundamente ale vieţii economice, ale folosirii resurselor limitate, ale bunurilor şi serviciilor de producţie şi de consum.
Utilitatea dobândeşte sens economic în condiţiile în care se stabileşte o relaţie între caracteristicile bunului şi cel puţin una dintre nevoile individului sau societăţii, indiferent de faptul că este o nevoie reală sau una indusă prin obiceiuri, modă, credinţă, dorinţă, etc.
Sensul economic al utilităţii este condiţionat de conştientizarea relaţiei dintre caracteristicile bunului economic şi nevoi, atunci când oamenii sunt convinşi că bunurile economice le aduc o satisfacţie reală.
Utilitatea depinde în primă fază de calităţile bunului sau serviciului dar în raport cu omul ea are întotdeauna o nuanţă strict subiectivă[2].
Aprecierea utilităţii economice diferă de la un om la altul. Nuanţele diferenţiate sunt determinate de capacitatea intelectuală şi profesională a omului, de aprecierile sale, de gusturi, de mediul în care acesta se manifestă, de caracteristici comportamentale şi temperamentale, bineînţeles instrumentul în jurul căruia gravitează toate aceste caracteristici fiind banii – statutul financiar şi material al omului.
Utilitatea economică sintetizează importanţa pe care o persoană o acordă la un moment dat şi în condiţii determinate, fiecărei unităţi dintr-o mulţime de bunuri identice pe care nu le posedă, dar pe care este dispus să le cumpere. Utilitatea reprezintă satisfacţia pe care omul o resimte prin consumarea unei cantităţi determinate dintr-un bun sau serviciu.
Această abordare neoclasică poate aşeza alături de atributul cantităţii şi pe cel al calităţii. În actuala perioadă se pune accentul utilităţii prin prisma calităţii unui bun, de multe ori nu într-o cantitate foarte mare.
Paradoxal însă, tot în perioada noastră, utilitatea este apreciată de oamenii cu un statut material consistent în special prin prisma cantităţii. Această abordare este determinată de faptul că utilitatea nu mai este trecută şi prin alte filtre ale calităţilor umane, etalonul prin care se excelează fiind strict aspectul financiar.
Pentru foarte mulţi dintre noi un bun are utilitate economică dacă are un preţ mare, dacă e cumpărat dintr-un anumit loc, dacă are o anumită marcă sau dacă e la modă să fie cumpărat.
Un bun poate avea utilitate economică pentru un om într-o intensitate considerabilă dar pentru altul nu poate avea deloc. Acelaşi bun poate avea utilitate crescătoare sau descrescătoare pentru acelaşi om, în funcţie de durata de timp de care se bucură sau se plictiseşte de acel bun, de cantitatea consumată, de alte bunuri cu calităţi similare apărute pe piaţa concurenţială.
Pe măsură ce apare saturaţia de natură fizică sau psihologică utilitatea bunului scade considerabil.
Prin vânzarea de bunuri şi servicii, producătorul urmăreşte maximizarea profitului. Indiferent de natura bunurilor sau serviciilor, de scopul în care sunt utilizate sau consumate, filosofia producătorului are în vedere doar câştigul financiar, cucerirea pieţei şi depăşirea concurenţei.
Prin cumpărarea de bunuri şi servicii, consumatorul urmăreşte să îşi satisfacă nevoile economice personale. În economie, satisfacţia pre sau post cumpărare îmbracă caracteristicile utilităţii. Consumatorul alege acele bunuri şi servicii pe care le consideră folositoare sau de importanţă vitală, dar acestea sunt alese şi cumpărate în funcţie de anumite condiţionalităţi şi constrângeri.
Constrângerea principală este determinată de componenta financiară. Oamenii cu posibilităţi financiare consistente îşi permit satisfacerea mai multor nevoi. Condiţionalităţile sunt determinate de capacitatea intelectuală şi culturală a omului, de mediul în care se manifestă, de priorităţi şi conjuncturi prevăzute sau neprevăzute. Influenţa externă, a mediului sau a mesajelor mediatice este importantă şi în alegerea bunului sau serviciului şi astfel în percepţia utilităţii.
De multe ori, deşi nu se poate constitui într-un etalon al utilităţii, utilitatea este măsurată prin suma de bani care se plăteşte pentru cumpărarea bunurilor.
