Cel mai adesea, etica se referă la un câmp de cercetare sau la o disciplină referitoare la bine şi la rău, la virtute şi la viciu. Pe de altă parte, moralitatea se referă la structuri de comportament stereotipe în viaţa de zi cu zi.
Preocupările de bază legate de responsabilitatea morală în management se referă la caracterul persoanelor desemnate să decidă, la politicile şi cultura organizaţiilor în care ei activează şi la cerinţele şi principiile promovate de sistemul socio-economic în care evoluează.
O remarcabilă lucrare a lui James O’Rourke IV (2003) ne asigură că angajatorii sunt conştienţi de valoarea etică a demersului lor managerial şi că le pasă de comportamentul etic al subordonaţilor lor. Cu toate acestea, el invocă faptul că, dintr-un eşantion de 3.000 de angajaţi din sectorul economic şi din organizaţii nonprofit, 60% consideră că au cunoştinţă de încălcări ale normelor de comportament din partea superiorilor lor (O’Rourke IV, 2003, p. 48). În opinia lucrătorilor respectivi, există trei motive pentru care nu este oportun să le semnaleze: dezinteresul organizaţiei pentru asemenea probleme – aceasta nu ar răspunde apelului lor, inexistenţa mijloacelor de protecţie pentru asigurarea anonimatului şi teama de represalii din partea managerilor reclamaţi.
Etica în afaceri implică trei niveluri: individul, organizaţia şi mediul de afaceri. În plan individual, vorbim despre valori precum binele comun şi corectitudinea, valori care echilibrează interesele personale cu cele ale celorlalţi. Nivelul organizaţional se referă la conştiinţa de grup pe care o are fiecare companie (chiar dacă această conştiinţă nu este explicită) aflată în urmărirea scopurilor ei economice. În plus, ea este rezultatul culturii şi expresia comportamentului organizaţional. La nivelul mediului de afaceri etica trimite la structurile forţelor sociale, politice, economice care-i guvernează pe indivizi şi impune exigenţe sistemului concurenţial.
Ceea ce fac managerii este cinstit, este corect? Sunt ei responsabili de dificultatea conducerii? Calea pe care merg este potrivită cu aspiraţiile subalternilor? Iată numai câteva întrebări care privesc etica leadership-ului, a conducerii în general. Desigur că eficienţa, eficacitatea, productivitatea, profitul, dezvoltarea, extinderea şi alte dimensiuni funciare pot face mândria unei întreprinderi; dacă acestea sunt subsumate unui comprtament etic, dacă faptele care au condus la o asemenea stare au fost morale, dacă au satisfăcut aşteptările salariaţilor, clienţilor, partenerilor şi altor factori din mediul în care activează, performanţa poate fi omologată ca atare; dacă nu, o asemenea anvergură se anunţă de scurtă durată. Nu considerăm că managerii se află în faţa dilemei a te dezvolta sau a fi onest, ci a dificultăţii de a te dezvolta respectând mediul economic şi social în care evoluezi.
Practic, a conduce în numele normelor morale înseamnă a respecta legea, a respecta colaboratorii, subordonaţii, partenerii şi clienţii, a nu manipula în interiorul şi în afara companiei, a nu face concurenţă neloaială, a-i trata pe clienţi în mod egal, a nu discredita concurenţa, a nu face compromisuri în afara cadrului negocierilor, a nu denigra propria companie, a nu colporta ştiri, a nu angaja comenzi fără acoperire, a nu utiliza informaţiile în interes propriu etc.
Recunoaştem că în viaţa unei organizaţii există momente dificile: debutul, schimbarea profilului, tenhologiei, sistemului de management sau culturii, atacul dur al concurenţei, schimbarea profilului pieţei etc., dar nici una dintre acestea nu justifică un comportament ilegal şi lipsit de moralitate.
Considerăm că, în mediul socio-economic în care-şi desfăşoară activitatea, managerii trebuie să atingă mai multe paliere ale moralei.
Mai întâi, există o etică a obiectivităţii, despre care Mihuţ spune (1998, p. 312) că reprezintă un ideal, de vreme ce fiecare dintre indivizi are propriul său set de valori şi de aşteptări; această recunoaştere nu trebuie să ducă la abandonarea intereselor colective şi la urmărirea satisfacerii cu prioritate a celor private.
Există o etică a caracterului şi, în consecinţă, o moralitate a comportamentului; promovarea şi apărarea dreptăţii, cinstei şi curajului sunt cerinţe pentru oricare dintre manageri. Lor li se cere să-şi stăpânească emoţiile, să fie empatici, cooperanţi, să dovedească înţelegere asupra problemelor oamenilor şi altele asemenea. Atunci când modelele de acţiune (inclusiv cele de adoptare a deciziei) lipsesc, intră în funcţiune mecanisme informale, proprii managerilor autentici, care îşi arată cu aceste prijejuri adevarata lor dimensiune. În aceste circumstanţe morale se poate spune că a conduce este o artă.
În sfârşit, există o etică a gestionării rezultatelor muncii; dacă acestea nu sunt satisfăcătoare, managerii trebuie să aibă tăria să le recunoscă şi să se străduiască să prefigureze un alt deznodământ pentru viitor.
În concluzie, etica leadership-ului se referă la necesitatea atingerii celui mai înalt nivel de integritate pentru manageri (Lynn Sharp Paine, apud O’Rourke IV, 2003, p. 56), garanţie a reuşitei lor şi a organizaţiei pe care o conduc şi drept exemplu pentru subordonaţi.
