Competenţele exclusiv tehnice nu mai satisfac decât o mică parte a cerinţelor posturilor de lucru existente. Din ce în ce mai multe organizaţii pretind de la salariaţii lor, pe care managerii îi numesc şi-i socotesc de acum colaboratori, să depăşească paradigma lui a ştii să faci asta, acum şi aici şi să treacă în domeniul creativităţii şi dezvoltării.
Fiecărui lucrător i se poate cere să-şi depăşească condiţia convenţională şi să devină un partener, un om de acţiune, să se dedice propriei dezvoltări intelectuale. Fiecăruia i se poate cere să-şi dezvolte competenţa sa socială şi atractivitatea sa în plan profesional (Olivier Devillard, 2001, p. 13). Nu mai este de ajuns a şti să faci – „savoir-faire“, contează acum a şti să fi – „savoir-etre“. Christian Maisons citat de Olivier Devillard (ibid., p. 16) constată că de la nivelul competenţelor profesionale s-a trecut la nivelul competenţelor complementare (competences transverses). Competenţa socială revigorată în acest sens se bazează pe ştiinţa comunicării, pe dezvoltarea relaţiilor interumane şi pe conştientizarea responsabilităţii. În plus, lucrătorilor li se cere implicare, participare, focalizarea pe obiective şi capacitatea de a decide în mod independent. În acest fel, se conjugă interesul organizaţiei de a se dezvolta cu nevoia de autodepăşire a unora dintre indivizi şi de a lucra în condiţii de (cvasi)autonomie.
Benedicte Gauthier şi Marie-Odile Vervisch (idem) sunt autorii unei liste impresionante cuprinzând cerinţele şi comportamentele desirabile pentru noua clasă de lucrători; dintre acestea, enumerăm: identificarea câmpului de acţiune în ciuda circumstanţelor neclare, contradictorii; convingerea privind necesitatea asumării riscurilor; crearea şi dezvoltarea cooperării; abandonarea logicii stăpânirii domeniului profesional în favoarea logicii de rol şi a iniţiativei; imagine unitară asupra proiectului de executat; dezvoltarea capacităţii de gestionare a priorităţilor; a lucra în condiţii de interdisciplinaritate; abandonarea rutinei în favoarea creativităţii; acceptarea confruntărilor.
Desigur, pentru indivizii care se regăsesc mai ales în matricea Teoriei X imaginată de McGregor, această devenire nu este decât anevoie posibilă.
