În ultima perioadă de timp din ce în ce mai des utilizăm termenul de ,,capital uman’’ care este format din capital educaţional (nivelul de instruire şi abilităţile dobîndite de indivizi atît în procesul de instruire şcolară cît şi în afara acestuia) şi capital biologic (abilităţile fizice ale indivizilor sintetizate prin starea de sănătate). Ambele componente reprezintă instumente concrete, însă mai puţin palpabile, prin intermediul cărora oamenii pot atrage resurse materiale cu ajutorul cărora îşi pot satisface necesităţile.[1]
Capitalul uman este reprezentat de cunoştinţele profesionale, deprinderile practice şi de sănătate, care pot conduce orice persoană fie la sporirea propriilor capacităţi şi a veniturilor preconizate a fi obţinute în viitor cît şi la producerea, în mod eficient a bunurilor şi serviciilor. Capitalul uman constă în acele abilităţi ale indivizilor care sunt caracteristice acestora şi rămân aceleaşi în orice mediu social şi pot fi valorificate pe piaţa muncii în schimbul unor resurse economice de orice tip. Iniţial, termenul de capital uman s-a dezvoltat în economie, după care a cuprins şi sfera socială. În literatura de specialitate, atestăm definirea capitalului uman atît în sens larg cît şi restrîns. În sens larg, capitalul uman se formează prin investiţii în om sub formă de cheltuieli pentru educaţie şi instruire la locul de muncă, ocrotirea sănătăţii, căutarea informaţiei despre preţuri şi venituri, naşterea şi educaţia copiilor.[2] În sens îngust capitalul uman se formează în sistemul de învăţământ. Aici, se poate de făcut o parelelă cu capitalul social – concept introdus de James Coleman, folosit pentru a descrie tipurile de relaţii care există între indivizi ce fac parte din aceeaşi familie sau comunitate şi despre care se spune că exercită o influenţă puternică asupra nivelului de realizare educaţională. Coleman şi Hoffer au susţinut că deficitul de capital social – aşa cum decurge, de exemplu, din situaţia famiilor monoparentale, din implicarea scăzută a părinţilor în activităţile copilului sau în cele de familie şi din nivelulul redus de interacţiune dintre adulţi care contribuie la apariţia unor dificultăţi în dezvoltarea ulterioară a copilului, mai ales în perioada adolescenţei. După cum a menţionat Coleman ,,capitalul social pentru dezvoltarea unui tânar rezidă în comunitatea funcţională, în relaţiile sociale reale care există între părinţi, în relaţiile părinţilor cu instituţiile comunităţii. Absenţa interacţiunii între părinţi şi copii generează reţele deschise, lipsă de comunicare, lipsă de aderenţă la norme, de impunere a lor şi a controlului familial. Toate acestea reduc probabilitatea de a făuri capital uman şi cresc şansele adoptării unui comportament deviant.[3]
Suportul capitalului uman este reprezentat de populaţia unei ţări, îndeosebi de populaţia activă economic, care diferă de la o ţară la alta (în funcţie de efectivul populaţiei şi gradul ei de pregătire) şi de la un individ la altul (în funcţie de însuşirile native, durata instruirii şi eforturile făcute în perioada însuşirii cunoştinţelor). Capitalul uman este important şi necesar fiecărui om, instituţii şi societăţi în general. Toţi sunt interesaţi în formarea, dezvoltarea şi acumularea capitalului uman. Formarea acestuia începe de la naştere şi se prelungeşte pe tot parcursul vieţii.
Utilitatea socială a capitalului uman constă în capacitatea resurselor umane de a crea, prin intermediul muncii asociate, bunuri materiale şi servicii utile societăţii, cu scopul de a satisface necesităţi individuale şi sociale.
O caracteristică importantă a oricărui tip de capital constă în capacitatea de a se acumula. Esenţa economică a procesului de acumulare a capacităţilor producătoare ale omului constă în posibilitatea acestora de a realiza o utilitate socială în decursul unei perioade de timp. Sunt supuse acumulării aşa calităţi ale individului ca: capacitatea intelectuală, măiestria, experienţa profesională, educaţia ş.a. Factorii care contribuie la dezvoltarea capitalului uman sunt:
- modificarea raportului dintre munca fizică şi cea intelectuală;
- modificarea raportului dintre sfera muncii productive şi sfera serviciilor de consum;
- creşterea ponderii muncii calificate şi apariţia unor noi categorii socio-profesionale.
