O problemă importantă a organizării întreprinderilor este distribuirea controlului şi autorităţii.
Din analiza structurii arborelui de conducere rezultă trei dimensiuni: centralizarea, delegarea şi autoritatea informală. În situaţia unei conduceri centralizate patronul este cel care validează toate propunerile angajaţilor. Dacă delegarea prevalează în structura de conducere, angajaţii sunt cei care validează toate propunerile. Există şi o a treia situaţie când în structura de conducere avem de-a face concomitant cu delegarea şi cu autoritatea informală. Autoritatea informală atrage după sine delegarea atâta timp cât patronul nu întâmpină dificultăţi în implementarea proiectelor sale. Atunci când apare un abuz din parte autorităţii informale, acordul implicit ia sfârşit.
Structura de conducere centralizată este mai eficientă decât o structură de conducere ce presupune delegarea. Tot ceea ce poate fi stabilit contractual într-un mod descentralizat, poate fi pus în practică şi printr-un contract centralizat coerent. Totuşi delegarea este o formă de conducere mai flexibilă. Eficienţa relaţionării poate fi sporită prin renunţarea la un control prea rigid. Delegarea întămplătoare şi autoritatea informală pot fi superioare delegării formale şi centralizării. Prima, deoarece îi reţine pe angajaţi în a propune proiecte ineficiente, a doua pentru că stimulează interesul angajaţilor pentru munca pe care o depun.
Autoritatea informală este o structură de conducere viabilă atunci când angajaţii nu doresc câştiguri personale cu orice preţ. Există şi situaţii în care autoritatea informală este ineficientă, ca de exemplu în producţia de software. Angajaţii acestei industrii propun proiecte personale din care au câştiguri personale, iar costul de a nu propune nici un proiect este mai mare decât acela de a propune un proiect ineficient.
