Complexitatea clasificării riscurilor consistă în diversitatea lor. Societăţile se lovesc de risc de fiecare dată, cînd trebuie luată o decizie fie curentă, fie pe termen lung.
Varietatea riscurilor este foarte mare – începînd cu incendiile şi cataclismele şi terminănd cu conflicte interetnice, schimbari legislative privind reglarea activităţii patronale, şi fluctuaţiile inflaţioniste. În afară de aceasta dezvoltarea economică şi politica lumii moderne aduc aspecte noi ale riscului, care sunt deseori destul de greu de definit sau de estimat cantitativ. Transnaţionalizarea afacerilor este acompaniată de crearea de relaţii complexe financiare şi industriale.
Există “un efect domino” care în caz de faliment al unei companii atrage o serie de falimente succesive a companiilor legate de cea falită. Informatizarea şi automatizarea activităţii economice a organizaţiilor patronale atrage posibilitatea pierderilor cauzate de defaianţa sistemului informatic. O importanţă deosebită în ultimii ani o au riscurile legate de factori politici, pentru că în cazul producerii ei aduc pierderi importante întreprinderilor.
În literatura de specialitate consacrată problemelor întreprinderii, nu există o clasificare a riscurilor foarte bine definită. Există o multitudine de variante vizînd clasificarea riscurilor.
I.Schumpeter distinge două aspecte ale riscului:
3Riscul legat de eşecul tehnic posibil al producerii, pericolul pierderii bunurilor, provocat de cataclisme;
3Riscul legat de absenţa succesului comercial
Iu. Osipov distinge trei aspecte a riscului de antreprenoriat:
3Inflaţionist
3Financiar
3Operaţional
La rîndul său S. Vladaiţev împarte riscurile în două grupe: comercial şi tehnic.
PJB Risk Management propune clasificarea următoare:
În cazul realizării unui risc, supravieţuirea unei întreprinderi este compromisă, iar pierderile financiare sunt considerabile.
În practică, este foarte dificil de a se feri de toate aceste riscuri, dar, cel puţin el trebuiesc identificate şi mai mult, trebuie de ştiut cum să le faci faţă măcar celor mai periculoase.
Întreprinderea se confruntă cu două feluri de riscuri:
3Riscuri interne
3Riscuri externe
În continuare vom prezenta cîteva riscuri externe şi caracteristicile lor.
1.3.1. Riscul politic
Riscul politic este posibilitatea apariţiei pierderilor sau a micşorării veniturilor din cauze provocate de politica de stat. Astfel, riscul politic este legat de schimbările posibile a direcţiilor prioritare ale activităţii guvernamentale. Luarea în vedere a acestui aspect al riscului are o particularitate importantă în ţările cu o legislaţie slabă.
Riscul politic este cu eminenţă inerent activităţii patronale, nu poate fi evitat, poate fi doar luat în vedere şi estimat.
Trebuie remarcat că tentative de acest gen au fost luate încă din secolul XIX. Astfel, bancherul Rotshild a organizat un sistem de informaţii asupra evenimentelor politice într-o astfel de manieră încît primea informaţii asupra acestora cu cîteva zile mai devreme decît guvernul.
Noţiunea de risc politic a apărut în vocabularul corporaţiilor americane în 1959 după accesul la putere al lui Fidel Castro în Cuba. Una din primele lucrări privind această problemă este cartea scrisă de F.Rooth “Afacerile SUA în străinătate şi riscul politic”. În ea autorul analizează riscul politic, care afecta activitatea companiilor americane în alte ţări.
Importanţa influenţei riscului politic asupra rezultatelor economice ale societăţii este subliniată prin faptul, că a fost creată o reţea mondială de centre analitice specializate cu caracter comercial şi non-comercial pentru analiza şi estimarea riscurilor politice.
În ţările dezvoltate se numără peste 500 de astfel de centre, cea mai mare a parte a lor fiind în SUA.
