„Perspectiva unei imense pieţe a competenţelor operaţionale este deschisă. Deţinătorii acestui tip de cunoştere sînt şi vor fi obiect de ofertă şi chiar miză a practicilor de seducţie. Din acest punct de vedere, nu sfîrşitul cunoşterii este cel care se anunţă, dimpotrivă. Enciclopedia de mîine vor fi băncile de date. Ele sînt «natura» pentru omul postmodern“ (Lyotard, 1993, p. 89).
Din punct de vedere semantic, termenul competenţă este polisemic. Astfel, pentru lingvişti, el semnifică (Piolle, 2001, p. 23) „cunoaşterea implicită pe care vorbitorii o au asupra limbajului şi care le permite să producă şi să înţeleagă un număr infinit de enunţuri pe care nu le-au auzit înainte“. Pe de altă parte, autorul citat transcrie definiţia competenţei profesionale (ibid., p. 24): „punerea în operă, într-o situaţie profesională, a capacităţilor care permit exercitarea convenabilă a unei funcţii sau unei activităţi.“
Pentru a pune în evidenţă dificultatea actului de conducere, redăm şi definiţia competenţei în viziunea lui Franşoise Raynal şi Alain Rieunier citaţi de acelaşi Piolle (ibid., p. 25):
Ansamblul comportamentelor potenţiale (afective, cognitive şi psihomotorii), care permit unui individ să exercite cu eficacitate o activitate considerată, în general, ca fiind complexă. (…) Competenţa este legată de o meserie, o profesie, un statut, o situaţie profesională sau o situaţie socială de referinţă; din această perspectivă, competenţa înglobează cunoaşterea – a şti, dar şi a şti să faci şi a şti să fi intim legate între ele.
Ca urmare, competenţa nu se poate confunda cu autoritatea. Cineva poate fi competent într-un domeniu fără a fi şi autoritar, atâta timp cât nu există un subiect, o persoană faţă de care să-şi exprime superioritatea în materie de cunoştere.
Competenţa are drept componente: cunoştinţele propriu-zise – declarative, cunoştinţele procedurale legate de practica profesională, atitudinile şi comportamentele – fiecare coresunzând câte unui verb din definiţa prezentată mai sus.
Piolle susţine că a şti, ca atare, cunoaşte trei niveluri de intensitate (ibid., p. 26): a şti ceea ce există – cunoaşterea propriu-zisă; a şti să pui în operă – a valorifica cunoştinţele; a şti să dezvolţi şi să-i înveţi pe alţii.
La încheierea cursurilor universitare, absolvenţii dobândesc competenţe academice; acestea le permit să se angajeze în activităţi ale căror rezultate sunt dificil de estimat a priori, le permit să înceapă a lucra în calitate de asistenţi ai specialiştilor consacraţi sau ca debutanţi în cercetare, pentru că diploma obţinută este o doar o garanţie teoretică privind performanţa. Competenţa deplină vine odată cu practica, cu formarea continuă şi cu înţelegerea holistică a domeniului de activitate. Este greu de găsit un răspuns potrivit la întrebarea pusă candidaţilor, proaspăt absolvenţi, la primul lor interviu de selecţie: ce ştiţi să faceţi? Pentru ca universităţile să-şi realizeze misunea lor, pentru a-şi atinge obiectivele, este necesar ca grila de evaluare a competenţelor academice să se suprapună în cât mai mare măsură cu grila competenţelor profesionale pe care o foloseşte angajatorul. Universităţile sunt cele care trebuie să răspundă nevoilor curente ale organizaţiilor, pieţei – în general, şi tot ele trebuie să deschidă drumuri noi în cunoaştere; iată o dublă misiune dificilă.
A şti (despre ceva anume) nu are efecte practice, reprezintă doar zestrea pe care intelectul o dobândeşte după efortul înţelegerii proceselor şi fenomenelor domeniului stăpânit în urma studiului.
După a şti despre ceva anume, urmează a şti să faci. Este vorba de a şti să faci ceva într-o situaţie dată, a te adapta situaţiei, a inova, a avea libertatea de a căuta soluţii dintr-o mare de variante şi de a le putea evalua. A şti să faci ceva anume înseamnă încununarea lui a şti despre ceva anume şi a obţine recunoaşterea altora asupra cunoaşterii tale.
Una dintre veritabilele forţe motrice de care poate dispune specialistul este satisfacţia dată de a şti pentru a dezvolta, pentru a găsi drumuri de evoluţie acolo unde alţii nu le întrevăd şi, în plus, pentru a fi capabil de a-i învăţa pe alţii. Altfel spus, doar acest nivel al cunoaşterii permite dezvoltarea organizaţiei.
Cunoaşterea cognitivă este, în ultimă instanţă, matricea care permite atingerea nivelurilor superioare: a şti să faci şi a şti să fi. Pentru atingerea acestora este nevoie de a parcurge cele trei niveluri intelectuale – a aplica, a adapta şi a crea (ibid., p. 34). Pentru atingerea lor, este nevoie de cunoaşterea conceptelor de bază, de practică, de înţelegerea holistică a domeniului, de stăpânirea „celei de-a patra dimensiuni“ – timpul şi de capacitatea de a face schimburi rodnice de mesaje în mediul social respectiv.
Considerăm că valoarea globală a unui specialist, competenţa lui, este dată de suma termenilor: competenţa profesională, abilităţile şi comportamentul. Primul termen este dat de ştiinţa despre lucruri şi despre ştiinţa de a le face. Abilităţile – cel de-al doilea termen – reprezintă expresia rafinamentului cognitiv aplicat, iar comportamentul este rezultatul ingeniozităţii manifeste.