Primele teorii în domeniul capitalului uman au fost realizate prin secolul XVIII – XIX. În cadrul teoriei economice pentru prima dată s-a menţionat termenul de capital, evidenţiindu-se doua direcţii . Economiştii J.Mill, A.Marshall şi alţii raportau la ,,capital’’ capacitatea omului de a munci, cunoştinţele, deprinderile, pregătirea şi calificarea profesională, recunoşteau importanţa investiţiilor în omul muncii – considerând aceasta un mijloc efectiv de a spori productivitatea în muncă, fiindcă ,,în primul rând, valoarea educaţiei şi instruirii omului apar sub forma unor cheltuieli reale; iar în al doilea rând, munca unui om instruit este mai productivă, astfel cheltuielile pentru instruire contribuie la mărirea avuţiei naţionale’’.[4] Alţi economişti ca I.Fisher, L.Walras susţineau direcţia conform căreia omul ca personalitate împreună cu cunoştinţele şi deprinderile sale, trebuie tratat în calitate de capital uman. Cercetătorii au încercat să aprecieze valoarea capitalului uman şi să utilizeze aceste evaluări în scopuri practice.
În primul deceniu al secolului XX, I.Fisher a elaborat o teorie mai complexă despre capital, pe care nu l-a redus doar la bunuri materiale aducătoare de profit, dar a considerat că orice stoc de resurse care are capacitatea de a crea fluxuri de venituri viitoare reprezintă capital. Educaţia oamenilor, la fel ca investiţiile obişnuite în capital, produce fluxuri viitoare de venit şi poate fi inclusă în noţiunea de capital. Prin urmare, teoria economică a evidenţiat nu doar capitalul ca aducător de profit, dar şi s-a constatat că investind în propria persoană omul capătă puteri sporite, diversificându-şi aria propriilor alegeri. În a doua jumătate a secolului XX, sub influenţa progresului tehnico-ştinţific şi a schimbărilor stucturale în economie s-a resimţit o acută nevoie de resurse umane calificate. Acest fapt a servit la apariţia unei noi teorii – cea a capitalului uman.
Acestă teorie îşi are originea în SUA, fiind elaborată la sfârşitul anilor 1950, începutul anilor 1960, Jacob Mincer fiind unul dintre iniţiatori, pentru a explica mărirea discrepanţei între ritmul creşterii economice şi al dezvoltării dintre ţările puternic industrializate şi celelalte. Teoria capitalului uman este apreciată pe de o parte, ca o ramură a distribuţiei, iar pe de altă parte, ca un model al cererii pentru educaţie. În conformitate cu primul aspect, această teorie este centrată pe rolul educaţiei ca variabilă a diferenţierii câştigurilor. Educaţia este o determinantă autonomă a productivităţii muncii. Modelul cererii de educaţie explică alegerea duratei studiilor pe baza criteriului – randamentul investiţiilor educaţionale este mai mare ca randamentul investiţiilor alternative. Teoria modernă a capitalului uman s-a dezvoltat în jurul grupului de la Chicago, fiind definită ca ,,acea forţă productivă a omului care este datorată pregătirii sale profesionale, sistemului educaţional, al instrucţiei publice şi stării de sănătate’’. Şcoala de la Chicago avea ca slogan ,,Omul – cea mai mare bogăţie a unei ţări.’’