Riscul politic poate fi divizat în 4 Grupe:
3Riscul de naţionalizare şi expropriere fără compensare adecvată;
3Riscul de transfer legat de restricţii posibile asupra convertirii valutei în monedă locală;
3Riscul rezilierii unor contracte din cauza acţiunilor autorităţilor statale în care se află compania contractantă
3Riscul acţiunilor militare sau a dezordinilor publice
Riscul de naţionalizare în practica este interpretat de către antreprenori foarte larg – de la expropriere pînă la recumpărare obligatorie de către autorităţi a bunurilor companiei sau, mai simplu, restricţia accesului investitorilor către gestiunea activelor. La estimarea riscului de naţionalizare problema constă în faptul, că autorităţile nu fac niciodată publică posibilitatea exproprierii sau a naţionalizării. Ca urmare nici un document nu defineşte exact distincţia între naţionalizare şi confiscare.
Riscul de transfer este legat de schimbul monedei locale în valută.
Ultimul grup de riscuri politice este riscul acţiunilor militare şi dezordinilor publice, în urma cărora unele societăţi pot avea pierderi substanţiale sau chiar falimenta. Un exemplu recent poate servi situaţia din Iugoslavia.
Riscul politic mai poate fi divizat in regional, de stat, internaţional. Riscul politic de stat reprezintă instabilitatea situaţiei politice interne a unei ţări, avînd asupra rezultatului activităţii societăţilor comerciale rezidente, de unde pot rezulta agravări ale stării financiare ale acestora, uneori chiar falimentul.
În principal aceasta afectează întreprinderile mici şi mijlocii, pentru că tensiunea situaţiei politice aduce la ruperea relaţiilor economice care se reflectă asupra activităţii întreprinderilor mici şi mijlocii şi le aduce la limita falimentului ca urmare a lipsei de materie primă şi/sau echipamentelor.
Prin risc regional politic trebuie de înţeles instabilitatea într-o regiune oarecare, care influenţează asupra rezultatului activităţii societăţilor comerciale.
Luarea în vedere a riscurilor internaţionale politice este importantă pentru societăţile avînd activităţi pe pieţele internaţionale şi pentru firmele care au parteneri străini.
Deoarece antreprenorul nu poate influenţa riscurile politice, pentru că apariţia lor nu depinde de rezultatele activităţii sale, ele trebuiesc plasate în grupa riscurilor externe.
1.3.2. Riscul operaţiunilor în valută
Companiile angajate în comerţ cu alte ţări nu pot factura produsele sau furniturile în totalitate în valută naţională. Imediat ce vînzările sunt facturate în valută, intervine riscul operaţiunilor în valută. În opinia lui Milan Kurb riscurile cele mai importante sunt: riscul de translare, riscul de tranzacţie şi riscul economic.
Riscul de translare
Riscul de translare este cunoscut deasemenea şi sub denumirea de risc de schimb şi se referă la riscul de pierdere sau cîstic cînd activul, pasivul şi profitul unei filialesunt transferate în valută străină, în care se ţine evidenţa filialei,în monedă naţională a companiei-mame.
Aceste pierderi sunt reale în măsura în care ele influienţează profitul şi pierderile generale ale companiei-mamă şi impozitul pe venit. Din alt punct de vedere, aceste pierderi nu sunt reale pentru că ele provin dintr-o convenţie contabilă. După Milan Kubr schimbarea bazei contabile poate transforma o pierdere de translare într-un cîştig de translare. Pentru o analiză pertinentă trebuie de ştiut regulile curente ale autorităţilor fiscale ale ţării filialei, la fel şi gradul de libertate care legislaţia îl permite în ţara filialei şi în ţara companiei-mamă.
Riscul de tranzacţie
Este un risc care poate apărea de fiecare dată o companie se angajează într-o de vînzare sau cumpărare, operată în valută, cînd există riscul de cîştig sau pierdere dacă valoarea valutei respective se schimbă în comparaţie cu moneda locală a companiei.
Riscul de tranzacţie depinde de stabilitatea monetară a ţării. Graţie riscului de tranzacţie un partener cîştigă, iar altul înregistrează pirderi. Există însă modalităţi contractuale de a evita acest tip de risc.
1.3.3. Riscul contractual
Riscurile sinalagmatice în general
În România acest de tip de riscuri s-au ocupat R.R.Popescu, V. Babiuc, I.L.Georgescu. În concepţia acestor autori problema riscului se pune pe un aspect dublu: riscul vizînd contractele în general şi riscurile privind bunurile vîndute prin contract translativ de proprietate.
