Autoritatea poate fi înţeleasă ca o proprietate intrinsecă unei entităţi şi ca o relaţie dintre aceasta şi o alta. Schema relaţiei de autoritate este simplă: P – purtătorul autorităţii interacţionează cu beneficiarul autorităţii – subiectul S. Aplicarea relaţiei dintre cele două entităţi se realizează pe domeniul D. J.M. Bochenski explică relaţia dintre componentele autorităţii astfel (1992, p. 24): „P este o autoritate pentru S în domeniul D atunci când S recunoaşte în principiu drept adevărat tot ce-i este comunicat de către P sub forma aserţiunii şi face parte din domeniul D“.
Formal, autoritatea poate fi epistemică sau deontică.
Autoritatea epistemică este autoritatea celui care ştie, a expertului; ea se fundamentează pe înţelegerea că purtătorul ei, P, nu îi este superior formal lui S; el nu-i dă acestuia ordine sau directive; în plus, P nu are nici dreptul şi nici posibilitatea de a-i impune o anume conduită sau un anumit comportament subiectului S cu care se află în relaţie.
Forma de manifestare a debutului relaţiei dintre cei doi este că P oferă propoziţii. Caracteristic propoziţiei este că ea este adevărată sau falsă; nuanţând, se poate spune că o propoziţie poate fi probabilă sau improbabilă.
Pentru ca gradul de validitate a unei propoziţii să fie ridicat, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii (ibid., p. 60): subiectul S trebuie să fie convins că purtătorul P îşi cunoaşte într-adevăr domeniul, că este competent în acel domeniu; subiectul S acceptă ideea că purtătorul P ştie măcar în vreun fel mai mult decât el însuşi, că este mai competent; subiectul S este convins că purtătorul P nu minte.
Competenţa este deci o relaţie între doi termeni: un purtător şi un domeniu, iar autoritatea cuprinde trei termeni: purtătorul, domeniul şi subiectul.
De obicei, autoritatea epistemică este întemeiată pe raţionament. Neajunsul acceptării superiorităţii de cunoaştere a lui P asupra lui S, pe baza raţiunii, este acela că raţionamentele nu sunt totdeauna corecte. De aici şi frustrarea pe care o suportă S care, fiind în fapt dependent de fondul aserţiunii lui P, poate constata doar prin experienţă dacă autoritatea purtătorului este validă.
Autoritatea deontică este autoritatea superiorului formal. În sfera ei se operează cu ordine, iar practicarea ei este legată întotdeauna de un aspect concret. Este mai degrabă o relaţie care se referă la muncă, mai mult decât una care se întemeiază pe suportul pe care purtătorul autorităţii îl poate acorda subiectului cu care este în corespondenţă.
Ne putem gândi la aplicabilitatea autorităţii epistemice în legătură cu actele de motivare pozitivă şi putem asocia autoritatea deontică mai degrabă cu motivarea negativă prin constrângere, de exemplu.
Şeful a decis să mă ocup de proiectul de dezvoltare – este o propoziţie care decurge din autoritatea deontică.
Dacă şeful este absolventul unui masterat de succes şi dacă performanţele sale în domeniul conducerii sunt de notorietate, atunci aserţiunea „planul de dezvoltare se fundamentează pe baza unei diagnoze“ decurge din autoritatea epistemică.
Subiectul-subaltern, deşi este nevoit să recunoască autoritatea deontică (formală) şi justeţea directivei date, nu o duce întotdeauna la îndeplinire. El se poate îndoi nu atât de sinceritatea demersului superiorului său, cât de competenţa acestuia în domeniu. Este vorba de percepţia lui S despre P.
Pe baza acestor observaţii, Bochenski (ibid., pp. 83-84) a formulat constatarea: „P este o autoritate deontică pentru S care aparţine grupului K în domeniul D atunci şi numai atunci când există un scop O de un asemenea tip încât S să creadă că executarea tuturor directivelor date de P şi care fac parte din D de către majoritatea membrilor lui K este o condiţie necesară a realizării lui O – iar S doreşte în acelaşi timp această realizare“. Această propoziţie este valoroasă pentru că reprezintă şi definiţia autorităţii de grup, baza managementului participativ.
Max Weber defineşte trei tipuri pure de autoritate legitimate pe baza (1997, p. 9): autoritatea raţionalităţii – bazându-se pe credinţa în „legalitatea“ tiparelor regulilor şi pe
dreptul celor care au ajuns în funcţii de autoritate sub domnia acestor legi (autoritatea legală); autoritatea tradiţionalismului – bazându-se pe credinţa înrădăcinată în caracterul sacru al tradiţiilor imemoriale şi pe legitimitatea statutului celor care îşi exercită autoritatea în virtutea acestor tradiţii (autoritate tradiţională); carismei – bazându-se pe devotamentul faţă de harul excepţional, eroismul sau caracteristicile exemplare ale unei persoane şi pe tiparele normative sau pe ordinea relevată de această persoană (autoritate carismatică).
Aşadar, în primul caz, primează ordinea legală, impersonală; autoritatea se regăseşte la vârful organizaţiei, conform unei scheme logice, dar şi la funcţionarii aflaţi în fruntea structuri anume desemnate. În cazul al doilea, supunerea apare ca o problemă morală, de loialitate şi de recunoaştere implicită. Dar, deabia în ultimul caz, al carismei, conducătorul este recunoscut pe deplin.
Eficienţa autorităţii legale se bazează pe acceptarea validităţii următoarelor idei reciproc independente (ibid., p. 10): orice normă legală poate fi stabilită prin acord sau prin prin impunere, pe temeiul oportunităţii, al valorilor raţionale sau combinarea acestora; ideea că orice corp de legi este în esenţă un sistem de reguli abstracte, care a fost creat în mod deliberat; ideea că persoana aflată la conducere ocupă o „funcţie“; ideea că o persoană care se supune autorităţii o face doar în calitatea de membru al organizaţiei, iar obiectul supunerii este doar legea.
Ca urmare, categoriile fundamentale ale autorităţii legale sunt: existenţa şi recunoaşterea funcţiilor, a regulilor; delimitarea competenţelor; existenţa departamentelor structurate ierarhic; d) recunoaşterea dreptului de proprietate şi separarea lui de posibilitatea utilizării ei; e) comunicarea formală, ca mijloc de contact.