Un alt promotor a teoriei capitalului uman este Th. Schultz. Împreună cu colaboratorii săi au tratat cheltuielile educaţionale şi cele pentru sănătate drept investiţii în scopul creşterii productivităţii muncii şi implicit, a creşterii economice. În rezultat, s-a stabilit, că unul din factorii de bază care a contribuit la creşterea productivităţii în ţările înalt dezvoltate, după cel de-al doilea război mondial, a fost sporirea investiţiilor în educaţie (atât private cât şi guvernamentale). Printre cei care au aprofundat această teorie se numără G.Becker, care defineşte capitalul uman drept activităţile monetare şi non-monetare, care influenţează veniturile monetare viiitoare. Printre aceste activităţi se include educaţia şcolară, formarea profesională în timpul lucrului, cheltuielile medicale, migrarea, căutarea informaţiilor despre preţuri şi venituri. Becker pune pentru prima dată în evidenţă faptul că, individul nu este simplu consumator final, ci un adevărat producător, care prin educaţie şi formare, realizează o investiţie în capitalul uman.[5] Conform teoriei sale, acest gen de investiţii reprezintă acelaşi lucru ca şi investiţiile în echipamente. Economistul american a studiat şi relaţia dintre experienţa la locul de muncă, vârstă şi câştiguri. După părerea sa, individul este o adevărată firmă care utilizează resurse rare (munca salariată şi casnică a membrilor familiei) şi care prin muncă produce satisfacţii. În teoria capitalului uman, educaţia dobândeşte o valoare economică, ea fiind o variabilă centrală a calităţii resurselor umane şi factorul determinant al creşterii economice. Potrivit lui J.Coleman, conceptul de capital uman corespunde cu abilităţile şi cunoştinţele unei persoane care îi facilitează schimbarea în acţiune şi creştere economică.[6]
În anii ’70 se manifestă tendinţa de reducere rapidă a ratei investiţiilor în capitalul uman, ceea ce a generat atitudinea de demonetizare a conceptului de capital uman. În anii ’80, teoria capitalului uman revine în actualitate, confirmându-se la nivel mondial valoarea economică a educaţiei. Abordarea sociologică este mult mai vastă. Dezvoltarea capitalului uman este influenţată de un şir de factori: de la determinanţii inegalităţii accesului la educaţie (tipul localităţii, capitalul financiar şi cultural al familiei, sistemul educaţional, gradul de urbanizare), până la indicatorii care influenţează la diferenţierea nivelului şi duratei educaţiei (capacitatea elevului, factorii genetic, cultural, capitalul social al familiei). Odată cu creşterea importanţei capitalului uman ca factor de producţie, structura socială devine din ce în ce mai deschisă, iar mobilitatea socială între generaţii sporeşte. Mobilitatea capitalului uman, explică în viziunea lui Becker, comportamentul migrator al celor care îşi simt ameninţat propriul stoc de capital uman. Indivizii, care iau decizia de a migra sunt, în general, mai bogaţi în capital uman, iar mişcarea lor migratorie este dinspre zonele sărace spre cele dezvoltate. Aceasta afectează direct stocurile de capital uman la nivel comunitar, se pot induce discrepanţe accentuate de la o colectivitate la alta în cadrul aceleaşi societăţi sau în societăţi diferite. O altă componentă a capitalului uman este sănătatea. Starea de sănătate a populaţiei constituie o resursă esnţială pentru dezvoltarea individuală, produce un impact puternic atât asupra calităţii resurselor de muncă şi bunăstării oamenilor, cât şi asupra eficienţei activităţilor economico-sociale. Unii savanţi au ajuns la concluzia că cei care migrează sunt ,,relativ bine educaţi, calificaţi, productivi şi puternic motivaţi’’. [7]
Fenomenul globalizării şi integrării economice înaintează, în prezent, noi provocări teoriei capitalului uman. În ultimii ani, evoluţii spectaculoase în teoria capitalului uman au fost evaluate mai degrabă în termenii calităţii evidenţelor empirice şi a tehnologiilor care permit furnizarea lor, decât în cei ai dezvoltărilor teoretice. Teoria capitalului uman a oferit explicaţii privind decizia individului de a-şi continua studiile, cererea de servicii educaţionale şi asistenţă medicală, diferenţierea salariului în funcţie de calificare şi vârstă, transmiterea inegalităţilor economice din generaţie în generaţie, influenţa educaţiei asupra creşterii economice, a contribuit la stabilirea politicilor educaţionale şi la corelarea acestora cu exigenţele de pe piaţa muncii şi multe altele.
[1] Voicu B. Tipuri de resurse, capitaluri. /www.iccv.ro/
[2] Becker G. Human Capital – University Chicago Press, pag.15
[3] Dicţionar de sociologie.- Bucureşti, Oxford, 2003 pag. 82
[4] Mill J. Despre libertate. – Bucureşti, Editura Humanitas, 1994, pag. 149
[5] Becker G. Capital uman. O analiză teoretică şi empirică cu referire specială la educaţie. – Bucureşti, Editura All, 1997 pag.21
[6] Georgescu G. Eficienţa educaţiei economice. Teză de doctor în economie, ASE, Bucureşti 2006
[7] Plugaru Liliana Capitalul uman în contextul transformărilor sociale. Teză de doctor în ştiinţe sociologice, Chişinău 2008, pag.19