Problemele riscului se limitează la cunoaşterea dacă, în ipoteză, una dintre părţi nu poate executa obligaţia sa din cauza unui caz fortuit sau o forţă majoră, cealaltă parte rămîne obligată să-şi îndeplinească obligaţia sa. Interdependenţa celor două părţi contractante, caracteristică contractelor sinalagmatice, ordonă soluţia de încetare a obligaţiei corelative a unei părţi, dacă un caz fortuit sau o forţă majoră face imposibilă executarea obligaţiei revenită celeilalte părţi. Riscurile revin în seama debitorului, obligaţia fiind imposibil de executat – “res perit debitori”. Obligaţia părţii spre care este imposibil de făcut prestaţia, dintr-un motiv independent voinţei celeilalte părţi, rămîne fără cauză.
Riscurile în contractele de vînzare
Cînd ne referim la riscurile unui bun vîndut, profesorul I.L.Georgescu apreciază că trebuie să se răspundă la două întrebări:
- Că trebuie de început de la faptul cine suportă pierderea bunului, în perioada posterioară acordului de bunăvoinţă şi momentului livrării.
- Cumpărătorul rămîne sau nu obligat să plătească preţul.
Pentru a soluţiona acest aspect nou al problemei riscurilor, autorul menţionat consideră regula incontestabilă a dreptului roman ( la fel şi a celui neolitan), că simplul acord de bunăvoinţă are ca efect transferul proprietăţii de la vînzător spre cumpărător. Astfel, se consideră că, în momentul acordului de bunăvoinţă, vînzătorul şi-a îndeplinit obligaţia, nu mai este proprietarul bunului, de unde consecinţa elementară, dacă bunul este pierdut, aceasta nu va affecta vînzătorul, conform regulei “res perit domino”.
Pentru a demonstra valabilitatea acestei reguli, profesorul I.L. Georgescu pleacă de la principiul “res perit creditori”, care a fost conservat deasemenea în dreptul vechi francez. Ca argument este citat Pothier: “este un principiu stabilit că în momentul în care contractul de vînzare este perfectat, bunul vîndut trece în riscul cumpărătorului, chiar dacă acesta încă nu a fost livrat”.
Între noţiunea de risc şi cea de proprietate există de asemenea atît interdependenţă cît şi concomitenţă.
Pierderea eventuală care survine între momentul acordului de bunăvoinţă şi livrarea efectivă spre cumpărător, nu exonerează plata preţului pentru că vînzătorul şi-a efectuat obligaţiunea, rămînînd ca, cumpărătorul să si-o îndeplinească pe a sa şi, în consecinţă, sa plătească preţul.
În concepţiile specialiştilor în drept, regula de suport pentru riscul bunul vîndut, formulat în întregime, trebuie să fie cuprinsă într-un sens mai larg.
Astfel sunt în sarcina proprietarului – cumpărătorului prin efectul oricărui contract de aliniere la proprietate – nu numai riscurile materiale, care au ca urmare pierderea integrală a bunului, dar de asemenea degradarea sau pierderea parţială, la fel şi evenimentele care au o influenţă juridică asupra bunului ca noile impozite, în intervalul de timp scurs între momentul acordului de bunăvoinţă şi livrării efective, sau exproprierea pentru o cauză a utilităţii publice.
În doctrina modernă a dreptului proprietăţii, inconvenientele automatizării trecerii riscurilor odată cu transmiterea proprietăţii, se preconizează restrîngerea prin transferului riscurilor de la livrarea mărfii şi nu de la transmiterea proprietăţii. În consecinţă se va renunţa la regula “res perit domino”. În prezent această soluţie este larg aplicată în comerţul internaţional; trebuie făcută observaţia: acest principiu nu este la dorinţa părţilor decît în măsura tăcerii.
Inechităţile care apar cînd cumpărătorul suportă pierderile dacă bunul rămîne la vînzător pot determina părţile să prevadă ca riscurile să-l privească pe cumpărător numai din momentul livrării.
Riscul la vînzarea în condiţii suspensive
În codul civil articolul care reglementează problemele vizînd riscurile generate de către vînzările în condiţii suspensive se bazează pe principiul “pendante conditionne”, adică înaintea producerii unui eveniment viitor şi incert, de care depinde apariţia obligaţiunii, bunul rămîne în riscul debitorului, adică vînzătorului.