În teoria economică se consideră că un consumator îşi asigură echilibrul atunci când obţine în urma cumpărării bunurilor dorite, cea mai mare satisfacţie posibilă, în raportul dorinţe – posibilităţi financiare.
În această ecuaţie cumpărătorul trebuie să se manifeste ,,atât cât îl ţine pătura” şi să acţioneze conştient în alegerea şi cumpărarea bunurilor. Volumul cheltuielilor trebuie să se încadreze în buget.
Echilibrul consumatorului se modifică şi are caracter dinamic deoarece preferinţele sale se modifică continuu, venitul poate să crească sau să scadă, la fel şi preţurile pot să crească sau să scadă[3].
Utilitatea economică se află într-o relaţie de conştienţă cu buna gestionare a veniturilor şi a bunurilor.
Buna gestionare sau mai popular buna gospodărire reprezintă o calitate fundamentală care se învaţă şi se perfecţionează pe componenta microeconomică, o „reprezentare a celor şapte ani de acasă ai macroeconomiei”.
În economia unei ţări, a unei localităţi, a unei companii sau a unei familii se întâlneşte expresia „bun gospodar”. Dacă treaba merge bine înseamnă că entitatea economică sau ţara are un bun gospodar, în caz contrar are nevoie de un bun gospodar.
Problema unei bune gestionări apare atunci când resursele sunt limitate şi apare necesitatea opţiunii, a alegerii celei mai avantajoase căi de folosire a resurselor. Resursele sunt limitate, dacă le folosim într-un scop nu prea se mai pot folosi în alt scop. Buna gospodărire este o alegere: dacă am o sumă de bani şi fac o investiţie imobiliară nu mai pot să iau şi autoturism. Dacă folosesc economiile pentru a cumpăra un bun scump trebuie să renunţ la cumpărarea altui bun sau serviciu.
Filosofia ţăranului în agricultură poate contribui cu multe reflecţii în gândirea economică. El dispune de un teren cu o suprafaţă limitată. Într-un an se hotărăşte să cultive o plantă şi va renunţa la cultivarea alteia. Va cultiva acea plantă care conform experienţei şi previziunilor lui îi va aduce câştiguri cantitative, calitative şi financiare dacă se va hotărî să vândă produsul brut sau prelucrat. Un bun gospodar se va gândi şi la viitor şi la alternanţa culturilor şi va avea grijă şi de calitatea naturală a pământului pentru a avea cât mai multe câştiguri[4].
Proverbul ,,să îţi faci vara sanie şi iarna car” reprezintă o fină analiză stretgică previzională şi investiţională.
De la nivelul gospodăriei de la ţară se poate trece la problema gestiunii unei ţări. Diferă doar instrumentele de abordare şi complexitatea problemelor, esenţa este aceeaşi, teoria economică studiind aceste aspecte pe componenta macroeconomică.
Viaţa omului are atâta valoare cât îi putem conferi trăind fericiţi şi decenţi, dezvoltând tot ce e bun şi frumos în noi şi în jurul nostru. Oamenii trebuie să îşi înnobileze viaţa, să creeze o lume fără foamete, teamă şi boli, o lume paşnică în care să domnească decenţa, echitatea, bunăvoinţa, armonia şi cinstea şi care să fie condusă de înţelepciune şi pricepere. Buna gestionare a vieţii economice poate să conducă la înnobilarea vieţii, în caz contrar plătim tribut relei gestionări. Marile crize şi evenimente dramatice ale lumii şi ale omului au fost determinate în principal de cauze economice.
În intervalul determinat de exigenţe şi limite, libertatea de a alege conştient şi natural reprezintă o trăsătură fundamentală a omului[5].
[1] Crişan, Radu Mihai, Strategie economică eminesciană, ed. Cartea Universitară, 2003, pag.75.
[2] Dobrotă, Niţă, coord., op. cit., pag.453-454.
[3] Popescu, Constantin, coord., op. cit., pag.145-159.
[4] Balcerowicz, Leszek, Libertate şi dezvoltare – economia pieţei libere, ed. Compania, 2001, pag.237-238.
[5] Popescu, Constantin, Trandafir, Cornel, Economia sub dictatul limitării, vol.I, Editura de Sud, Craiova, 2001, pag.88.
