Argumentele pro şi contra responsabilitate socială corporativă

Bowie şi Duska (1990, p. 32 – 39) realizează o sinteză a celor mai frecvente argumente care se aduc în sprijinul şi împotriva unei abordări maximaliste a RSC:

1. Argumentele pro abordare maximalistă a RSC:

• Argumentul apelului la cetăţenie: companiile, în calitate de membri instituţionali ai societăţii (spre diferenţă de indivizi, ele sunt create de societate), sunt cetăţeni, iar cetăţenii au datorii şi responsabilităţi civice.
• Argumentul bazat pe datoria de recunoştinţă: corporaţiile beneficiază de pe urma societăţii, deci ele au anumite datorii de recunoştinţă faţă de societatea care le permite să existe şi să funcţioneze; afacerile trebuie să se comporte conform dorinţei publicului larg.
• Argumentul responsabilităţii puterii sociale: responsabilitatea socială corporativă derivă din puterea socială a companiei; resursele financiare sporite ale corporaţiilor ar trebui utilizate, în mod inteligent şi în mare măsură, pentru rezolvarea unor probleme sociale imperioase. Deci, afacerile trebuie să-şi utilizeze puterea de care beneficiază în scopuri bune din punct de vedere social.

2. Argumentele contra abordare maximalistă a RSC:

• Obligaţiile corporaţiilor de a face bine nu pot fi extinse la nesfârşit; datoriile sporite ale companiilor de a ajuta la rezolvarea unor probleme de ordin social ar putea duce la imposibilitatea obţinerii profiturilor de către companii sau la refuzul acestora de a contribui la rezolvarea respectivelor probleme sociale.
• În momentul în care companiile îşi îndeplinesc responsabilitatea socială maximală, nu există o autoritate morală care să definească criteriile de judecată morală (nevoile sociale şi ierarhia priorităţilor acestora). Managerii companiilor, obişnuiţi cu deciziile de management – bazate pe criterii economice şi financiare, se vor afla în postura de a lua decizii etice – bazate pe considerente de ordin moral. Astfel, afacerile vor influenţa priorităţile sociale, care trebuie să rămână la latitudinea guvernului şi a reprezentanţilor aleşi.
• Acţionarii vor fi privaţi de o parte din profituri, care vor fi alocate de manageri după bunul lor plac. Acest lucru vine în contradicţia contractului social ipotetic încheiat între manageri – ca agenţi ai proprietarilor – şi acţionari.
• Relaţia dintre etică şi afaceri trebuie să fie una realistă: în definitiv, scopul final al afacerilor este de a aduce profit, chiar dacă pentru aceasta trebuie să îndeplinească şi obligaţii morale şi sociale suplimentare. Responsabilitatea socială sporită a unei companii confundă obligaţiile sale sociale cu acţiunile discreţionare, asumate de firmă în mod liber. Afacerile nu au responsabilitatea morală de a face bine.

Ionescu (1997, p. 177 – 178) consideră că argumentele pro şi contra responsabilităţii sociale corporative extinse sunt în funcţie de poziţia de pe care se priveşte organizaţia de afaceri, respectiv dacă aceasta este considerată un sistem economic responsabil numai faţă de acţionari / proprietari, sau dacă este privită ca un sistem economico-social răspunzător faţă de o mulţime diferită de grupuri de interese.

1. Adepţii anti-responsabilităţii sociale corporative văd compania ca pe un sistem pur economic, profitabil prin însăşi natura sa şi responsabil numai faţă de acţionari. Printre argumentele aduse în favoarea acestei viziuni se pot include:

• Sistemul pieţei concurenţiale lucrează efectiv, real, numai când organizaţia se concentrează pe performanţa economică şi potenţează interesul acţionarului. Acest model asigură folosirea optimă a resurselor societăţii.
• Ca instituţii economice, organizaţiile se vor specializa în ceea ce fac ele cel mai bine, respectiv producţia eficientă de bunuri şi servicii. Profitul reprezintă o recompensă pentru performanţa efectivă, reală, socială.
• Afacerile nu trebuie neapărat să urmărească obiective sociale. Această funcţie este lăsată în seama altor instituţii din societate.
• Orice încercare altruistă de responsabilitate socială corporativă reprezintă practic o însuşire din resursele acţionarilor, care nu vor mai fi, în mod legitim, distribuite ca profituri.
• Afacerile exercită o mare putere economică. Responsabilitatea socială a marilor corporaţii va avea o influenţă excesivă, exagerat de nepotrivită, asupra multor altor activităţi. Este preţuit pluralismul şi se doreşte evitarea concentrării puterii.
• Compania care va accentua responsabilitatea socială va avea un dezavantaj concurenţial faţă de cele care nu practică o asemenea responsabilitate sau o practică într-o proporţie mai mică.

2. Adepţii responsabilităţii sociale corporative consideră compania un sistem economico-social responsabil faţă de o mulţime diferită de grupuri de interese şi argumentează atitudinea lor favorabilă, folosind, printre altele, şi următoarele puncte de vedere:

• Situaţiile de concurenţă pură nu există, iar mediul concurenţial nu asigură automat alocarea optimă a resurselor. În economia de piaţă, nu există o garanţie a eficienţei sau echităţii.
• Afacerile nu sunt numai instrumente economice profitabile; activităţile de afaceri au semnificative efecte sociale. Profitul nu reprezintă unicul indicator al performanţei sociale.
• De obicei, managerii nu sunt instruiţi să aibă de-a face cu responsabilitatea socială în deciziile lor, deşi impactul social al deciziilor lor este inevitabil. Multe corporaţii au resurse enorme şi, ca atare, multe dintre acestea ar trebui să fie canalizate către activităţi înrudite cu bunăstarea socială.
• Responsabilitatea socială nu determină, în mod necesar, contrapunerea sau lezarea intereselor acţionarilor. În funcţionarea pe perioade îndelungate de timp, considerarea responsabilităţilor sociale va accentua interesele acţionarilor.
• O societate mai bună oferă şanse pentru condiţii viitoare mai bune. Investiţiile de îmbunătăţire a edificiului structurii sociale prevăd un climat de afaceri favorabil.
• Organizaţiile de afaceri care îşi asumă o poziţie mult mai responsabilă descurajează unele grupuri de interese – precum sindicatele şi guvernul – şi ajută marile companii să evite reglementările şi restricţiile guvernamentale, în acest fel evitând distorsionarea concurenţei şi a sistemului de întreprindere liberă. În sens larg, organizaţia de afaceri are un interes deosebit în ceea ce priveşte angajarea ei în acţiuni de responsabilitate socială.

Din argumentele prezentate – pro şi contra responsabilităţii sociale corporative -rezultă că poziţia în favoarea responsabilităţii sociale pune problemele într-un context mai larg sau pentru perioade mai îndelungate, în timp ce viziunea contrară responsabilităţii sociale este mult mai interesată de profitabilitatea imediată. În ultimele două decenii, în societatea dezvoltată, tot mai multe corporaţii au devenit interesate de problemele de responsabilitate socială, pe măsură ce argumentele în favoarea acestei abordări cresc ca pondere.