Soluţia este conformă principiuilor şi mecanismelor practice ale operaţiilor. Vînzarea nu este perfectă în această porţiune de timp, iar bunul rămîne în patrimoniu vînzătorului. El este acela care trebuie să suporte pierderile. Dacă condiţia se realizează, în loc ca acest eveniment să aibă ca efect de a da eficacitate actului din momentul apariţiei sale, el produce, din contră, consecinţa de reziliere a contractului “ex tunc”. Se derogă astfel din principiul retroactivităţii condiţiei, care impune că prin realizarea condiţiei, cumpărătorul să fie considerat proprietarul bunului din momentul încheierii contractului.
Soluţia expusă presupune că pierderea bunului s-a produs fără culpa vînzătorului şi că ea este totală. Cînd pierderea este parţială şi nu este imputabilă vînzătorului, acest articol al codului civil, dispune că cumpărătorul este obligat de a lua bunul în starea în care acesta se află, plătind preţul integral. În acest caz riscul este în sarcina sa şi, deci, principiul concomitenţei trecerii proprietăţii şi riscurilor îşi reiau vigoarea.
În situaţia cînd pierderea, totală sau parţială, s-a produs din culpa vînzătorului, cumpărătorul are la dispoziţie facilitatea de alegere între cererea de reziliere a contractului sau să ia bunul în starea în care acesta se află, cu dreptul la despăgubiri pentru pierderile produse. În aceiaşi manieră se asimilează pierderea din deteriorarea bunului şi alte evenimente, care împiedică transferul proprietăţii ca fiind rolul sau punerea în aplicare a unor norme juridice, ca de exemplu, exproprierea.
Riscul la vînzările în condiţii rezolutorii
Conform principiilor care reglementează efectele condiţiilor rezolutorii, dacă evenimentul viitor şi incert, căruia îi este supusă rezilierea contractului se adaugă, riscul, la care bunul este expus pînă la această dată este în sarcina cumpărătorului. Explicaţia soluţiei are la bază următoarele considerente:
3Contractul de vînzare în condiţii rezolutorii este un contract perfect din momentul acordului de bunăvoinţă
3Contractul este translativ de proprietate de la vînzător la cumpărător deasemenea graţie concomitenţei sau sincronizării transmiterii proprietăţii împreună cu transmiterea riscului.
Dacă condiţia se realizează , fără ca bunul să fie pierdut între momentul acordului de bunăvoinţă şi momentul livrării, vînzătorul trebuie să restituie preţul, iar cumpărătorul, bunul. Cînd bunul este pierdut printr-un caz fortuit vînzătorul este exonerat de restituirea preţuţui.
Riscul contractual cînd vînzătorul este în întîrziere
Cazurile tratate mai jos, conform principiilor expuse, prevăd din momentul acordului de bunăvoinţă ca proprietatea şi riscurile să treacă concomitent de la vînzător la cumpărător. Riscurile îl privesc pe cumpărător deoarece el este proprietarul.
Dar dacă vînzătorul întîrzie livrarea şi cumpărătorul îi adresează o somaţie îl pune în întîrziere, principiul nu poate fi respectat şi riscurile rămîn ăn sarcina vînzătorului. Ca urmare, dacă obiectul contractului va dispare înaintea livrării, pierderea va fi suportată de către vînzător, iar cumpărătorul este exonerat de obligaţia de a plăti contravaloarea contractului.
Riscul la vînzarea bunurilor viitoare
În acest caz se aplică regula concomitenţei trecerii proprietăţii şi riscurilor. Dificultatea care apare este aceea, că în cazul unui contract complex, definirea ei va avea loc prin principiul prevalenţei unui raport prin altul, aplicînd regula “accesorium sequite principalem”. Odată precizată natura juridică a acestor rapoarte, el vor fi aplicate:
3Principiile care guvernează riscurile bunului, dacă rezultatul calificării este un contract de vînzare
3Principiile care guvernează riscurile contractuale, în general dacă operaţiunea a fost calificată drept contract de întreprindere
În primul caz riscurile vor viza proprietarul, iar în al doilea – antreprenorul.
Riscurile la vînzările bunurilor aparţinînd persoanelor terţe
În cazul vînzării unui bun aparţinînd unei persoane terţe nici proprietatea nici riscurile nu pot trece în momentul acordului de bunăvoinţă pentru că în acel moment bunul care face obiectul vînzării aparţine unei persoane terţe. Transmiterea va avea loc în momentul în care bunul va fi obţinut şi livrarea va fi efectuată.. Pînă la acea dată însă bunul nu va fi la riscul vînzătorului, deoarece el nu devenit, prin achiziţie, proprietar.
Evident, el nu va fi nici la riscul cumpărătorului, pentru că nici el nu este proprietar, bunul nefiind tecut în patrimoniul său.
Riscul la vînzările cu păstrarea proprietăţii
Rigoarea principiilor expuse mai sus impune soluţia simplă şi logică, proprietatea aparţine vînzătorului pentru că el şi-a rezervat acest drept prin convenţie. Paralelismul propriete-risc se regăseşte la fel de bine şi în acest caz. Această soluţie este inechitabilă pentru unii specialişti, ţinînd cont că bunul se nu aflăîn posesia vînzătorului, dar a cumpărătorului, care prin uzaj abuziv ( sau alte efecte), ar determina pierderea sau deteriorarea bunului. Se propune drept soluţie înlocuirea, în acest caz, formulei concomitenţei între proprietate şi risc cu concomitenţa uzajului şi riscului. Această ultimă abordare are drept rezultat punerea în sarcina cumpărătorului riscul, chiar dacă el este deţinătorul precar pînă la data ultimului termen de plată.
În dreptul belgian, faţă de ceea ce s-a descris anterior se merge mai departe. Astfel, vînzarea în rate este considerată ca vînzare la termen în ceea ce priveşte plata părţii restante din preţ, la concluzionarea contractului şi transferului de proprietate. S-a căutat reconstituirea vînzării cu păstrarea proprietăţii, dîndu-şi silinţa de a intra în cadrul vînzării la termen, în care termenul vizează nu transferul dreptului dar transferul conţinutului. Proprietatea va fi transmisă, în acest caz, prin convenţie, dar va fi limitată de un termen. Această construcţie este artificială şi, în consecinţă, principiul de legătură între proprietate şi risc trebuie menţinut cu toată rigoarea consecinţelor sale.
Pentru a evita abuzul cumpărătorului ar fi bine ca părţile să stipuleze special trecerea riscurilor în seama cumpărătorului, care posedă bunul. Producătorul bunurilor vîndute în rate va lua în acest sens o serie de măsuri de securitate, printre care una din cele mai cunoscute este instalarea unui sigiliu care atestă integritatea bunului.
1.3.4. Riscul comercial
Riscul comercial este un risc care apare în procesul realizării bunurilor şi serviciilor, produse sau cumpărate de către antreprenor. Cauzele principale ale apariţiei acestor riscuri sunt:
3Reducerea volumului de producere ca urmare a micşorării cererii asupra acestui bun datorită înlocuirii lui cu alte bunuri-concurente, introducerea restricţiilor pentru vînzări.
3Mărirea preţului de achiziţie a materiei prime.
3Reducerea neprevăzută a volumului de vînzări faţă de cel prevăzut, care micşorează volumul întregii operaţii şi ridică cheltuielile pe unitate de produs.
3Pierderile cauzate de cheltuieli de circulaţie în comparaţie cu cele prevăzute în urma plăţii amenzilor, taxelor neprevăzute care conduc la diminuarea profitului societăţii.
3Diminuarea calităţii mărfii în urma procesului de circulaţie (transport, depozitare), care conduce la micşorarea preţului acesteia.
Riscul comercial cuprinde:
- Riscul legat de realizarea mărfii sau serviciilor pe piaţă
- Riscul legat de transportarea mărfii
- Riscul legat de recepţionarea mărfii sau serviciilor de către cumpărător
- Riscul legat de capacitatea de plată a cumpărătorului
- Riscul în circumstanţe de forţe majore
Trebuie de evidenţiat riscul în transport. Clasificarea sa a fost concepută pentru prima dată în 1936. În prezent diversele riscuri legate de transport sunt clasificate în patru grupe: E, F, C, D.
Grupa E se referă la situaţia, cînd furnizorul (vînzătorul) ţine marfa în stocul propriu ( ExWorks). Riscul este asumat de către furnizor pînă în momentul acceptării mărfii de către cumpărător. Riscul transportării este acceptat deja de către cumpărător.
Grupa F conţine trei situaţii concrete de delegare a responsabilităţii şi, deci respectiv, a riscurilor:
3FCA înseamnă că responsabilitatea şi riscul pentru marfă trece de la furnizor la cumpărător în momentul transmiterii mărfii în locul stabilit;
3FAS înseamnă că responsabilitatea şi riscul mărfii trece de la furnizor la cumpărător în portul, stabilit prin contract;
3FOB înseamnă că vînzătorul îşi retrage responsabilitatea după descărcarea mărfii de pe bordul navei.
Grupa C se referă la situaţia cînd merge vorba despre export. Vînzătorul încheie cu cumpărătorul un contract de transport, neasumîndu-şi nici un risc. Acestea sunt situaţiile următoare:
- CFK înseamnă că vînzătorul plăteşte costul transportului pînă la portul de sosire, dar riscul şi responsabilitatea privind integritatea mărfii şi cheltuielile suplimentare sunt asigurate de către cumpărător;
- CIF înseamnă că exceptînd obligaţiile, ca în cazul CFR, vînzătorul asigură şi plăteşte asigurarea riscurilor în timpul transportării;
- CPT înseamnă că vînzătorul şi cumpărătorul împart între ei riscul şi responsabilităţile. La un moment stabilit ( de obicei un punct intermediar de transport) riscurile trec integral de la vînzător la cumpărător;
- CID înseamnă că riscurile trec de la vînzător la cumpărător într-un punct intermediar de transport definit, dar, în afară de aceasta vînzătorul asigură şi plăteşte asigurarea mărfii.
Ultima grupă de termeni – D înseamnă că toate riscurile de transport revin vînzătorului. La această grupă se referă următoarele situaţii:
- DAF înseamnă că vînzătorul îşi asumă riscurile pînă la frontiera unui stat oarecare. Mai departe riscurile sunt în sarcina cumpărătorului;
- DES înseamnă că transmiterea riscului de la vînzător la cumpărător trece la bordul corabiei;
- DEQ înseamnă că transmiterea riscurilor se petrece în momentul sosirii în portul de descărcare;
- DDU înseamnă că vînzătorul îşi asumă riscurile de transport pînă la locul definit prin contract, (cel mai des depozitul);
- DDP înseamnă că vînzătorul este responsabil pentru riscurile de transport pînă la locul definit pe teritoriul cumpărătorului, dar cumpărătorul le plăteşte.
1.3.5. Riscurile de inovaţie
Riscul de inovaţie este deosebit de important în activitatea economică, care se află la etapa de mărire a capitalurilor alocate atît pentru producerea bunurilor şi serviciilor, cît şi pentru crearea noutăţilor.
Riscul de inovaţie reprezintă probabilitatea pierderilor care pot survine în urma plasării de resurse financiare în producerea bunurilor şi serviciilor noi, care probabil nu-şi vor atinge nivelul de cerere aşteptat pe piaţă. Riscul de inovaţie apare în situaţiile următoare:
3La implementarea metodelor mai puţin costisitoare în producerea mărfurilor sau serviciilor faţă de cele deja utilizate. Acest tip de investiţii vor aduce societăţii un profit temporar, cît timp ea va fi singura posesoare a tehnologiei date. În această situaţie societatea se confruntă numai cu aspectul risc – estimare, posibil incorectă a cererii referitoare la acest bun.
3La crearea unui bun sau serviciu nou cu ajutorul uneitehnici sau tehnologii noi. În acest caz prin riscul de inovaţie se înţelege riscul că noul bun sau serviciu nu va găsi cumpărători; riscul de non-conformitate cu noul echipament şi tehnologii cu cererile de producere necesare pentru acest bun sau serviciu nou; riscul de imposibilitate de vînzare a echipamentului creat, pentru că el nu convine pentru producerea altor bunuri, în caz de eşec.
În literatura despre teoria economică putem întălni des termenii de “risc înalt” şi “risc jos”. În acest caz nivelul riscului depinde de raportul între volumul pierderilor aşteptate şi volumul de active ale întreprinderii, încît probabilitatea pierderilor să se producă.
Trebuie de menţionat că riscul de inovaţie este strîns legat de riscul de marketing, deoarece specialiştii în marketing studiază atitudinea incertă a consumatorului, în condiţii de informaţii dificil controlabile. Necesităţile, motivarea şi fantezia cumpărătorilor sunt exemple de incertitudine care ridică riscul de marketing.
Analiza acestui risc se aplică cu scopul de a lua decizii care ar limita riscul în domenii destul de complexe cum ar fi lansarea produselor noi, investiţii, perfecţionarea produselor etc.
